ICCJ. Decizia nr. 134/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 134/2006
Dosar nr. 1054/1/2006
Şedinţa publică din 10 aprilie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 16 februarie 2005, deţinutul M.N. a solicitat efectuarea de cercetări faţă de procurorul T.T., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals intelectual, abuz în serviciu în formă calificată, represiune nedreaptă şi trafic de influenţă, constând în aceea că în rechizitoriul nr. 65/P/2003 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a înserat fapte şi date necorespunzătoare realităţii.
Prin rezoluţia nr. 504/P/2005 din 11 iulie 2005, a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de procurorul T.T. pentru infracţiunile prevăzute de art. 2481, în referire la art. 246, 268 şi 289 C. pen.
Pentru a dispune în acest sens, organul de urmărire penală a constatat că petentul contestă partea expozitivă a rechizitoriului întocmit de procurorul T.T., atât în ceea ce priveşte situaţia de fapt reţinută, cât şi în ceea ce priveşte antecedentele sale penale.
Din examinarea rechizitoriului menţionat rezultă că procurorul a avut în vedere toate probele administrate în cauză, necombătute în nici un fel de inculpat, care s-a prevalat de dispoziţiile art. 70 C. proc. pen.
De altfel, rechizitoriul întocmit de procuror este doar actul de sesizare al instanţei de judecată, care este singura în măsură a se pronunţa cu privire la vinovăţia inculpatului şi cu privire la situaţia de fapt cu care a fost învestită.
În faţa instanţei de judecată, inculpatul are posibilitatea de a solicita administrarea de probe, în apărarea sa, pentru a combate probele ce-l inculpă.
Pe de altă parte, din analiza actelor premergătoare efectuate în cauză nu rezultă că procurorul T.T. a săvârşit vreuna din acţiunile care realizează latura obiectivă a infracţiunilor reclamate.
Plângerea formulată de petent împotriva rezoluţiei primare de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluţia nr. 13.307/302/N/2005 a procurorului şef de secţie.
S-a reţinut că susţinerile petentului sunt neîntemeiate, din următoarele considerente:
- Rechizitoriul constituie actul de sesizare al instanţei de judecată, prin care aceasta este învestită să judece faptele şi persoanele arătate în act.
- Cererile şi apărările pe care inculpatul înţelege să le facă în legătură cu faptele pentru care a fost trimis în judecată, urmează să le formuleze în faţa instanţei.
- Până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive care să confirme sau să infirme învinuirile aduse inculpatului, nu se poate susţine că rechizitoriul a fost întocmit în fals ori că ar conţine date nereale.
- De altfel, împotriva hotărârilor judecătoreşti netemeinice şi nelegale, condamnatul poate uza de căile de atac ordinare şi extraordinare prevăzute de lege.
- Din analiza materialului de urmărire penală efectuat în cauză nu rezultă că făptuitorul a dispus trimiterea în judecată ştiind că inculpatul este nevinovat.
Împotriva rezoluţiei de netrimitere în judecată, petentul M.N. a formulat plângere, întemeiată pe art. 2781 C. proc. pen.
Acesta a susţinut că rezoluţiile sunt netemeinice şi nelegale, întrucât faptele reclamate există şi acestea constituie infracţiuni.
Prin sentinţa nr. 680 din 2 decembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins plângerea, ca nefondată, reţinând că pretinsa întocmire defectuoasă a rechizitoriului, precum şi pretinsele neadevăruri conţinute, sunt aspecte pe care, potrivit legii, acuzatul le poate invoca şi proba în faţa instanţei învestită cu soluţionarea cauzei în primă instanţă, precum şi în faţa instanţelor de control judiciar.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul M.N. a declarat recurs.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Petentul a susţinut că procurorul, la întocmirea rechizitoriului privindu-l pe acesta, a săvârşit mai multe infracţiuni.
Este adevărat că săvârşirea unor infracţiuni, independent de calitatea făptuitorului, duce la naşterea raportului juridic de drept penal, în virtutea căruia apare dreptul statului de a trage la răspundere penală pe făptuitor şi, corelativ, obligaţia acestuia de a suporta, în condiţiile legii, consecinţele faptelor sale.
