ICCJ. Decizia nr. 171/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 171/2005
Dosar nr. 41/2005
Şedinţa publică din 6 iunie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La termenul din 1 februarie 2005, fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare/cererii de revizuire formulată de Ţ.C. împotriva deciziei nr. 2001 din 27 mai 2003, a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ, contestatorul a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 3 din Legea nr. 341/2004 şi a Decretului prezidenţial nr. 1168/2004.
Constatând că excepţia ridicată nu are legătură cu cauza, prin încheierea pronunţată în aceeaşi zi, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins-o.
Împotriva acestei încheieri, petentul a declarat recurs, susţinând că în mod greşit a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Examinând cauza, prin prisma criticilor formulate şi în raport cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., se constată următoarele:
Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată cu contestaţia în anulare formulată de reclamantul Ţ.C. împotriva deciziei nr. 2001 din 27 mai 2003, a aceleaşi secţii.
Prin Decizia menţionată, Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ţ.C. împotriva sentinţei nr. 1376 din 17 octombrie 2000, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că prin sentinţa nr. 1355 din 11 noiembrie 1999, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a fost admisă în parte, acţiunea reclamantului Ţ.C., în contradictoriu cu Guvernul României, Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989, Comisia specială de verificare a certificatelor eliberate în baza Legii nr. 42/1990, Preşedinţia României şi Comisia parlamentară pentru controlul aplicării Legii nr. 42/1990.
A fost obligată pârâta Comisia specială de verificare a certificatelor eliberate în baza Legii nr. 42/1990, constituită conform OUG nr. 79/1997, să verifice documentaţia care a stat la baza eliberării certificatului de luptător, seria FD nr. 01518 şi să transmită concluziile verificării şi măsurile propuse pentru acordarea brevetului, conform art. 5 din Legea nr. 42/1990, Comisiei pentru controlul aplicării Legii nr. 42/1990.
Întrucât recurentul se află în posesia unei hotărâri prin care s-a rezolvat obiectul cererii, în mod corect instanţa de fond i-a respins o nouă cerere având acelaşi obiect.
Din actele dosarului rezultă că obiectul acţiunii, în ambele dosare, privea constatarea calităţii de revoluţionar a reclamantului, acordarea brevetului de revoluţionar şi obligarea pârâtului Guvernul României - Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989, la plata daunelor morale.
Pentru a respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, pentru a decide asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 3 din Legea nr. 341/2004 şi a Decretului nr. 1168/2004, instanţa sesizată cu soluţionarea contestaţiei în anulare a apreciat că excepţia ridicată în această etapă procesuală nu are legătură cu cauza.
Într-adevăr, din dispoziţiile art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, pentru a decide asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, este admisibilă în măsura în care îndeplineşte, cumulativ, următoarele condiţii:
- excepţia de neconstituţionalitate priveşte un act normativ dintre cele prevăzute de art. 146 din Constituţia României;
- soluţionarea cauzei depinde de excepţia invocată, în sensul că dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată, are legătură cu aceasta;
- textul legal cu privire la care se invocă excepţia de neconstituţionalitate, să nu fi făcut obiectul stabilirii constituţionalităţii potrivit art. 146 lit. a) din Constituţia României şi nici să nu fi fost constatat ca fiind neconstituţional, printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Or, controlul judecătoresc în această etapă procesuală priveşte examinarea hotărârii irevocabile date cu încălcarea anumitor norme de procedură sau greşite din cauza unor inadvertenţe de ordin formal, restrictiv, prin prisma motivelor invocate de partea interesată, dintre cele prevăzute de art. 317 sau 318 C. proc. civ., după caz, în vederea retractării hotărârii atacate şi repunerii cauzei în stadiul de judecată anterior pronunţării acesteia.
Prin urmare, în mod judicios instanţa sesizată cu judecarea căii extraordinare de atac a apreciat că soluţionarea acesteia nu depinde de excepţia invocată şi, conform dispoziţiilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, prin încheierea atacată, ce se constată a fi nesupusă cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizat de recurent.
Aşadar, excepţia de neconstituţionalitate ar putea fi examinată prin prisma condiţiilor menţionate, prevăzute în art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, numai de către instanţa de recurs, în măsura în care contestaţia în anulare ar fi admisă, Decizia pronunţată în recurs ar fi anulată şi cauza ar fi repusă în stadiul de judecată, anterior pronunţării hotărârii anulate.
