ICCJ. Decizia nr. 123/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 123/2004
Dosar nr. 131/2003
Şedinţa publică din 15 martie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 8 noiembrie 2001, reclamanta SC D.R.A. SRL Negreşti Oaş a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, instanţa de judecată să dispună anularea deciziei nr. 1773 din 10 octombrie 2001 a Ministerului Finanţelor Publice şi a procesului-verbal încheiat, la data de 16 august 2001, de inspectorul de specialitate din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Satu Mare, prin care s-a constatat că aceasta datorează bugetului statului suma totală de 1.392.484.911 lei, din care 1.020.421.008 lei T.V.A., 372.063.903 lei majorări de întârziere aferente sumelor menţionate şi 46.978.529 lei T.V.A. aferentă furnizorilor neachitaţi.
Totodată, în temeiul art. 9 din Legea nr. 29/1990, reclamanta a solicitat suspendarea executării actelor menţionate, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în mod greşit, s-a reţinut de către organul de control că aceasta nu beneficiază de cota zero de T.V.A., pentru mărfurile livrate export, în perioada 26 mai 2000 – 14 august 2001, întrucât încasarea valutei s-a realizat prin sistemul bancar, nu în numerar, nefiind aplicabile prevederile art. 9.2 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a OUG nr. 17/2000, privind taxa pe valoarea adăugată, aprobate prin HG nr. 401/2000.
Reclamanta a mai menţionat că, anterior, a fost supusă mai multor controale, având aceleaşi obiective şi pentru aceeaşi perioadă, constatându-se că societatea comercială şi-a achitat obligaţiile bugetare, cu respectarea prevederilor legale. Ca atare, în raport cu dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 30/1991, reclamanta nu mai putea fi supusă unui nou control, cu aceleaşi obiective.
Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare a solicitat respingerea acţiunii, arătând că a efectuat controlul în temeiul prevederilor art. 9.9 din Normele metodologice de aplicare a OUG nr. 17/2000, constatând că, în privinţa exporturilor efectuate de reclamantă către M.F.F. Irlanda şi F.C. Anglia, valuta a fost încasată în numerar, prin casierie şi nu prin conturi bancare, fiind depusă ulterior în conturile deschise la B.R.D. şi B.C.R. Nefiind îndeplinite condiţiile legale pentru a beneficia de cota zero de T.V.A., reclamanta datorează bugetului T.V.A. de 19%.
Totodată, această pârâtă a susţinut că, la data controlului, conform balanţei de verificare, la 31 iunie 2001, reclamanta figura cu furnizori neachitaţi în valoare de 1.326.003.279 lei. Până la încheierea procesului-verbal de control, reclamanta a achitat suma de 1.031.769.331 lei, împrejurare în raport cu care s-a calculat T.V.A. numai la diferenţa rămasă neachitată.
Prin sentinţa nr. 168/CA din 8 aprilie 2002, Curtea de Apel Oradea a admis acţiunea reclamantei şi a anulat actele menţionate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, potrivit prevederilor art. 17 lit. B) din OUG nr. 17/2000, beneficiază de cota zero de T.V.A. exportul de bunuri efectuat de contribuabili cu sediul în România, a căror contravaloare se încasează în conturi bancare deschise la bănci autorizate de B.N.R., fără a exista vreo restricţie legală referitoare la modalitatea de plată, exclusiv prin transfer bancar, aşa cum a susţinut organul de control. Impunerea unei asemenea condiţii, prin pct. 9.2 din Normele metodologice de aplicare a OUG nr. 17/2000, nu poate fi luată în considerare, deoarece textul menţionat adaugă la lege.
De asemenea, prima instanţă a reţinut că, prin expertiza contabilă efectuată în cauză, s-a constatat că toate sumele, reprezentând contravaloarea exporturilor către cele două firme străine, s-au încasat în contul curent al reclamantei, toate declaraţiile de încasare valutară au fost decontate, conform Regulamentului nr. 3/1997 şi Normelor privind controlul valutar emise de B.N.R., iar D.I.V.-urile au fost închise, stabilindu-se definitiv, în urma controlului operaţiunilor valutare, să sumele datorate efectiv în valută, au fost plătite în contul bancar al reclamantei.
