ICCJ. Decizia nr. 146/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 146/2004
Dosar nr. 13/2004
Şedinţa publică din 26 aprilie 2004
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
B.T., domiciliat în municipiul Buzău, strada D., s-a adresat cu plângere penală Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, sesizând că judecătorii A.A.T., A.P.E. şi I.A., din completul de judecată care a pronunţat Decizia civilă nr. 2691 din 22 noiembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ar fi săvârşit infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen., prin aceea că au anulat recursul său, declarat în acea cauză, ca insuficient timbrat, pretinzându-i să depună taxă de timbru de 108.440 lei, deşi el a depus, ca şi în apel, taxă de timbru de 54.250 lei şi timbru judiciar de 15.000 lei.
Prin rezoluţia din 3 mai 2001, emisă în dosarul nr. 124/P/2001, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 246, art. 289 şi de art. 291 C. pen., faţă de magistraţii A.A.T., A.P.E. şi I.A., judecători la Curtea de Apel Bucureşti.
S-a motivat, prin această rezoluţie, că susţinerea petiţionarului corespunde realităţii sub aspectul taxei de timbru pe care trebuia să o achite, dar nu se poate reţine săvârşirea de către cei trei judecători a infracţiunilor menţionate, deoarece nu există nici o dată din care să rezulte că au anulat recursul cu intenţia de a-i vătăma interesele. S-a relevat că soluţia pronunţată de judecătorii din compunerea completului respectiv este consecinţa unei greşeli materiale, care putea fi îndreptată prin exercitarea căii de atac a contestaţiei prevăzută de art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
S-a mai învederat că fapta celor 3 judecători era susceptibilă de a fi examinată ca abatere disciplinară, prin prisma art. 122 lit. h1) din Legea nr. 92/1992, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 179/1999, pentru care este, însă, prescrisă răspunderea disciplinară.
La data de 12 decembrie 2001, după ce i s-a comunicat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, petiţionarul a adresat plângere penală cu conţinut identic, împotriva celor 3 judecători, direct Curţii Supreme de Justiţie.
Fiind trimisă Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, această plângere a fost clasată la data de 22 ianuarie 2001, motivându-se că este identică în conţinut cu plângerea anterioară, soluţionată în sensul neînceperii urmăririi penale, împotriva căreia petiţionarul nu a formulat plângere.
La data de 18 septembrie 2003, petiţionarul B.T. s-a adresat Curţii Supreme de Justiţie, cu plângere penală directă, îndreptată împotriva aceloraşi judecători.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin sentinţa nr. 113 din 4 noiembrie 2003, a respins plângerea, ca nefondată, cu motivarea că soluţia de neîncepere a urmăririi penale este legală, deoarece eroarea materială comisă de cei 3 judecători din complet în legătură cu stabilirea taxei de timbru, cu consecinţa pronunţării soluţiei de anulare a recursului ca insuficient timbrat, nu poate forma obiectul infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, de fals intelectual şi de uz de fals, pentru existenţa cărora se cere să se acţioneze cu intenţie, ceea ce nu s-a dovedit.
Petiţionarul a declarat recurs împotriva sentinţei, susţinând că aceasta este contrară legii şi că soluţia pronunţată este consecinţa comiterii unei erori grave de fapt.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea actelor dosarului, în raport cu dispoziţiile legale referitoare la plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, se constată că petiţionarul s-a adresat cu plângere instanţei înainte de a fi parcurs toate etapele premergătoare folosirii acestei căi de atac.
În adevăr, prin art. 275 alin. (1) C. proc. pen., se prevede că „orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă, prin acestea, s-a adus o vătămare intereselor sale legitime".
Potrivit art. 278 alin. (1) din acelaşi cod, plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror se rezolvă de procurorul ierarhic superior, respectiv, de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, din aceste dispoziţii ale legii rezultă că, după ce i s-a comunicat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de persoanele la care s-a referit prin sesizarea sa, petiţionarul putea să se adreseze, cu plângere împotriva acelei rezoluţii, la procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi justiţie.
Or, din actele dosarului rezultă că petiţionarul nu s-a conformat prevederii din art. 278 alin. (1) C. proc. pen., potrivit căreia plângerea împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale dispusă de un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi justiţie trebuia adresată procurorului şef de secţie de la acel parchet.
Aşa fiind şi cum, potrivit prevederilor art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., persoana vătămată sau interesată se poate adresa instanţei cu plângere împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale numai după respingerea plângerii făcute, conform art. 275-278 din acelaşi cod, se constată că petiţionarul nu s-a conformat acestor reglementări referitoare la calea de atac ce trebuie exercitată înainte de sesizarea instanţei cu plângere împotriva unei astfel de rezoluţii.
Ţinându-se seama că, în conformitate cu art. 1971 alin. (2) C. proc. pen., dispoziţiile relative la sesizarea instanţei sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, iar, potrivit alin. (3) din acelaşi articol, această nulitate nu poate fi înlăturată în nici un mod, luându-se în considerare chiar din oficiu, în orice stare a procesului, se impune a se constata că, în cauză, sesizarea instanţei, prin plângere împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, fără să fi fost parcursă etapa obligatorie a plângerii la procurorul ierarhic superior, este lovită de nulitate absolută.
În consecinţă, urmează a se respinge recursul, ca nefondat, cu obligarea petiţionarului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul B.T. împotriva sentinţei nr. 113 din 4 noiembrie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Obligă pe petiţionar să plătească statului suma de 500.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 26 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 145/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 147/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
