ICCJ. Decizia nr. 131/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 131/2006
Dosar nr. 305/2005
nr. 1578/1/2005
Şedinţa publică din 10 aprilie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 505 din 27 septembrie 2005, pronunţată în dosarul nr. 1809/2005, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul R.O. împotriva rezoluţiei nr. 18681/3468/2004 din 1 februarie 2005 a procurorului şef secţie judiciară a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
La data de 10 iunie 2004, petentul R.O. s-a adresat cu un memoriu Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a susţinut că nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina sa şi a solicitat declararea unui recurs în anulare împotriva sentinţei penale nr. 1326/2001 a Judecătoriei Sibiu, deciziei penale nr. 91/2002 a Tribunalului Timiş şi deciziei penale nr. 363/2002 a Curţii de Apel Alba Iulia.
Procurorul şef de secţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat petentului, prin Cabinetul Individual de Avocatură G.I., că memoriilor acestuia, înregistrate sub nr. 18681/3468/2004, nu li se poate da curs, ca urmare a desfiinţării căii extraordinare de atac a recursului în anulare.
Petentul, la data de 17 februarie 2005, s-a adresat cu plângere, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 2781 C. proc. pen.
Or, cum în cauză nu s-a dat o ordonanţă sau rezoluţie, plângerea este inadmisibilă, întrucât nu priveşte unul din actele procesuale precis şi limitativ determinate prin art. 2781 C. proc. pen.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul a declarat recurs, în termen, fără a indica nici unul din cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.
Acesta a precizat că motivele căii de atac exercitate vor fi prezentate oral în faţa instanţei, la termenul fixat pentru judecarea recursului.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Din economia dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen., cu referire la art. 200 din acelaşi cod, rezultă finalitatea actelor premergătoare constând în obţinerea datelor necesare începerii urmăririi penale. Aceste date privesc existenţa faptei, împrejurarea că fapta a fost săvârşită de către învinuit şi că făptuitorul răspunde penal.
Prin acelaşi text, legiuitorul a avut în vedere şi situaţia în care actele premergătoare efectuate relevă inutilitatea începerii urmăririi penal.
Convingerea formată în temeiul actelor premergătoare obligă procurorul, după caz, la o soluţie procesuală de începere a urmăririi penale sau de neîncepere a acesteia.
În concluzie, rezoluţia sau ordonanţa, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale, conform art. 228 C. proc. pen., are un caracter procesual riguros de act de dispoziţie al organului de urmărire penală, sesizat în unul din modurile prevăzute de legea procesual-penală, dat în condiţii determinate.
Drept urmare, în raport cu caracterul imperativ al normelor legale menţionate şi în lipsa temeiului legal, principiul echipolenţei nu poate fi invocat, pentru ca altor acte, nedeterminate de legea procesual-penală, să li se atribuie natura şi efectele rezoluţiei sau ordonanţei, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale.
Or, în cauză organul de urmărire penală nu a dat o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale.
Astfel, organul de urmărire penală a fost sesizat prin mai multe memorii. Acestea priveau declararea unui recurs în anulare în cauza penală privindu-l pe petentul menţionat.
Petentului i s-a comunicat că cererea sa nu poate fi luată în considerare, ca urmare a desfiinţării căii extraordinare de atac a recursului în anulare.
Prin urmare, în cauză nici nu s-a pus problema efectuării de acte premergătoare şi, în consecinţă, nici problema dispunerii asupra acestora prin rezoluţie sau ordonanţă, după caz.
Ca atare, recursul se constată a fi nefondat, plângerea formulată de petent privind, într-adevăr, o comunicare, şi nu unul din actele procesuale prevăzute de art. 2781 C. proc. pen.
În fine, din economia dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., rezultă cu evidenţă că este supusă controlului judecătoresc, în condiţiile acestui text, exclusiv dispoziţia de neîncepere a urmării penale, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate corespunzător posibilităţii legale reglementate în favoarea părţii vătămate, prin art. 275 - 278 din acelaşi cod.
Este exclusă orice altă interpretare a textului legal menţionat, în raport cu împrejurarea că normele legale privind desfăşurarea procesului penal, astfel cum acestea sunt prevăzute de legea procesual-penală, sunt de ordine publică, aşa încât încălcarea lor ar duce la nulitatea oricărui act procesual sau hotărâre judecătorească care le-ar nesocoti.
Totodată, o altă concluzie dedusă pe cale de interpretare este exclusă, întrucât ar însemna a atribui legiuitorului, ceea ce nu a găsit cu cale să prevadă şi, în consecinţă, a altera voinţa reală a acestuia.
Or, în cauză petentul a sesizat secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu plângerea formulată împotriva unui act neprevăzut de art. 2781 C. proc. pen.
Aşa fiind, în mod corect instanţa sesizată a respins plângerea, ca inadmisibilă, hotărârea atacată nefiind supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen.
Este adevărat că, din eroare, prima instanţă a înscris în dispozitivul hotărârii pronunţate sintagma „rezoluţie", în loc de „comunicare", cu referire la lucrarea nr. 18861/3468/2004 din 1 februarie 2005, a procurorului şef al secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, comunicată petentului R.O.
Nu răspunde, însă, finalităţii de remediu procesual a acestei căi de atac, soluţia admiterii recursului şi casării hotărârii atacate, exclusiv pentru înlocuirea sintagmei menţionate, înscrise în dispozitivul hotărârii atacate, în condiţiile menţinerii soluţiei de respingere a plângerii formulate de petentul R.O., ca inadmisibilă.
Or, aşa cum s-a arătat, temeiuri pentru pronunţarea unei soluţii de admitere a plângerii nu s-au constatat în cauză.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul R.O.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul R.O. împotriva sentinţei nr. 505 din 27 septembrie 2005, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 1809/2005.
Obligă recurentul menţionat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 130/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 132/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
