ICCJ. Decizia nr. 124/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 124/2004
Dosar nr. 578/2003
Şedinţa publică din 15 martie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 3 ianuarie 2003, reclamanta SC A.S. SRL Vlăhiţa a chemat în judecată Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi Regia Naţională a Pădurilor, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, instanţa de judecată să dispună obligarea pârâţilor la eliberarea autorizaţiei de funcţionare a unităţii denumite „Ocolul silvic particular H.D.", în cadrul societăţii comerciale reclamante, cu respectarea regulilor silvice.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, la data de 10 aprilie 2000, s-a adresat Inspectoratului de Regim Silvic din cadrul Direcţiei de Regim Silvic Braşov, solicitând eliberarea autorizaţiei de funcţionare a unităţii specializate în administrarea fondului forestier particular, cu denumirea precizată.
Această instituţie a apreciat că structura silvică, a cărei autorizare se solicită, nu este structură silvică proprie şi a propus autorizarea acesteia ca unitate specializată.
Drept urmare, reclamanta s-a adresat cu aceeaşi cerere Direcţiei Generale a Pădurilor din cadrul Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, la data de 27 iunie 2000.
Prin adresa nr. 302.678 din 20 septembrie 2000, ministerul a răspuns reclamantei că un ocol silvic particular nu poate funcţiona în cadrul unei societăţi comerciale şi a precizat etapele ce urmează a fi parcurse în vederea constituirii unui ocol silvic. Totodată, a informat-o pe aceasta că, până la înfiinţarea ocoalelor silvice particulare, serviciile specifice vor fi prestate proprietarilor de păduri de către Regia Naţională a Pădurilor.
Reclamanta a arătat că, prin adresa menţionată, ministerul de resort nu a refuzat eliberarea autorizaţiei, dar nici nu a dispus în sensul admiterii cererii şi eliberării autorizaţiei solicitate.
În raport de această situaţie, reclamanta a reiterat cererea, la data de 16 octombrie 2000, a cărei soluţionare favorabilă a fost din nou refuzată.
Reclamanta a apreciat că refuzul ministerului este nelegal, în raport de dispoziţiile OG nr. 96/1998, republicată.
Prin întâmpinare, Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor a solicitat respingerea acţiunii reclamantei, susţinând că refuzul de eliberare a autorizaţiei nu încalcă prevederile actului normativ la care face trimitere reclamanta, deoarece fondul forestier naţional este supus regimului silvic, indiferent de proprietar şi că un agent economic înfiinţat în baza legii societăţilor comerciale nu poate înfăptui, pe ansamblu, protecţia acestuia.
Prin sentinţa nr. 177 din 3 septembrie 2001, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis acţiunea şi a obligat ministerul menţionat la eliberarea autorizaţiei de funcţionare solicitată, în termen de 40 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta este autorizată să funcţioneze ca societate comercială, obiectul de activitate aprobat priveşte şi activităţi de administrare a fondurilor forestiere particulare.
Din probatoriul administrat în cauză, a rezultat că persoane fizice şi composesorate, din zona Munţilor Harghitei, şi-au manifestat intenţia administrării mai bune a pădurilor, proprietatea lor, cu respectarea regulilor silvice în materie, prin Ocolul silvic particular H.D., unitate specializată din structura reclamantei.
Prin avizele nr. 5 şi 6 din 4 mai 2001, Inspectoratul teritorial de regim silvic şi cinegetic Harghita şi-a data acordul referitor la încadrarea de către reclamantă a doi ingineri silvici, care să asigure respectarea legislaţiei silvice în materie.
Ca atare, în raport de cele reţinute, instanţa de fond a constatat că pârâţii au refuzat, în mod nejustificat, autorizarea înfiinţării ocolului silvic menţionat.
Împotriva hotărârii primei instanţe, pârâţii au declarat recurs.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 3574 din 21 noiembrie 2002, a respins, ca tardiv declarat, recursul formulat de pârâtul Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor.
Prin aceeaşi decizie, secţia comercială a Curţii Supreme de Justiţie a admis recursul declarat de pârâta Regia Naţională a Pădurilor şi, în fond, a respins acţiunea faţă de aceasta, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Împotriva celor două hotărâri pronunţate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că instanţele au făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor legale, care reglementează domeniul silvic, respectiv OG nr. 96/1998, republicată şi HG nr. 997/1999, cu ignorarea regulilor de interpretare logică şi sistematică a acestora.
Potrivit prevederilor OG nr. 96/1998, republicată, pentru administrarea fondului forestier proprietate privată, persoanele fizice se pot constitui în asociaţii cu personalitate juridică, angajând personal silvic de specialitate, în conformitate cu prevederile art. 13. În acest sens, pădurile se organizează pe cantoane silvice conduse de pădurari, iar în situaţia existenţei mai multor cantoane, se constituie districte sau brigăzi silvice, conduse de ingineri silvici sau de tehnicieni silvici. În cazul mai multor brigăzi sau districte se constituie ocoale silvice.
Dacă, pentru persoanele fizice, constituirea în asociaţii şi organizarea pădurilor în cantoane, districte şi ocoale este facultativă, pentru foştii proprietari composesori, constituirea în asociaţii cu personalitate juridică şi crearea structurilor silvice proprii sunt obligatorii.
În acest context, punerea în aplicare a prevederilor regimului silvic poate fi făcută numai de unităţi specializate, autorizate de autoritatea publică centrală, care răspunde de silvicultură, al cărei obiect principal de activitate este administrarea şi gospodărirea fondului forestier şi care nu poate fi, în nici un caz, asimilată activităţii de comerţ desfăşurată de o societate comercială.
