ICCJ. Decizia nr. 148/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 148/2004
Dosar nr. 134/2003
Şedinţa publică din 26 aprilie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 2 martie 2001, reclamantul G.A. a chemat în judecată statul român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, cerând obligarea acestuia să-i plătească daune materiale constând în salariul ce i s-ar fi cuvenit pentru perioada în care a fost arestat preventiv, reactualizat în raport cu indicele de inflaţie, precum şi daune morale în sumă de 3.000.000.000 lei.
În motivarea acţiunii, reclamantul a învederat că, fiind director la SC I.T.E. SA Iaşi, a fost reţinut şi, apoi, arestat preventiv pe nedrept, în perioada 31 martie 1993 – 18 februarie 1994, fiind trimis în judecată pentru săvârşirea a două infracţiuni de înşelăciune în dauna avutului public, a două infracţiuni de delapidare şi a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice.
S-a relevat de reclamant că, prin sentinţa penală nr. 1911 din 11 decembrie 1996, Judecătoria Buzău a dispus achitarea, pentru infracţiunile ce au făcut obiectul trimiterii sale în judecată, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., această sentinţă fiind desfiinţată, în urma admiterii apelurilor declarate de procuror şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi, prin Decizia penală nr. 368 din 10 iunie 1999 a Tribunalului Buzău, care l-a condamnat la diferite pedepse, cu suspendarea condiţionată a executării.
S-a mai relevat de reclamant că, prin Decizia penală nr. 284 din 6 martie 2000, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul său şi, casând Decizia pronunţată în apel, a menţinut sentinţa prin care a fost achitat pentru infracţiunile ce i s-au pus în sarcină.
Reclamantul a susţinut că, datorită arestării, a fost lipsit în mod nejustificat de salariu timp de aproximativ 10 luni şi jumătate, iar familia a fost privată de contribuţia lui materială şi afectivă. A mai susţinut că mediatizarea cazului său, ca şi arestarea arbitrară, i-au produs o puternică traumă psihică, lui şi familiei.
Concluzionând, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art. 48 alin. (3) din Constituţie, pe dispoziţiile art. 504-507 C. proc. pen. şi pe cele ale art. 998-999C. civ.
Statul român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Finanţelor Publice a judeţului Iaşi, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, arătând că măsura arestării preventive a fost dispusă în mod legal, precum şi că, în raport cu art. 504 alin. (3) C. proc. pen., nu are dreptul la reparaţie persoana care, pe parcursul cercetării sau a desfăşurării procesului penal, a stânjenit aflarea adevărului, ceea ce ar impune verificarea şi dovedirea acestui aspect, iar în ceea ce priveşte daunele morale, nu reiese că reclamantul ar fi fost persoană publică, a cărei imagine să fi fost afectată, după cum nu rezultă nici că ar fi suferit o traumă psihică sau că ar fi fost supus oprobiului public. În fine, s-a susţinut că suma de 3 miliarde lei solicitată cu titlu de daune morale, pe care Ministerul Finanţelor nu ar putea să o recupereze prin acţiunea în regres, este exagerată (dosarul nr. 2197/2001 al Tribunalului Iaşi).
Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 612 din 1 noiembrie 2001, a admis acţiunea civilă, obligând pe pârâtul, statul român, prin Ministerul Finanţelor, să plătească reclamantului suma de 57.185.361 lei cu titlu de daune materiale şi 3.000.000.000 lei daune morale, precum şi 45.000.000 lei cheltuieli de judecată.
S-a motivat că, din moment ce reclamantul G.A. a fost achitat cu autoritate de lucru judecat, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., pentru infracţiunile ce au făcut obiectul trimiterii sale în judecată, se impune constatarea că reţinerea şi arestarea sa preventivă sunt nelegale, astfel că, în conformitate cu art. 504-506 din acelaşi cod, are dreptul de a pretinde daune materiale şi morale pentru perioada cât a fost arestat pe nedrept.
S-a relevat că, în raport cu dispoziţiile art. 998-999C. civ., reclamantului i se cuvin daune materiale, reprezentând contravaloarea salariilor de care a fost lipsit pe perioada reţinerii şi arestării preventive, care însumează 57.183.361 lei.
