ICCJ. Decizia nr. 135/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 135/2006
Dosar nr. 2884/1/2006
Şedinţa publică din 10 aprilie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 22 septembrie 2004, petentul C.V., aflat în Penitenciarul Giurgiu, în executarea unei pedepse privative de libertate, a solicitat efectuarea de cercetări faţă de procurorul N.N., sub aspectul infracţiunii de omisiune a sesizării organelor judiciare, prevăzută de art. 263 C. pen., constând în aceea că, efectuând cercetări în dosarul nr. 4876/P/2000 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, acesta a luat cunoştinţă despre comiterea unor infracţiuni de către martorul R.D. şi nu s-a sesizat cu privire la acest aspect.
Prin rezoluţia nr. 707/P/2004 din 15 februarie 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, în temeiul art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva procurorului N.N., sub aspectul infracţiunii de omisiune a sesizării organelor judiciare, prevăzută de art. 263 C. pen., întrucât fapta nu există.
Pentru a dispune în sensul arătat, organul de urmărire penală a reţinut că prin rechizitoriul nr. 4876/P/2000 din 22 februarie 2001, al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.V., în stare de arest preventiv, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. a) şi c) C. pen., art. 35 alin. (2) şi art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Pentru aceste fapte, inculpatul C.V. a fost condamnat, prin hotărâre penală definitivă, la pedeapsa rezultantă de 11 ani închisoare.
Ulterior, C.V. a formulat mai multe cereri de revizuire, toate respinse, fie ca inadmisibile, fie ca nefondate.
În cursul urmăririi penale, cu referire la fapta incriminată prin art. 35 alin. (2) din Decretul nr. 328/1966, a fost audiat şi martorul R.D.
În conţinutul declaraţiei, martorul a arătat expres că desfăşoară activitate neautorizată de tinichigerie auto la locuinţa sa din Pantelimon.
Petentul solicită antrenarea răspunderii penale a procurorului, pentru că nu s-a sesizat din oficiu cu privire la comiterea de către martorul R.D., a infracţiunii prevăzute de art. 281 C. pen.
Or, activitatea neautorizată a martorului menţionat nu constituie o faptă în legătură cu activitatea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti sau altui organ de anchetă, aşa încât nu sunt întrunite elementele constitutive ale art. 263 C. pen.
Pe de altă parte, fapta martorului, în modalitatea sa concretă de săvârşire, atinge sfera ilicitului, dar nu constituie infracţiune, ci contravenţia prevăzută de art. 17 lit. k) din Legea nr. 87/1994.
Aşadar, în sarcina procurorului N.N. nu se pot reţine încălcări ale atribuţiilor de serviciu sau ale legii şi nici lipsa de diligenţă în sesizarea din oficiu.
Soluţia de netrimitere în judecată a fost confirmată de procurorul şef de secţie care, prin rezoluţia nr. 5899/102/N/2005, a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petent împotriva rezoluţiei primare de neîncepere a urmăririi penale.
Pe de altă parte, la data de 1 februarie 2005, petentul a sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, solicitând cercetarea procurorului D.G., pentru săvârşirea aceleaşi infracţiuni, tot cu privire la martorul R.D.
Prin rezoluţia nr. 169/P/2005 din 28 februarie 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, din aceleaşi considerente şi pe acelaşi temei legal, a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva procurorului D.G., sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 263 C. pen.
Procurorul şef de secţie, prin rezoluţia nr. 5589/96/N/2005 din 14 aprilie 2005, a confirmat rezoluţia primară de neîncepere a urmăririi penale.
Împotriva acestor rezoluţii, petentul C.V. a formulat plângere, întemeiată pe art. 2781 C. proc. pen.
Prin sentinţa nr. 631 din 15 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins plângerea, ca nefondată, reţinând că în cauză nu a fost săvârşită vreo faptă penală şi că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 263 C. pen.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul C.V. a declarat recurs.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Este adevărat că, potrivit uneia din modalităţile prevăzute în art. 221 C. proc. pen., organul de urmărire penală se poate sesiza din oficiu cu privire la săvârşirea unei infracţiuni.
Una din multiplele modalităţi concrete în care organul de urmărire penală poate afla că s-a comis o faptă intrând sub incidenţa legii penale, constă în descoperirea unor fapte sau aspecte noi, atunci când desfăşoară o cercetare în legătură cu o cauză penală, fapte sau aspecte străine uneori cu totul de ceea ce cercetează, aşa cum se pretinde în speţă de către petent.
Nu trebuie, însă, confundată instituţia sesizării din oficiu, cu sesizarea în cazuri speciale, cu referire la dispoziţiile art. 221 alin. ultim şi art. 227 C. proc. pen., care prevăd obligaţii speciale de sesizare pentru anumiţi subiecţi.
În acest context, infracţiunea de omisiune a sesizării organelor judiciare, nu priveşte obligaţia generală de denunţare, existentă în legislaţia noastră penală exclusiv şi limitativ pentru infracţiunile, de o mare gravitate, precizate în art. 262 C. pen., ci stabilirea, în mod excepţional, a acestei obligaţii pentru persoane având o anumită calitate, pentru infracţiuni săvârşite în legătură cu serviciul în care îşi îndeplinesc sarcinile.
Aşadar, pentru reţinerea acestei infracţiuni în sarcina unei persoane, trebuie constatată întrunirea elementelor constitutive, cu referire la subiectul calificat, luarea în orice mod la cunoştinţă a împrejurării săvârşirii unei infracţiuni, legătura faptei comise, cu serviciul în care subiectul îşi îndeplineşte sarcinile.
Or, în cauză s-a constatat inexistenţa condiţionărilor legale menţionate.
Prin urmare, respingând plângerea şi menţinând rezoluţia atacată, prima instanţă a pronunţat o soluţie legală şi temeinică, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen.
Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, care să ducă la concluzia altei situaţii de fapt, aşa încât recursul se constată a fi nefondat.
În concluzie, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul C.V. împotriva sentinţei nr. 631 din 15 noiembrie2005 a secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca nefondat.
Totodată, în baza art. 192 din acelaşi cod, recurentul menţionat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul C.V. împotriva sentinţei nr. 631 din 15 noiembrie 2005, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 3774/2005.
Obligă recurentul menţionat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 134/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 137/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
