ICCJ. Decizia nr. 610/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 610
Dosar nr. 31/2003
Şedinţa publică din 8 decembrie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 22 noiembrie 2000, reclamanta B.M.R. a chemat în judecată Municipiul Bucureşti, prin primarul general, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se constate nulitatea absolută, pentru lipsa condiţiilor de formă şi de fond, a actului de donaţie autentificat de notariatul de Stat al fostului raion Lenin, sub nr. 8056 din 2 decembrie 1965, transcris sub nr. 385 din 2 decembrie 1965, prin care aceasta a donat Statului român imobilul proprietatea sa, situat în Bucureşti, str. Dr. Mihail Mirinescu nr. 1, parter, împreună cu dependinţele de la subsol, precum şi părţile comune ale imobilului care deservesc întregul imobil şi cota indiviză de teren de 1/3 din suprafaţa de 335 m2 pe care s-a construit imobilul.
Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul menţionat.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a devenit titulara dreptului de proprietate asupra acestui apartament în baza actului de donaţie făcut de T.I., tatăl său.
În anul 1965 a donat acest apartament Statului român.
Acceptarea donaţiei s-a făcut de către Sfatul Popular al raionului Lenin.
Or, potrivit art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 478/1954, acceptarea donaţiei trebuia făcută de către Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei, cu respectarea art. 813 şi a art. 814 C. civ.
Totodată, fiind vorba de o construcţie, conform art. 4 din Decretul menţionat era necesar şi avizul Ministerului Gospodăriei Comunale şi Industriei Locale, care însă nu a fost dat.
Prin sentinţa nr. 507 din 8 mai 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins acţiunea, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că au fost respectate condiţiile de formă impuse de decretul nr. 478/1954 în ceea ce priveşte calitatea persoanei care a acceptat donaţia şi că avizul ministerului menţionat avea caracter consultativ.
S-a mai reţinut că a existat animus donandi, atâta timp cât reclamanta a precizat că nu a fost constrânsă să-şi doneze apartamentul.
În realitate, în reprezentarea reclamantei, scopul mediat, motivul determinant a constat în dorinţa acesteia de a-şi schimba statutul social.
Împotriva hotărârii primei instanţe reclamanta a declarat apel, invocând următoarele motive:
-deciziile invocate de către instanţa de fond constituie acte interne ale Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei, care nu pot suplini forma autentică a acceptării şi care nu poate fi decât concomitentă cu actul de donaţie;
-în mod greşit s-a reţinut că au fost îndeplinite condiţiile de fond ale donaţiei, întrucât la baza acestui act nu a stat intenţia de a gratifica, ci intenţia de a schimba statutul social al familiei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 435 din 11 octombrie 2001, a respins apelul ca nefondat, cu motivarea că toate aceste aspecte au fost corect analizate de prima instanţă printr-o hotărâre pe larg motivată şi prin aplicarea corectă a legii.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamanta a declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., nemodificat.
Prin Decizia nr. 2553 din 25 iunie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a admis recursul, a casat hotărârea atacată, a admis apelul declarat de aceeaşi parte împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis acţiunea, a constatat nulitatea actului de donaţie şi a obligat pe pârât să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul menţionat.
S-a reţinut de către instanţa de recurs că nu a fost respectată condiţia prevăzută de art. 4 din Decretul nr. 478 din 22 noiembrie 1954, cu referire la avizul Ministerului Gospodăriei Comunale şi Industriei Locale.
În consecinţă, cum acest aviz nu a existat, iar contractul de donaţie este un contract solemn, nerespectarea condiţiilor de formă este sancţionată cu nulitatea absolută a contractului.
Pe de altă parte, din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză a rezultat că reclamanta a fost nevoită să doneze statului acest apartament, pentru a asigura copiilor săi un statut care să le permită admiterea în învăţământul superior.
Ca atare, în mod greşit s-a reţinut existenţa intenţiei de a dona.
Împotriva deciziei pronunţate în recurs de secţia civilă a Curţii Supreme de Justiţie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, invocând motivul de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că Decizia criticată a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
În speţă, cauzele de nulitate reţinute de instanţa supremă nu se confirmă, având în vedere dispoziţiile Decretului nr. 478/1954 care reglementează condiţiile de validitate a donaţiilor făcute statului, precum şi materialul probator administrat.
Cu referire la avizul prevăzut de art. 4 din acelaşi act normativ, s-a arătat că Ministerul Gospodăriei Comunale şi Industriei Locale a fost desfiinţat încă din 1957, atribuţiile acestuia privind avizarea fiind preluate de Ministerul Finanţelor care, prin Nota nr. 32427/1965 a avizat favorabil acceptarea donaţiei.
Din susţinerile reclamantei, precum şi din examinarea martorilor audiaţi în cauză, a rezultat totodată şi existenţa intenţiei donatoarei de a gratifica.