În acest context, în raport cu dispoziţiile legii procesual-penale, procesul penal reprezintă o activitate complexă, riguros determinată, în care se succed mai multe acte, progresiv, la care participă organele competente, părţile şi alte persoane, în scopul aflării adevărului, prin constatarea la timp a faptelor penale şi sancţionarea persoanei care a încălcat legea, cu referire la normele penale substanţiale, în raport cu vinovăţia acesteia.
În cadrul procesului penal trebuie, însă, a se face cuvenita distincţie, decurgând din legea procesuală, între faza urmăririi penale şi faza judecăţii, în fond sau căi de atac după caz.
Astfel, actul de justiţie penală, de competenţa exclusivă a instanţelor de judecată, este precedat de o activitate prealabilă de urmărire penală, având ca finalitate pregătirea condiţiilor care să asigure desfăşurarea optimă a judecăţii.
În acest sens, prin art. 200 C. proc. pen. s-a stabilit că, „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată".
În cazul în care se constată îndeplinirea condiţiilor art. 262 alin. (1) C. proc. pen., procurorul dă rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată care, potrivit art. 264 din acelaşi cod, constituie actul de sesizare a instanţei.
Probele strânse în cursul urmăririi penale sunt verificate de instanţa sesizată, în şedinţă publică, oral, nemijlocit şi în contradictoriu, conform dispoziţiilor art. 289 şi 290 C. proc. pen.
Convingerea formată pe baza probelor administrate în condiţiile arătate, se regăseşte în hotărârea pronunţată în cauză, ca act jurisdicţional penal, prevăzut de lege, constituind o finalizare a activităţii judiciare.
Prin urmare, în raport cu natura funcţională a actului de sesizare a instanţei, astfel cum aceasta este prevăzută de legea procesual-penală, în mod întemeiat s-a reţinut că, în sine, rechizitoriul nu poate constitui temei pentru angajarea răspunderii penale a procurorului.
Aşadar, respingând plângerea şi menţinând rezoluţia atacată, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, nesupusă nici unuia dintre cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen.
Pe de altă parte, nu există, însă, temei pentru angajarea răspunderii penale a procurorului în cazul în care actele procesuale menţionate sunt urmarea unei aprecieri eronate, neintenţionate.
A raţiona altfel, ar însemna că independenţa procurorilor, stabilită prin art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, constituie o noţiune lipsită de conţinut, respectiv de finalitate practică, ceea ce ar fi de natură a-i pune pe aceştia în imposibilitate de a-şi îndeplini atribuţiile stabilite prin art. 63 din Legea nr. 304/2004, republicată, corespunzător dispoziţiilor art. 131 alin. (2) din Constituţia României, republicată.
Sunt de reţinut în acest sens şi dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., care stabilesc în această materie, condiţii precis determinate pentru repararea pagubei materiale sau daunei morale produse unei persoane.
Evident că în alţi termeni se examinează urmărirea penală şi sesizarea instanţei de judecată, când acestea constituie acte procesuale realizate cu intenţie de către procuror, ştiind că învinuitul sau inculpatul este nevinovat, cu încălcarea voită a dispoziţiilor legii procesual-penale şi nesocotirea dispoziţiilor art. 62 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, republicată şi art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, edictate în considerarea art. 132 din legea fundamentală.
Or, o asemenea ipoteză nu a fost afirmată şi, cu atât mai puţin, dovedită în cauză.
De altfel, nici aprecierea eronată, fără consecinţe juridice sub aspect penal, aşa cum s-a arătat, nu a fost probată în cauză.
Prin urmare, şi sub aspectul acestor critici, hotărârea atacată se constată a fi temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul M.N. împotriva sentinţei nr. 680 din 2 decembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, ca nefondat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, petentul menţionat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul M.N. împotriva sentinţei nr. 680 din 2 decembrie 2005, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 5388/2005.
Obligă recurentul menţionat, să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 133/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 135/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