S-a relevat de asemenea, prin considerentele sentinţei, că reclamantul a dovedit că, prin arestarea şi trimiterea sa în judecată pe nedrept, i-au fost încălcate dreptul la libertate, la onoare, la reputaţie, la sănătate, iar aceste încălcări au avut ca efect îmbolnăvirea lui, expunerea sa şi a familiei oprobiului public, cu consecinţa desfacerii logodnei fiicei sale, prejudicii ce trebuie apreciate şi în raport cu demnitatea, prestigiul şi reputaţia de care se bucura datorită poziţiei sale de director al unei societăţi comerciale, astfel că suma de 3 miliarde de lei, pretinsă pentru compensarea daunelor morale, este în concordanţă cu prejudiciile ce i s-au adus în această privinţă.
Împotriva sentinţei au declarat apel procurorul şi statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Iaşi, ambele apeluri fiind respinse prin Decizia civilă nr. 8 din 25 martie 2002 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Prin Decizia nr. 1120 din 20 martie 2003, Curtea Supremă, secţia civilă, a constatat nul recursul procurorului, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamant şi, admiţând recursul declarat de statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Iaşi, a casat Decizia Curţii de Apel Iaşi în partea privind apelul acestui pârât. Ca urmare, a fost admis apelul declarat de statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, fiind schimbată în parte sentinţa în sensul reducerii cuantumului daunelor morale acordate reclamantului, de la 3.000.000.000 lei la 1.500.000.000 lei.
S-a constatat că recursul procurorului este nul, considerându-se că a fost motivat cu depăşirea termenului legal de 15 zile, calculat de la comunicarea hotărârii atacate, iar reprezentantul Ministerului Public a precizat că nu invocă motive de ordine publică.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârât, s-a motivat că, prin detenţiunea ilegală şi prin faptele imputate în procesul penal, care s-au dovedit, în final, că nu erau reale, reclamantului i s-a adus o atingere gravă prestigiului profesional. S-a mai relevat că desfăşurarea procesului penal şi mediatizarea acestuia, în condiţiile menţinerii măsurii arestării preventive luate faţă de inculpat, au afectat şi familia acestuia, astfel că este fără suport susţinerea din recursul pârâtului, referitoare la inexistenţa prejudiciului şi, pe cale de consecinţă, la lipsa de răspundere a statului pentru acoperirea lui.
S-a învederat, însă, că instanţele au greşit la stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului pentru prejudiciul moral încercat. În această privinţă, s-a subliniat că, deşi, într-un astfel de domeniu, operează o anumită doză de aproximare, deoarece daunele morale, oricât de profunde, nu se pretează întotdeauna la evaluări pecuniare exacte, totuşi, suma de 3.000.000.000 lei, ce i s-a acordat reclamantului de către cele două instanţe, cu titlu de daune morale, depăşeşte limitele funcţiei reparatorii a unui atare tip de răspundere.
Conchizându-se, s-a arătat că, deşi instanţele au reţinut corect că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, cuantumul daunelor acordate, pentru acoperirea acestuia, este exagerat, depăşind limitele unei reparaţii integrale, echitabile şi adecvate pentru suferinţele încercate de el şi familia sa.
Ca urmare, s-a relevat că se impune admiterea recursului declarat de statul român, în calitate de pârât, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi casarea hotărârilor date în cauză în partea referitoare la cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, în sensul reducerii acestora de la 3.000.000.000 lei, la 1.500.000.000 lei, cu menţinerea celorlalte dispoziţii din cele două hotărâri.
Totodată, s-a subliniat că, în raport cu soluţia adoptată, se impune a fi respins, ca nefondat, recursul reclamantului, având ca obiect doar cuantumul cheltuielilor de judecată ce i s-au acordat de instanţa de apel.
- Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., susţinând că toate cele trei hotărâri au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, precum şi că acestea sunt şi vădit netemeinice.
S-a relevat, în acest sens, că instanţele nu au ţinut seama de prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în raport cu care judecătorului îi revine obligaţia de a administra un probatoriu pertinent şi complet, în vederea stabilirii justeţei şi temeiniciei cererilor formulate de reclamant, subliniindu-se că afirmaţia referitoare la existenţa unui prejudiciu moral nu îndreptăţeşte măsura reparării prin echivalent bănesc, atâta timp cât din probe nu rezultă că echivalentul bănesc la care s-a oprit instanţa este cel care corespunde, sub aspectul cuantumului, cu suferinţa psihică efectivă suportată de victimă.