În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei atacate şi menţinerea soluţiei instanţei de fond.
Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Din cuprinsul actului de donaţie rezultă, fără echivoc, faptul că acceptarea acesteia a fost făcută de Sfatul Popular al Capitalei – Comitetul Executiv, prin deciziile nr. 2165 din 18 august 1965 şi nr. 9270 din 19 august 1965, transmise la perfectarea actului de către jurisconsultul H.L., în baza delegaţiei nr. 4533 din 24 noiembrie 1965 a Sfatului Popular al raionului V.I.Lenin.
Ca atare, donaţia a fost acceptată de o persoană juridică ce avea calitatea de a primi, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 478/1954 privind condiţiile de valabilitate a donaţiilor făcute statului.
Pe de altă parte, prin Decretul nr. 63 din 19 februarie 1957, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române, Ministerul Gospodăriei Comunale şi Industriei Locale a fost desfiinţat.
Cu privire la avizarea donaţiilor făcute statului, atribuţiile ministerului desfiinţat au fost preluate de Ministerul Finanţelor care, prin nota juridică nr. 32427/1965, a avizat favorabil acceptarea donaţiei făcută de numita B.M.R., având ca obiect imobilul în litigiu.
Aşadar, donaţia a fost acceptată cu respectarea condiţiilor de formă prevăzute de lege.
În consecinţă, criticile privind greşita reţinere a cauzelor de nulitate decurgând din neacceptarea donaţiei în condiţiile art. 2 alin. (2) şi art. 4 din Decretul nr. 478/1954, se constată a fi întemeiate.
Totodată, prin recursul în anulare s-a susţinut că în cauză instanţele au reţinut, în mod greşit, că în cauză lipseşte animus donandi, ca o condiţie de fond a valabilităţii donaţiei.
Or, potrivit art. 801 C. civ. „donaţiunea este un act de liberalitate prin care donatorele dă irevocabil un lucru donatarului care-l primeşte”.
Din dispoziţia legală menţionată rezultă caracterul juridic al donaţiei de contract gratuit prin care, cu intenţia de a gratifica, donatorul îşi micşorează în mod irevocabil patrimoniul, fără a urmări să primească ceva în schimb.
Contract fiind, validitatea donaţiei este examinată în raport de îndeplinirea celor patru condiţii esenţiale prevăzute în art. 948 C. civ., printre care este înscrisă cea privitoare la cauza licită.
Cu referire la prezenta cauză, urmează a fi observate şi dispoziţiile art. 966 C. civ., potrivit cărora „obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect”.
Totodată, existenţa cauzei urmează a fi examinată în raport de specificul donaţiei, ca liberalitate, prin care o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul, fără a se urmări un echivalent.
Or, în analiza cauzei în materie de donaţie, definită ca o liberalitate, este necesar a se stabili scopul sau motivul care a fost determinant pentru voinţa dispunătorului în acest sens.
Ca atare, în acest caz, voinţa de a dispune nu poate fi separată de scopul determinant, care a provocat manifestarea dispunătorului sub forma unei liberalităţi.
Cauza în cazul contractului de donaţie cuprinde aşadar, în primul rând, voinţa de a dărui, animus donandi, şi apoi motivul care a hotărât pe dispunător să facă liberalitatea, fără însă ca aceste elemente să poată fi separate şi examinate apoi izolat, ele formând un tot.
În concluzie, voinţa de a dărui, manifestată prin actul aparent al donaţiei, nu poate ea singură să justifice o liberalitate întemeiată pe un motiv sau o cauză de natură a o vicia, de a determina donatorul la a dispune în acest sens.
Aşa fiind, în situaţia în care instanţele judecătoreşti sunt chemate a se pronunţa asupra caracterului acestei condiţii esenţiale de validitate a contractului de donaţie, acestea trebuie să aibă în vedere, pe lângă legislaţia în vigoare la data realizării liberalităţii, împrejurările contemporane efectuării donaţiei.
Or, în cauză, din probatoriul administrat a rezultat că actul de donaţie a fost făcut după instaurarea puterii comuniste, nu cu intenţia de a gratifica Statul român ci pentru schimbarea statutului social avut şi dobândirea unui statut agreat de noua ordine socială.
Ca atare, în mod corect s-a reţinut prin hotărârea atacată că actul de donaţie nu a avut la bază animus donandi care trebuie să constituie cauza juridică a liberalităţii realizate, ci s-a urmărit finalitatea arătată, constatându-se în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 966 C. civ.
Aşa fiind, criticile formulate prin recursul în anulare nu sunt întemeiate sub acest aspect, aşa încât hotărârea atacată nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat de procurorul general.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 2553 din 25 iunie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 decembrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 61/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 613/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
