ICCJ. Decizia nr. 2/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI

Decizii CSJ şi ICCJ - Completul de 9 Judecători

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI

Decizia nr. 2/2005

Dosar nr. 167/2004

Şedinţa publică din 24 ianuarie 2005

Asupra recursurilor de faţă,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rechizitoriul din 11 august 1999, emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, inculpatul T.C.V. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de ofensă adusă autorităţii, prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen. şi de comunicare de informaţii false, prevăzută de art. 1681 C. pen.

S-au reţinut următoarele fapte:

1. În cadrul conferinţei de presă organizată la data de 19 decembrie 1997, de Partidul România Mare, inculpatul T.C.V., care a participat în calitate de preşedinte al acestei formaţiuni politice, referindu-se la E.C., Preşedintele României, a afirmat că „principalul agent străin este chiar E.C., că plăteşte, acum, notele de plată celor ce l-au adus la putere", că „acţionează pentru mulţumirea grupurilor de interese din străinătate" şi „că deţine informaţii precise, conform cărora Preşedintele României l-a instrumentat şi aţâţat pe ministrul de externe A.S., să lanseze diversiunea cu spionii.

Susţinerile menţionate, precum şi alte afirmaţii, făcute de inculpatul T.C.V., au fost publicate de mai multe ziare centrale.

Astfel, ziarul A. din 20 decembrie 1997, în articolul intitulat „T.C.V. îl acuză pe preşedintele E.C. că ar fi agent străin", a publicat următoarele afirmaţii făcute de inculpat:

- „Principalul agent străin este chiar E.C., care plăteşte acum notele de plată celor care l-au adus la putere";

- „Preşedintele României l-a instrumentat şi aţâţat pe ministrul de externe A.S., să lanseze diversiunea cu spionii" şi „acţionează pentru mulţumirea grupurilor de interese din străinătate";

- „România e condusă către dezastru, de o bandă de răufăcători şi trădători de ţară".

La rândul său, Ziarul N. din 22 decembrie 1997 a publicat, sub titlul „C.V.T. îl ameninţă pe E.C.", o scrisoare deschisă adresată Preşedintelui României, în cuprinsul căreia inculpatul a făcut următoarele afirmaţii:

- „E.C. a patronat prăbuşirea ţării la toate capitolele…"

- „Prestaţia dumneavoastră de până acum a fost nu slabă, ci catastrofală…"

- „În fond, acestea vor fi cele trei capete de acuzare, dacă nu vă vor duce la eşafod, ceea ce eu nu vă doresc, în mod sigur vă vor băga, pentru tot restul zilelor dumneavoastră, în temniţă, eventual chiar în celula în care îl ţineţi dumneavoastră acum pe M.C.: 1. sabotarea economiei naţionale; 2. genocid; 3. înaltă trădare de Ţară".

- „Epoca dumneavoastră este una de adâncă ruşine naţională".

- „Nu sunteţi un reformator, cum vă amăgiţi să credeţi, ci un Demolator, România este condusă de o bandă de răufăcători şi trădători de Ţară".

- „Aţi fost creat artificial în nişte laboratoare străine, care v-au gâdilat glanda megalomană şi v-au dat voie să vă afişaţi marota, de a copia poza unui personaj istoric, iubitul prinţ al Unirii, Alexandru Ioan Cuza. Numai că diferenţa dintre dumneavoastră şi Cuza este cam aceeaşi dintre Ana Ipătescu şi o femeie gonflabilă".

- „La ora actuală nu mai reprezentaţi pe nimeni în ţara asta, nici măcar pe cei care v-au notat şi care acum bagă capul în pământ, ruşinaţi de cacialmaua pe care au înghiţit-o".

2. În cadrul unei alte conferinţe de presă, organizată de Partidul România Mare, la data de 24 aprilie 1998, inculpatul T.C.V. a dat citire unui document intitulat „Memorandum", având subtitlul „România este condusă de structuri de tip mafiot", cu care ocazie a făcut următoarele afirmaţii denigratoare la adresa Preşedintelui României:

- „Astfel, încep să iasă la lumină tot mai multe cazuri de implicare a preşedintelui E.C., în afaceri necinstite, nedemne de un şef de stat. Tot mai mult circulă informaţia că, pentru a închide ochii la jefuirea flotei maritime şi a flotei aeriene a României, preşedintele ar fi primit mită în noiembrie 1997, suma de 2 milioane de dolari SUA".

- „Chiar în aceste zile în România a izbucnit un scandal de proporţii, datorită contrabandei cu ţigări practicate de mafia română şi mafia ucraineană, în mod concret este vorba de aterizarea pe Aeroportul Militar Otopeni, în noaptea de 16 spre 17 aprilie 1998, a unui avion ucrainean, din care detaşamente cu cagule negre au descărcat, ca într-un film de groază, 3.000 de baxuri de ţigări străine, în valoare totală de cca 35 de miliarde lei, cu complicitatea directă a unor oameni de casă ai preşedintelui E.C.; un general activ al Serviciilor Secrete Româneşti ne-a informat că au existat astfel de transporturi şi că aceştia sunt bani negri, pentru campania electorală a domnului E.C.";

- „E vorba de apropiata campanie electorală, fiindcă în legătură cu cea precedentă, din 1996, există indicii clare că aceasta a fost sponsorizată de doi dintre cei mai cunoscuţi gangsteri din România, care au făcut mărturii în acest sens: arabul Z.I. (în prezent arestat) şi românul S.M. (arestat şi, apoi, eliberat, dar Justiţia din Elveţia a cerut, în această săptămână, extrădarea lui)";

- „Tot mai mulţi angajaţi cinstiţi de la Palatul Cotroceni ni se plâng că, înaintea unor vizite pe care le face în străinătate, dl. E.C. dispune să se facă rost de bani, cu orice preţ, pentru aceasta vânzându-se chiar obiecte scumpe, din Patrimoniul Naţional".