Conchizându-se, s-a arătat că, faţă de insuficienţa probatoriului administrat cu privire la daunele morale pretinse de reclamant, nu se justifică acordarea de despăgubiri, cu acest titlu, în sumă de 1.500.000.000 lei, mai ales că însăşi activitatea reclamantului, aflată la limita ilicitului, l-a pus în situaţia de a fi cercetat, judecat şi chiar condamnat de instanţa de apel.
De asemenea, s-a învederat că şi daunele materiale, în sumă de 57.185.361 lei, au fost greşit stabilite, deoarece reactualizarea drepturilor salariale, cuvenite reclamantului pentru perioada în care a fost arestat preventiv, nu trebuia făcută în raport cu indicele preţ de consum, ci numai ţinându-se seama de indicele rata inflaţiei la zi.
În concluzie, s-a cerut casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă.
- La rândul său, reclamantul G.A. a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului în anulare în ansamblul său, ca urmare a abrogării acestei căi extraordinare de atac prin art. I pct. 17 din OUG nr. 58/2003, susţinând că nu mai există reguli procedurale după care să se desfăşoare judecata unei asemenea căi de atac.
Totodată, a fost invocată şi excepţia inadmisibilităţii recursului în anulare cu privire la sentinţa pronunţată în primă instanţă şi la Decizia instanţei de apel, învederându-se că acestea nu ar fi susceptibile de a fi atacate cu o atare cale, deoarece nu intră în categoria hotărârilor irevocabile, atâta timp cât au fost modificate prin Decizia pronunţată de instanţa supremă în recurs.
Din examinarea hotărârilor atacate, în raport cu excepţiile ce s-au invocat şi cu criticile formulate prin recursul în anulare, se constată următoarele:
I Cu privire la excepţiile prin care se invocă inadmisibilitatea recursului în anulare
În adevăr, aşa cum s-a susţinut în cadrul primei excepţii de inadmisibilitate, prin art. I pct. 17 din OUG nr. 58/2003, s-au abrogat dispoziţiile art. 330 – 3304 C. proc. civ., în care este reglementată calea extraordinară de atac a recursului în anulare.
Dar, este de observat că, prin art. II alin. (3) din aceeaşi ordonanţă, s-a prevăzut că „hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate".
Cum toate cele trei hotărâri vizate prin recursul în anulare au fost pronunţate anterior adoptării OUG nr. 58/2003, rezultă că, în raport cu prevederile art. II alin. (3) din această ordonanţă, acestea continuă să rămână supuse căii extraordinare de atac a recursului în anulare, până la împlinirea termenului de un an, de la rămânerea lor definitivă, în care se poate exercita o asemenea cale.
În această privinţă, din moment ce dispoziţiile prin care este reglementată calea extraordinară de atac a recursului în anulare continuă să activeze pentru hotărârile pronunţate anterior intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, este evident că şi toate dispoziţiile procedurale, referitoare la exercitarea şi judecarea acestei căi de atac, rămân în vigoare pentru segmentul de hotărâri susceptibile de a mai fi supuse căii de atac abrogate.
Pe de altă parte, câtă vreme ar fi de neconceput ca efectele recursului în anulare să fie artificial limitate la o parte din hotărârile pronunţate într-o cauză, ceea ce ar însemna lipsirea de eficienţă a căii de atac în ansamblul ei, se impune să se considere că, din moment ce s-a reglementat posibilitatea exercitării ei pentru hotărârile pronunţate anterior intrării în vigoare a OUG nr. 58/2003, o atare posibilitate nu ar trebui înlăturată printr-o interpretare nepermis de restrictivă a înţelesului sintagmei hotărâri judecătoreşti irevocabile, folosită de legiuitor în cuprinsul art. 330 C. proc. civ.
Aşa fiind, se impune să fie respinse ambele excepţii de inadmisibilitate a recursului în anulare invocate de intimatul-reclamant.
II Cu privire la criticile formulate prin recursul în anulare
Este adevărat că, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., la care se face referire prin recursul în anulare, „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale", ei putând „ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc".
Totodată, faţă de termenii generali folosiţi în art. 504 alin. (2) C. proc. pen., prin care este reglementat dreptul la repararea pagubei al persoanei care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, este de înţeles că dreptul respectiv subzistă şi pentru daunele morale.
