ICCJ. Decizia nr. 143/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 143/2006
Dosar nr. 209/2005
nr. 1099/1/2005
Şedinţa publică din 10 aprilie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Petentul L.A. a formulat plângere împotriva magistraţilor L.K. şi B.S., din cadrul Tribunalului Bucureşti, pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), respectiv de fals intelectual, prevăzută de art. 289 din acelaşi cod, constând în atestarea în fals a prezenţei judecătorului A.H., în cadrul şedinţei de judecată din 8 ianuarie 2004.
Plângerea a fost înregistrată pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, la data de 17 februarie 2004.
Din analiza actelor premergătoare a rezultat următoarea situaţie de fapt:
Prin contestaţia înregistrată la data de 16 octombrie 2003, pe rolul Tribunalului Bucureşti, contestatorul L.A. a solicitat anularea deciziei nr. 708 din 25 septembrie 2003, a Universităţii V. şi obligarea intimatei, la reintegrarea acestuia, pe postul deţinut anterior, cu plata drepturilor băneşti aferente, precum şi a sumei de 200 milioane lei cu titlu de daune morale.
La termenul din 8 ianuarie 2004, fixat pentru judecarea contestaţiei, instanţa compusă din L.K., preşedinte, B.S., judecător, A.H. şi C.N., magistraţi consultanţi, M.I., grefier, a acordat cuvântul pe fond şi a amânat pronunţarea hotărârii, pentru data de 12 ianuarie 2004.
La termenul fixat pentru pronunţarea sentinţei s-a constatat incapacitatea temporară de muncă a magistratului consultant A.H., intrat în concediu medical şi, urmare a imposibilităţii constituirii completului de judecată, s-a dispus repunerea pe rol a cauzei.
Petentul a învederat că încheierea din 8 ianuarie 2004 nu este semnată de magistratul consultant A.H., întrucât aceasta nu a fost prezentă la judecarea cauzei. Prezenţa acesteia în sala de judecată a fost atestată în fals.
Prezenţa în sala de judecată a magistratului menţionat este atestată, însă, de împrejurarea semnării condicii de şedinţă şi menţiunile din caietul de şedinţă al grefierului.
Încheierea de amânare a pronunţării sentinţei a fost redactată de către grefierul de şedinţă, a doua zi, în data de 9 ianuarie 2004.
Această încheiere nu a mai putut fi semnată de către magistratul consultant, în data de 12 ianuarie 2004, întrucât aceasta a intrat în concediu medical, aşa cum corect s-a reţinut prin încheierea prin care s-a dispus repunerea pe rol a cauzei, în raport cu împrejurarea imposibilităţii legalei constituiri a completului de judecată.
Aşadar, judecătorii L.K. şi B.S. au pronunţat încheierea de şedinţă din 8 ianuarie 2004 şi sentinţa nr. 322/LM din 29 ianuarie 2004, a Tribunalului Bucureşti, cu respectarea cadrului legal, instituit de art. 256 şi urm. C. proc. civ.
În consecinţă, prin rezoluţia nr. 485/P/2004 din 24 februarie 2004, în temeiul art. 228 alin. (4), raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de magistraţii menţionaţi, pentru infracţiunile prevăzute de art. 246 şi 289 C. pen.
Prin rezoluţia nr. 1493/P/2004 din 24 mai 2004, cu referire la o nouă plângere formulată de acelaşi petent şi având acelaşi obiect, Parchetul a dispus conexarea acestui din urmă dosar şi comunicarea soluţiei.
Împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, comunicată petentului, prin adresa din 27 februarie 2004, acesta a formulat plângere, la data de 22 septembrie 2004, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 2781 C. proc. pen.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin încheierea pronunţată în dosarul nr. 3294/2004, la data de 19 octombrie 2004, a respins plângerea, ca nefondată.
Împotriva acestei încheieri, petentul L.A. a declarat recurs.
Prin Decizia nr. 2213 din 31 martie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis recursul, a casat încheierea atacată şi a fixat termen pentru judecarea în fond a plângerii.
S-a reţinut că intimata L.K. îndeplinea funcţia de judecător la Curtea de Apel Bucureşti, începând cu data de 1 mai 2004, calitate care atrăgea competenţa secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de soluţionare în fond a plângerii.
Prin urmare, judecând cauza, cu depăşirea competenţei, Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat o hotărâre lovită de nulitate absolută, conform art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
În fond după casare cu reţinere, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin sentinţa nr. 389 din 30 iunie 2005, a respins plângerea formulată de petentul L.A. împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că rezoluţia este temeinică şi legală, din actele premergătoare rezultând pronunţarea încheierii din 8 ianuarie 2004 şi a sentinţei nr. 322/LM/2004, a Tribunalului Bucureşti, cu respectarea dispoziţiilor procedurale în materie civilă.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul L.A. a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute în art.3859 C. proc. pen. Acesta a precizat că motivele de recurs vor fi depuse ulterior, după redactarea sentinţei atacate.
La data de 1 noiembrie 2005, prin memoriu separat, petentul a depus la dosar motivele recursului, criticile privind pronunţarea de către prima instanţă a caracterului incomplet al urmăririi penale, cu referire la erorile procedurale din cauza civilă şi conţinutul contradictoriu al certificatului medical prin care se tinde a se constata incapacitatea temporară de muncă a numitei A.H.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcţionar public, prin exercitarea abuzivă a atribuţiilor sale de serviciu.
Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea că este săvârşită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligaţia apărării legalităţii în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Drept urmare, prin art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor", a fost incriminată „fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane".
Cu referire la cauză, întruneşte elementele constitutive ale unei astfel de infracţiuni, îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, printr-o acţiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al infracţiunii, săvârşită cu intenţie şi care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului.
