ICCJ. Decizia nr. 141/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 141/2006
Dosar nr. 2888/1/2006
Şedinţa publică din 10 aprilie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 29 din 18 ianuarie 2006, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul A.I.
S-a reţinut că petentul s-a adresat cu plângere, instanţei de judecată, având ca obiect săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.246 C. pen., de către numitul D.P., Procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, constând în aceea că, deşi a contestat rezoluţia nr. 120/P/2005 din 21 iulie 2005, a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, prin s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva judecătorului M.M. de la Judecătoria Arad, făptuitorul refuză să-i admită plângerea şi să infirme rezoluţia atacată.
Or, în raport cu dispoziţiile legale relative la competenţa personală a organelor judiciare şi fazele procesului penal în funcţie de calitatea făptuitorului, plângerea adresată direct instanţei de judecată este inadmisibilă.
Totodată, plângerea nu va fi trimisă Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, unde aceasta ar fi trebuit a fi depusă, întrucât dispoziţiile art. 285 C. proc. pen., permit o astfel de măsură, numai în cazul plângerii prealabile prevăzute de art. 279, nu şi atunci când plângerea are natura juridică prevăzută de art. 222 din acelaşi cod, ca mod de sesizare a organului de urmărire penală.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul A.I. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat la data exercitării căii de atac.
Ulterior, petentul a depus motivele recursului, criticile privind pronunţarea sentinţei, cu neobservarea dispoziţiilor art. 62 C. proc. pen., art. 42 C muncii, art. 16, 21 şi 52 din Constituţia României.
Examinând cauza, în raport cu dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele:
Potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen., dispoziţiile relative la sesizarea instanţei de judecată sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute.
Este de reţinut că reglementarea menţionată corespunde scopului principal al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privitor la garanţiile procedurale care trebuie să însoţească, între altele, judecarea acuzaţiilor în materie penală.
Este adevărat că, privitor la sintagma „dispoziţii relative la sesizarea instanţei", Codul de procedură penală nu conţine nici o prevedere care să o definească.
Însă, cu referire la cauză, sfera şi conţinutul dispoziţiilor procesuale aflate sub protecţia nulităţii absolute rezultă din dispoziţiile art. 279, 221 şi 2781 C. proc. pen., coroborat cu art. 264 din acelaşi cod.
Din economia reglementărilor legale menţionate rezultă, însă, că în materie penală constituie dispoziţii relative la sesizarea primară a instanţei de judecată şi sunt supuse sancţiunii nulităţii absolute, toate dispoziţiile procesuale care au ca obiect de reglementare, determinarea persoanelor sau organelor împuternicite să aducă în faţa instanţei o cauză, spre judecată, prin plângere, plângere prealabilă sau rechizitoriu, precum şi cele care stabilesc condiţiile de validitate a actului de sesizare şi limitele judecăţii, ca efect a acestora.
În cauză, obiectul plângerii formulate de petentul A.I. priveşte săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Or, infracţiunile reclamate nu se regăsesc între cele determinate prin art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., în cazul cărora plângerea prealabilă se adresează instanţei de judecată.
Totodată, infracţiunile sesizate nici nu au făcut obiectul urmăririi penale, finalizată printr-o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, care să justifice sesizarea instanţei de judecată în condiţiile art. 2781 C. proc. pen.
Prin urmare, în mod legal prima instanţă a constatat neîndeplinirea condiţiilor de validitate a sesizării, aşa încât hotărârea atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. civ.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul A.I., împotriva sentinţei nr. 29 din 18 ianuarie 2006, pronunţată în dosarul nr. 23101/1/2005, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, ca nefondat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul menţionat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I., împotriva sentinţei nr. 29 din 18 ianuarie 2006, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 23101/1/2005.
Obligă recurentul menţionat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 140/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 142/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