Dar, în raport cu natura acestor daune nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune luarea în considerare şi a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, ceea ce presupune o anumită eventualitate de aproximare a unor astfel de daune.
Chiar dacă, pentru limitarea efectelor unei atari eventualităţi, este necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a prejudiciului moral real suferit, cum sunt consecinţele negative suportate sub aspect fizic şi psihic, importanţa valorilor morale afectate şi urmările produse prin lezarea lor, măsura în care a avut de suferit familia, asemenea criterii nu trebuie stabilite neapărat numai pe bază de probe, din care să rezulte nemijlocit natura şi întinderea consecinţelor, ci pot fi deduse din situaţia profesională, socială şi familială a celui ce pretinde daunele morale şi urmările pe care lipsirea sa de libertate le-a produs asupra acestor valori.
De aceea, câtă vreme probele ce s-ar putea administra, în această privinţă, nu ar fi de natură să furnizeze noi elemente pentru efectuarea de calcule mai riguroase, ci doar ar putea oferi şi alte eventuale detalii de apreciere, care să determine, în final, o stabilire tot aproximativă a sumei băneşti ce ar reprezenta echivalentul daunelor morale, se constată că nu mai este necesară judecarea din nou a cauzei de către prima instanţă.
Pe de altă parte, din examinarea considerentelor deciziei pronunţate de instanţa de recurs, rezultă că această instanţă, pe baza unei reevaluări complete şi juste a materialului probator din dosar, a ajuns la concluzia corectă că arestarea preventivă, desfăşurarea procesului penal în faza urmăririi penale şi în cele trei etape ale judecăţii, ca şi mediatizarea acestuia, au afectat grav prestigiul profesional şi social al reclamantului, sănătatea şi starea sa psihică, pe membrii familiei sale, încât rămâne fără suport susţinerea din recursul în anulare că probatoriul administrat în cauză nu ar fi de natură a demonstra intensitatea prejudiciului moral.
De asemenea, este de observat că instanţa de recurs, subliniind, prin considerentele deciziei, că, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, operează, prin natura lucrurilor, o anumită doză de aproximare, de apreciere, a motivat cu deplină justificare că dauna morală, oricât de profundă, nu se pretează întotdeauna la exacte evaluări pecuniare.
Tot justificat, ca urmare a reconsiderării pe bază de temeiuri rezultate din conţinutul actelor dosarului, cu referire la efectele concrete ale arestării reclamantului, trimiterii sale în judecată şi mediatizării procesului, instanţa de recurs a reevaluat cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale, de către prima instanţă şi instanţa de apel, apreciind că suma de 3.000.000.000 lei depăşeşte, prin cuantumul ei exagerat, limitele funcţiei reparatorii a acestui tip de răspundere.
Rezultă, deci, că suma de 1.500.000.000 lei, la cât a fost redus cuantumul daunelor morale de către instanţa de recurs, corespunde, aşa cum s-a subliniat prin considerentele deciziei pronunţate de aceasta, limitelor reparaţiilor morale impuse atât de situaţia expusă de reclamant în acţiune, care s-a dovedit exactă, cât şi de prudenţa ce trebuie manifestată pentru ca reparaţia daunei să ofere victimei erorii judiciare o satisfacţie cu caracter strict compensatoriu, în aşa fel ca dimensiunea reparaţiunii să fie suficientă şi proporţională cu prejudiciul suferit.
În fine, în ceea ce priveşte suma de 57.185.361 lei, acordată cu titlu de daune materiale, pe lângă că, prin cuantumul ei vădit moderat, apare proporţională cu totalul salariilor echivalente de care reclamantul a fost lipsit în cele peste 10 luni în care s-a aflat arestat preventiv, dar, aşa cum s-a motivat prin hotărârile atacate, a fost riguros calculată pe baza expertizei contabile efectuate în cauză, prin care s-a demonstrat că rata inflaţiei este în funcţie de indicele preţurilor.
În consecinţă, constatându-se că nu este îndreptăţită nici una din criticile formulate, astfel că nu s-ar justifica desfiinţarea hotărârilor atacate şi judecarea din nou a cauzei, urmează a se dispune respingerea recursului în anulare, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţiile invocate de intimatul reclamant G.A.
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 612 din 1 noiembrie 2001 a Tribunalului Iaşi, deciziei civile nr. 8 din 25 martie 2002 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi a deciziei nr. 1120 din 20 martie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 26 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 147/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 149/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