Astfel, nu se poate elibera de către autoritatea publică centrală, care răspunde de silvicultură, autorizaţia pentru o unitate specializată, în conformitate cu prevederile OG nr. 96/1998, republicată, întrucât nu sunt îndeplinite prevederile HG nr. 997/1999, pentru aprobarea Regulamentului, privind constituirea, organizarea şi funcţionarea terenurilor silvice proprii, necesare pentru gospodărirea pădurilor proprietate publică, aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale şi a celor proprietate privată.
Această hotărâre de guvern prevede, la art. 3 alin. (1), faptul că, pentru realizarea lucrărilor de gospodărire a pădurilor în regim silvic, personalul de specialitate, ce urmează a fi încadrat în structurile de administrare a fondului forestier, trebuie să fie autorizat de inspectoratele de regim silvic şi cinegetic.
Obligativitatea respectării regimului silvic impune asigurarea administrării pădurilor, prin personal calificat şi autorizat, precum şi prin crearea unor structuri organizatorice adecvate pentru îndeplinirea tuturor obligaţiilor şi prin realizarea lucrărilor de gospodărire necesare.
În aceste condiţii, prin interpretarea per a contrario, rezultă că ocolul silvic nu poate funcţiona în subordinea unei societăţi comerciale, ci ca o structură proprie de administrare a pădurilor, care aparţine proprietarilor de păduri. Numai în cazul în care nu-şi pot crea structurile proprii de administrare, proprietarii apelează la Regia Naţională a Pădurilor sau la unităţi specializate.
Or, în speţă, chiar proprietarii doresc să-şi creeze structuri silvice proprii de administrare şi să angajeze personal de specialitate, structură ce nu poate fi realizată în cadrul unei societăţi comerciale care nu este, în nici un fel, deţinătoare de păduri.
Rezultă, aşadar, că legiuitorul a dorit înfiinţarea de structuri silvice asimilate cu cele ale statului şi nu de unităţi specializate.
Aceasta, cu atât mai mult, cu cât prin Legea nr. 75/2002, de modificare şi completare a OG nr. 96/1998, s-a dorit ca administrarea să se facă de către proprietari, prin structurile silvice proprii, similare cu cele ale statului sau, la cerere, prin structurile silvice de stat existente, pe baza unor contracte convenite de părţi.
S-a mai susţinut că fondul forestier naţional, indiferent de forma de proprietate, este supus regimului silvic, care reprezintă un sistem de norme cu caracter tehnic silvic, economic şi juridic, referitoare la amenajarea, paza, protecţia contra dăunătorilor, exploatarea şi regenerarea pădurilor, în vederea asigurării gestionării durabile a ecosistemelor forestiere.
Ca atare, s-a apreciat că instanţele au interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile imperative ale OG nr. 96/1998, republicată, reţinând că refuzul Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor este nejustificat.
În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii.
Recursul în anulare este nefondat, pentru următoarele considerente:
Din actele dosarului, rezultă că instanţele au fost învestite cu soluţionarea cererii reclamantei SC A.S. SRL Vlăhiţa, având, între altele, ca obiect de activitate înscris la Oficiul registrului comerţului: conservarea şi dezvoltarea fondului forestier, exploatare forestieră, economia vânatului, servicii anexe silviculturii şi exploatării forestiere (dosarul de fond, activităţi reglementate în C.A.E.N., cu simbolurile 0211, 0221, 0230 şi 0240), privitoare la controlul judiciar al refuzului Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor de a autoriza funcţionarea unui ocol silvic particular.
Prin recursul în anulare, procurorul general a susţinut că, în mod greşit, instanţele au apreciat că refuzul este nejustificat, ca urmare a interpretării eronate a legii.
În calea extraordinară de atac, titularul acesteia a susţinut că, prin interpretarea per a contrario a dispoziţiilor legale menţionate, rezultă o interdicţie legală, cu privire la funcţionarea unui ocol silvic privat, în structura unei societăţi comerciale.
Ca atare, hotărârile judecătoreşti criticate au fost pronunţate, cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
În susţinerea acestui punct de vedere, procurorul general propune o altă interpretare a dispoziţiilor OG nr. 96/1998, republicată, în sensul existenţei unei interdicţii de administrare a fondului forestier de către o structură organizată în cadrul unei societăţi comerciale, decurgând din regimul silvic al fondului forestier, care impune anumite obligaţii în sarcina titularilor dreptului de proprietate.
Or, din dispoziţia art. 330 pct. 2 teza I C. proc. civ., invocat de procurorul general, rezultă că o hotărâre judecătorească irevocabilă poate fi desfiinţată pentru nelegalitate.
Cale extraordinară de atac, fiind, recursul în anulare, întemeiat pe acest motiv de casare, nu poate provoca controlul judiciar al unei hotărâri irevocabile şi desfiinţarea acesteia, motivat de o posibilă altă interpretare a unui act normativ, ci acesta este cantonat restrictiv la constatarea nesocotirii unor norme legale imperative, care a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
Ca atare, admisibilitatea recursului în anulare, pe acest temei, este condiţionată de precizarea de către titularul acestei căi extraordinare de atac a normelor legale imperative încălcate şi de dovedirea împrejurării că aceasta a determinat pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti greşite pe fond.
Or, în cauză nu s-a invocat eroarea de judecată, consecinţă a încălcării esenţiale a legii, care are alte valenţe decât o posibilă altă interpretare a legii, propusă prin recursul în anulare, aşa încât hotărârile atacate nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 teza I C. proc. civ.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, împotriva sentinţei nr. 177 din 3 septembrie 2001 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia comercială şi de contencios administrativ şi deciziei nr. 3574 din 21 noiembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 15 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 123/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 125/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
