ICCJ. Decizia nr. 147/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 147/2004
Dosar nr. 31/2004
Şedinţa publică din 26 aprilie 2004
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin procesul-verbal din 1 august 2003, Parchetul Naţional Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, a dispus începerea urmăririi penale faţă de învinuitul B.T. (fiul lui D. şi E., născut la 4 noiembrie 1951, în localitatea Basarabi, judeţul Constanţa, profesia comandant de navă, primar, căsătorit, are doi copii, fără antecedente penale, domiciliat în Bucureşti) pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de art. 248, raportat la art. 2481, în referire la art. 248 alin. (2), cu aplicarea art. 13 şi a art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), de fals intelectual prevăzută de art. 289, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi de delapidare cu consecinţe grave prevăzută de art. 2151, cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
Împotriva acestui proces-verbal, învinuitul B.T. a formulat plângere cu care s-a adresat Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a comunicat apărătorilor petiţionarului, prin adresa nr. 184/C2/2003 din 20 august 2003, soluţia de respingere a plângerii.
La data de 8 septembrie 2003, B.T. s-a adresat Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, cu plângere împotriva soluţiei date de procurorul general, solicitând să se constate nulitatea actului de începere a urmăririi penale, precum şi preluarea dosarului de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin sentinţa nr. 125 din 12 decembrie 2003, a respins plângerea formulată de petiţionarul B.T., ca inadmisibilă, cu motivarea că, împotriva actului procesual prin care s-a dispus începerea urmăririi penale, legea nu prevede calea plângerii la instanţa de judecată, ci numai la procurorul ierarhic superior.
În acest sens, s-a relevat că, în raport cu măsura în care art. 278 C. proc. pen. a fost considerat constituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 486 din 2 decembrie 1997, persoana nemulţumită de modul cum i-a fost soluţionată plângerea împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror se poate adresa direct justiţiei, în temeiul art. 21 din Constituţie, numai în măsura în care cauza nu ar mai fi susceptibilă de a ajunge în faţa instanţelor judecătoreşti.
Or, s-a învederat, în esenţă, prin considerentele sentinţei, aplicarea directă a art. 21 din Constituţie nu-şi are raţiune în cazul actului procesual prin care se dispune începerea urmăririi penale, întrucât, după sesizarea instanţei, orice eventual inculpat îşi poate face apărările pe care le consideră necesare în cursul judecăţii.
Ca urmare, s-a apreciat că plângerea este inadmisibilă, deoarece, în raport cu obiectul acesteia, petiţionarul nu are calea unei plângeri la instanţă, ci numai la procurorul ierarhic superior.
Împotriva sentinţei, petiţionarul B.T. a declarat recurs.
În sprijinul recursului, a fost invocat un singur motiv de casare, prin care s-a susţinut că procesul-verbal de începere a urmăririi penale este lovit de nulitate absolută, deoarece faptele imputate petiţionarului nu sunt de corupţie în sensul prevederilor Legii nr. 78/2000, astfel că urmărirea penală nu poate fi efectuată de procurori din cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie.
Recursul nu este fondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 278 C. proc. pen., în măsura în care au fost considerate constituţionale prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997 a Curţii Constituţionale, persoana nemulţumită de soluţionarea plângerii împotriva măsurilor dispuse sau actelor efectuate de procuror se poate adresa direct justiţiei, în temeiul art. 21 din Constituţie, numai dacă acea cauză nu ar mai fi susceptibilă de a ajunge în faţa instanţelor judecătoreşti.
Raţiunea acestei interpretări, astfel cum rezultă din considerentele deciziei menţionate, este aceea ca actele prin care procurorul pune capăt conflictului de drept penal, cum sunt rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, fiind modalităţi de înfăptuire a justiţiei, să fie supuse cenzurii instanţelor judecătoreşti, ca singure autorităţi abilitate, de Constituţie, să realizeze justiţia prin activitatea ce o desfăşoară.
Ca urmare, în raport cu raţiunea acestei interpretări, nu s-ar putea adresa direct instanţelor judecătoreşti, cu astfel de plângeri, cei împotriva cărora s-a dispus începerea urmăririi penale, pentru că aceştia, în cazul unei eventuale trimiteri în judecată, ajung oricum în faţa instanţei unde apărările le sunt verificate în condiţii de contradictorialitate şi de publicitate a şedinţei.
De altfel, prin art. 2781 C. proc. pen. (introdus prin Legea nr. 281/2003), intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004, a fost reglementată plângerea în faţa instanţei numai împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, iar nu şi împotriva unor acte procedurale, cum este procesul-verbal de începere a urmăririi penale, care, în ipoteza trimiterii în judecată, nu scapă cenzurii instanţei.
În atare situaţie, se constată că în mod corect s-a apreciat de prima instanţă că este inadmisibilă plângerea formulată de petiţionar împotriva soluţiei procurorului ierarhic superior de respingere a plângerii prin care a atacat procesul-verbal de începere a urmăririi penale.
Aşa fiind şi cum, în raport cu inadmisibilitatea plângerii, a devenit inutilă examinarea criticii aduse sentinţei, în sensul că, în cauză, competenţa de a efectua urmărirea penală nu ar reveni procurorilor care au emis actul atacat, se va dispune respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea petiţionarului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul B.T. împotriva sentinţei nr. 125 din 12 decembrie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Obligă pe petiţionar să plătească statului suma de 700.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansaţi din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 26 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 146/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 148/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