Pe de altă parte, prin art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), sub denumirea marginală „falsul intelectual", a fost incriminată „falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a însera unele date sau împrejurări.".
În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susţinerile petentului, din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu de către judecătorii menţionaţi sau atestarea în fals a prezenţei magistratului consultant la judecarea cauzei.
Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod corect a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune, să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală".
Din economia textului menţionat rezultă că procesul penal nu poate fi privit exclusiv ca o activitate de represiune, ci ca una desfăşurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârşit o infracţiune.
În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen., s-a stabilit că „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale".
Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe".
Aşadar, în raport cu textele menţionate, scopul procesului penal trebuie realizat în aşa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.
În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată".
În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menţionat, legea procesual-penală a determinat precis şi coerent, regulile de desfăşurare a acestei faze a procesului penal.
Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare şi de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.
În anumite situaţii, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii cu a cărei săvârşire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale şi, respectiv, declanşarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competenţa procurorului, se dispune neînceperea acesteia.
În cauză, constându-se inexistenţa infracţiunilor sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.
Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul acestor critici şi menţinând rezoluţia atacată, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.
Pe de altă parte, cu privire la pretinsa nerespectare a dispoziţiilor procedurale, urmează a se reţine că hotărârile pronunţate, cu distincţiile prevăzute în art. 255 C. proc. civ., pot fi cenzurate doar prin exercitarea căilor de atac, orice soluţie contrară ducând la încălcarea normelor legale privind independenţa judecătorilor.
Chiar în ipoteza în care repunerea pe rol a cauzei civile ar fi fost rezultatul aprecierii eronate de către magistrat a probelor administrate în cauză ori a unor norme de drept, pentru a se putea reţine în sarcina acestuia, comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, era necesar să se dovedească faptul că a acţionat cu intenţia de a prejudicia una dintre părţi.
Într-adevăr, cu referire la critica privitoare la neobservarea condiţiilor prevăzute pentru desfăşurarea judecăţii, invocată de petent în plângerea penală, este de reţinut că legea procesual-civilă a recunoscut părţilor, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.
Drept urmare, protecţia judiciară a dreptului subiectiv dedus judecăţii este extinsă şi la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului civil.
Acest sistem, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice, determinat prin norme imperative şi având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului şi legii, este de natură a răspunde exigenţelor noii perspective asupra protecţiei judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispoziţiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicţie.
În consecinţă, în sine, hotărârea judecătorească în sensul dispoziţiilor art. 255 C. proc. civ., nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale.
Totodată, pretinsele erori jurisdicţionale şi de procedură nu pot fi examinate, contrar principiului legalităţii căilor de atac, pe această cale.
Este de reţinut în acest sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicţionale, de natură a asigura respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, egalitatea în faţa legii şi tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toţi participanţii, asigură finalitatea acestora în condiţiile respectării independenţei şi autonomiei magistraţilor care înfăptuiesc actul de justiţie şi este de esenţa acestuia.
Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţia României şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui fie soluţia pronunţată, fie îndeplinirea unor acte procesuale necorespunzător dispoziţiilor legii procesual civile, în cadrul activităţii de jurisdicţie şi s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluţiile pronunţate, principiul constituţional menţionat ar fi lipsit de eficienţă, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condiţiile statului de drept.
Aşadar, urmează a se reţine că legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate în cauza civilă, care priveşte şi încheierile date în cursul judecăţii, nu pot fi examinate pe această cale, împrejurare în raport cu care organul de urmărire penală a făcut o apreciere corectă, corespunzătoare a normelor legale menţionate.
Totodată, în raport cu împrejurarea că pentru a se reţine în sarcina judecătorilor cauzei civile, comiterea infracţiunilor reclamate, este necesar să se dovedească faptul că aceştia au acţionat cu intenţia de a-l prejudicia pe petent şi, constatând că această împrejurare nu este probată în cauză, se constată că în mod corect organul de urmărire penală a dispus, în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul dând, aşadar, o rezoluţie legală şi temeinică.
În consecinţă, respingând plângerea şi menţinând rezoluţia atacată, prima instanţă a pronunţat o hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen.
Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluţiei de netrimitere în judecată.
Acest control priveşte exclusiv temeinicia rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condiţiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condiţiile determinate de legea procesual-penală.
Drept urmare, nici instanţa sesizată cu plângerea menţionată nu are temei legal de a se pronunţa ca instanţă de control judiciar în cauza civilă la soluţionarea căreia, într-un alt proces, petentul susţine că s-ar fi săvârşit încălcări sau nu ar fi fost respectate unele norme procedurale privind desfăşurarea judecăţii.
Ca atare, lipseşte plângerii prevăzute de art. 2781 C. proc. pen., aptitudinea declanşării unui control judiciar, în sensul vizat de petent, al complinirii căilor de atac legal prevăzute şi eventuala reformare a hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, aşa încât recursul se constată a fi neîntemeiat şi sub acest aspect.
În concluzie, nepropunând şi, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situaţie de fapt şi vinovăţia intimaţilor, instanţa de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată, în condiţiile art. 2781 C. proc. pen.
Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală şi instanţa de fond, care să ducă la concluzia săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, precum şi a infracţiunii de fals intelectual de către persoanele nominalizate de către petent, aşa încât simplele afirmaţii ale acestuia, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 246 şi289 C. pen., nesusţinute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinţei atacate şi pronunţarea altei soluţii.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul-petent L.A. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul L.A. împotriva sentinţei nr. 389 din 30 iunie 2005, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 6306/2005.
Obligă recurentul menţionat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 142/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 144/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