Referitor la suma de 46.978.529 lei, reprezentând T.V.A., aferentă furnizorilor neachitaţi, expertul a constatat că suma de 294.233.948 lei, neachitată furnizorilor, la care s-a calculat T.V.A.-ul menţionat, reprezintă contravaloarea utilajelor importate de reclamantă şi care sunt scutite de T.V.A. , astfel încât T.V.A.-ul aferent nu este dedus şi nu intră în calculele pentru rambursare, aşa cum în mod greşit a reţinut organul de control.
Împotriva hotărârii primei instanţe, pârâta, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare, în nume propriu şi în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, a declarat recurs, invocând aplicarea greşită a legii.
Prin Decizia nr. 3786 din 6 decembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, a admis recursul, a casat sentinţa atacată şi a respins acţiunea reclamantei.
În motivarea acestei decizii, instanţa de recurs a reţinut că, prin procesul-verbal încheiat, la 16 august 2001, de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare, în urma cererii depuse de reclamantă pentru rambursarea T.V.A., s-a constatat că, în perioada 26 mai 2000 – 14 august 2001, societatea reclamantă a încasat valută în numerar de la doi parteneri externi, pentru care nu beneficiază de cota zero de T.V.A., potrivit art. 9 pct. 2 din HG nr. 401/2000, astfel că s-a dispus calcularea T.V.A.-ului aferent acestor sume.
Reclamanta nu a făcut dovada că furnizorii au fost achitaţi în totalitate la data efectuării controlului, pentru care nu s-a admis deducerea şi s-a dispus reportarea sumei aferente la decontul lunii iulie 2001.
Contestaţia formulată de reclamantă a fost respinsă prin Decizia nr. 1573 din 10 octombrie 2001 a Ministerului Finanţelor, reţinându-se că, potrivit pct. 9.2 din Normele de aplicare a OUG nr. 17/2001, aprobate prin HG nr. 401/2000, nu beneficiază de cota zero de T.V.A. contribuabilii care încasează, în numerar sau prin transferuri din conturi bancare personale, valuta aferentă exporturilor.
Cum reclamanta a încasat contravaloarea mărfurilor livrate la extern în numerar şi nu prin conturi bancare, aceasta nu poate beneficia de cota zero la T.V.A.
Cu privire la suma de 46.978.520 lei, s-a reţinut că reclamanta figurează, conform balanţei de verificare la 31 iunie 2001, cu furnizori neachitaţi, astfel că T.V.A.-ul aferent acestor sume, în valoarea menţionată, trebuie să fie raportaţi în decontul lunii iulie 2001.
Instanţa de fond a admis acţiunea şi a anulat actele contestate, având în vedere concluziile expertizei, reţinând că încasarea valutei în numerar şi prin depunere în conturi bancare nu este o modalitate de plată nepermisă.
Soluţia instanţei nu îşi găseşte justificarea în dispoziţiile legale aplicabile în cauză.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că dispoziţiile art. 17 lit. B) din OUG nr. 17/2000, art. 9.3 din Normele metodologice de aplicare a acestui act normativ şi art. 9.2 alin. (2) din aceleaşi norme, nu impun condiţia ca plata exportului să se facă prin transfer bancar între conturile importatorului şi exportatorului, aşa încât argumentaţia instanţei de recurs, bazată pe această interpretare a dispoziţiilor legale, este greşită.
Pe de altă parte, expertiza contabilă efectuată în cauză a constatat că societatea reclamantă a depus declaraţiile de încasare valutară pentru toate exporturile efectuate, iar contravaloarea acestora a fost încasată efectiv în conturile bancare, aşa încât erau îndeplinite condiţiile legale pentru a beneficia de cota zero de T.V.A.
Ca atare, atâta vreme cât societatea comercială a respectat toate prevederile legale, privitoare la încasarea valorii exporturilor, implicit a respectat şi cerinţele prevăzute prin reglementarea specială, referitoare la T.V.A.
Totodată, susţinerea potrivit căreia valuta, reprezentând contravaloarea exporturilor, a fost încasată în numerar nu este dovedită.