Or, petentul a exercitat calea de atac a recursului împotriva unei încheieri date în cursul judecării contestaţiei în anulare formulată împotriva unei decizii pronunţate de secţia de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie.
Într-adevăr, posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătoreşti, pentru motive privind pronunţarea acestora cu nerespectarea condiţiilor formale, legal prevăzute, de desfăşurare a judecăţii sau ca o consecinţă a unui raţionament jurisdicţional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituţională.
Însă, potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, părţile interesate pot exercita căile de atac, numai în condiţiile legii procesuale.
Corespunzător acestui principiu constituţional, legea procesual civilă a reglementat dreptul examinării cauzei civile, inclusiv cu referire la încheieri date în cursul judecăţii, în două grade de jurisdicţie, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare.
Reglementarea menţionată are aptitudinea funcţională de a răspunde exigenţelor noii perspective asupra accesului la justiţie, generată de art. 21 din Constituţia României, art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 7 la Convenţie.
Totodată, determinând precis, prin norme imperative, desfăşurarea procesului civil, în fond şi căi de atac, aceleaşi pentru persoane aflate în situaţii identice, legea procesual civilă a creat un mecanism coerent de desfăşurare a acestuia, menit a constitui o garanţie a egalităţii părţilor, a protejării judiciare imparţiale a drepturilor deduse judecăţii.
Petentul a declarat recurs împotriva încheierii prin s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, în cursul judecării contestaţiei în anulare formulată împotriva unei hotărâri irevocabile.
Or, sub un prim aspect, caracterul autonom al încheierii este exclus de dispoziţiile art. 255 alin. (2) C. proc. civ.
Pe de altă parte, potrivit regulii generale stabilite prin art. 299 teza a II-a C. proc. civ., cu referire la art. 282 alin. (2) din acelaşi cod, încheierile pot fi atacate numai odată cu fondul.
Este adevărat că legea procesual civilă a stabilit şi o excepţie de la regula generală menţionată, cu referire la încheierile prin care s-a suspendat cursul judecăţii, situaţie de strictă interpretare ce nu se regăseşte în cauză.
Prin urmare, încheierea prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este supusă regulii generale privitoare la căile de atac, în condiţiile stabilite de legea procesual civilă pentru hotărârea ce se va pronunţa în cauză.
Or, Decizia ce se va pronunţa în soluţionarea contestaţiei în anulare, este o hotărâre irevocabilă care, neîncadrându-se în categoria hotărârilor prevăzute de art. 299 C. proc. civ., nu este susceptibilă de reformare prin declararea unui nou recurs.
Prin urmare, neîndeplinită fiind una din condiţiile de exercitare a căilor de atac, ce se cer a fi întrunite cumulativ, cu referire la existenţa unei hotărâri determinate de lege susceptibilă de reformare pe calea exercitării recursului, acesta apare ca fiind inadmisibil potrivit dreptului comun.
Este adevărat că prin art. 29 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, republicată, s-a stabilit că „încheierea (cu referire la încheierea prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale) poate fi atacată numai cu recurs, la instanţa imediat superioară, în termen de 48 ore de la pronunţare".
Însă, prin textul menţionat, legiuitorul nu a vizat modificarea art. 299 C. proc. civ., ci, din considerente ţinând de soluţionarea cu celeritate a cauzelor civile, a înlăturat în acest caz, posibilitatea atacării încheierii şi cu apel, eliminând această cale de atac.
Ca atare, încheierea prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, poate fi atacată cu recurs, exclusiv în situaţia pronunţării acesteia în cursul judecării în fond a cauzei sau în calea de atac a apelului.
În fine, în raport cu caracterul irevocabil al hotărârilor pronunţate de secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu excepţia secţiei penale în cazuri determinate, precum şi a normelor atributive de competenţă, cu referire la completul de 9 judecători, stabilite prin Legea nr. 304/2004, recursul apare ca fiind inadmisibil şi potrivit legii speciale.
Ca atare, excepţia se constată a fi întemeiată.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, Curtea va respinge recursul declarat de petentul Ţ.C., ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul Ţ.C. împotriva încheierii din 1 februarie 2005, pronunţată de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 2187/2003.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 170/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 172/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