În concluzie, Procurorul General a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea în parte a deciziei atacate şi respingerea recursului declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare, numai în ce priveşte sumele de 1.020.421.008 lei, reprezentând taxa pe valoarea adăugată aferentă exporturilor şi 372.063.903 lei majorări de întârziere.
Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prin art. 139 din Constituţia României s-a stabilit că „impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale se stabilesc numai prin lege".
Dispoziţia menţionată reflectă caracterul taxelor, între altele, de venituri bugetare şi importanţa acestora ca sursă, în cadrul politicii fiscale, de aducere la îndeplinire a imperativului social corespunzător unui interes general, cu referire la funcţionarea instituţiilor publice, constituirea rezervelor de stat, derularea de alte acţiuni şi obiective cu caracter economic, prin asigurarea cheltuielilor acestora.
Corespunzător acestui interes general, statul preia o parte din rezultatele financiare ale subiectelor de drept impuse, stabilind, prin lege, obligaţii de plată în sarcina acestora.
În cadrul politicii fiscale având scopul menţionat, prin OUG nr. 17/2000, în vigoare în perioada examinată, a fost stabilită obligaţia de plată a taxei pe valoarea adăugată, reprezentând un venit al bugetului de stat, din categoria impozitelor indirecte, aplicabilă acţiunilor privind livrările de bunuri mobile, transferului proprietăţii bunurilor imobile, importului de bunuri, prestărilor de servicii, precum şi operaţiunilor asimilate acestora.
O caracteristică foarte importantă a taxei pe valoarea adăugată este faptul că este suportată întotdeauna de beneficiar, aşa încât, cu privire la o marfă produsă într-o ţară şi valorificată într-o altă ţară, aceasta se aplică în statul în care se valorifică efectiv marfa respectivă şi, ca atare, tot ceea ce se exportă este degrevat de această taxă.
Corespunzător acestui principiu, prin art. 17 pct. B lit. a) din actul normativ menţionat a fost stabilită cota zero de taxă pe valoarea adăugată, între altele, pe exportul de bunuri.
Cum, însă, valutele, alături de devize, fac parte din rezerva internaţională deţinută de banca centrală a oricărei ţări, în speţă B.N.R., prin art. 17 din OUG nr. 17/2000, aplicarea cotei zero de T.V.A. este condiţionată de încasarea contravalorii în valută a mărfurilor exportate în conturi bancare deschise la bănci autorizate de B.N.R.
Încasarea valutei, în modalitatea stabilită prin textul menţionat, se realizează prin virament interbancar.
În acest sens, Normele metodologice pentru aplicarea OUG nr. 17/2000 nu stabilesc o altă modalitate de încasare a valutei, nu introduc condiţionări neprevăzute de art. 17 din ordonanţă, dispoziţiile art. 9 din norme constituind doar o explicitare a acestui text.
Ca atare, critica privind lipsa condiţiei ca plata să se facă prin transfer bancar, între conturile partenerului extern şi exportatorului român, se constată a fi neîntemeiată.
Pe de altă parte, expertiza nu a dovedit că încasarea valutei a avut loc în condiţiile menţionate, prin virament interbancar.
În cauză nu se contestă că declaraţiile de încasare valutară nu au fost închise şi nici nu a făcut obiectul examinării legalitatea alimentării contului exportatorului în alte modalităţi decât viramentul interbancar, aşa încât susţinerile, în acest sens, nu au legătură cu cauza.
Învestite cu soluţionarea cererii reclamantei, privitoare la anularea actelor contestate, instanţele aveau a examina exclusiv dacă, în cauză, este aplicabilă cota zero de T.V.A.
Cum nu s-a dovedit că valoarea în valută a mărfurilor livrate la export a fost încasată în modalitatea prevăzută de art. 17 pct. B lit. a) din OUG nr. 17/2000, în mod corect s-a dispus, ca urmare a admiterii recursului declarat de pârâtă, în sensul respingerii acţiunii.
Ca atare, hotărârea atacată nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat de Procurorul General.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 3786 din 6 decembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 15 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 122/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 124/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