3. În acelaşi scop, de denigrare a Preşedintelui României, în publicaţia România Mare, al cărei redactor-şef era, inculpatul a afirmat următoarele, la rubrica săptămâna pe scurt, din 17 aprilie 1998: „Preşedintele României a primit şpagă 2 milioane de dolari SUA, pentru a închide ochii la matrapazlâcurile lui P.R., T.B., R., B. şi T. Suma i-a fost livrată în bani gheaţă, prin d-na consilier prezidenţial Z.P. Avem informaţii că o bună parte din cei 5 milioane de dolari SUA, primiţi de aceeaşi femeie, ca şpagă pentru privatizarea frauduloasă a SC R. SA, a fost deversată tot către dl. preşedinte E.C.".

S-a motivat că aceste fapte ale inculpatului care, prin mijloace mass-media, a adus atingere onoarei Preşedintelui României şi l-a ameninţat, răspândind, totodată, informaţii false la adresa sa, de natură a dăuna relaţiilor internaţionale ale României, întrunesc, sub aspectul laturii obiective şi al celei subiective, elementele constitutive ale infracţiunilor de ofensă adusă autorităţii, prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen. şi de comunicare de informaţii false, prevăzută de art. 1681 C. pen.

Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin sentinţa nr. 47 din 20 mai 2003, făcând aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul T.C.V., pentru săvârşirea infracţiunii de comunicare de informaţii false prevăzută de art. 1681 C. pen.

Totodată, schimbându-se încadrarea juridică, din infracţiunea de ofensă adusă autorităţii, prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen., în infracţiunea de insultă prevăzută de art. 205 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), s-a dispus încetarea procesului penal, pentru această din urmă infracţiune, conform art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Admiţându-se acţiunea civilă formulată de partea civilă E.C., inculpatul a fost obligat să plătească, acestei părţi, suma de 100 milioane lei cu titlu de daune morale, precum şi 5 milioane lei cheltuieli judiciare.

S-a motivat că afirmaţiile din cadrul conferinţei de presă de la data de 19 decembrie 1997, făcute de inculpat, în sensul că „principalul agent străin este E.C., care plăteşte acum notele de plată celor ce l-au adus la putere", precum şi cele din articolul intitulat „Scrisoare deschisă adresată D-lui E.C.", prin care a susţinut că „România este condusă către dezastru, de o bandă de răufăcători şi trădători de ţară", ca importanţă şi semnificaţie nu au produs reacţii de amploare pe plan intern şi internaţional şi nici nu au fost de natură să aducă vreo atingere siguranţei statului sau relaţiilor internaţionale, cu atât mai puţin în mod real şi efectiv, astfel că, lipsind unul din elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv latura obiectivă, se impune să se dispună achitarea sa pentru infracţiunea prevăzută de art. 1681 C. pen.

Făcându-se referire la abrogarea, prin OUG nr. 58/2002, a dispoziţiilor art. 238 C. pen., s-a relevat că ofensa adusă autorităţii este o infracţiune complexă în ambele sale variante, deoarece în conţinutul ei intră, ca element component, o acţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală, fie sub forma insultei [art. 205 alin. (1) C. pen.] sau a ameninţării (art. 193 C. pen.), în cazul variantei de la alin. (1), fie sub forma lovirii sau a altor violenţe (art. 180 C. pen.), în cazul variantei de la alin. (2).

Ca urmare, motivându-se că din probele administrate rezultă că inculpatul a adus atingere onoarei şi reputaţiei părţii vătămate, atât sub aspect subiectiv - al sentimentului onoarei propriu fiecărei persoane, cât şi sub aspect obiectiv - al stimei acordate persoanei de către cei din jur, s-a ajuns la concluzia să se dispună schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracţiunea prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 205 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

S-a învederat că, în concret, actele repetate de atingere aduse onoarei şi reputaţiei părţii vătămate E.C., reţinute ca fiind susceptibile de a fi încadrate în infracţiunea de insultă prevăzută de art. 205 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), constau în următoarele:

- afirmaţiile de la conferinţa de presă din 24 aprilie 1998, din articolele intitulate „Nu vă mai bateţi joc de popor", „Manifest de Anul Nou" şi în subtitlul „Săptămâna pe scurt", publicate în săptămânalul R.M. din 6 ianuarie 1998, din 17 aprilie 1998, precum şi în articolul „Manifest", publicat în revista P. din 25 aprilie 1998, prin care a susţinut că preşedintele de atunci al României a fost implicat în afaceri necinstite, nedemne de un şef de stat, că a închis ochii la jefuirea flotei maritime şi aeriene, precum şi că a primit mită 2 milioane dolari SUA, prin consilierul prezidenţial Z.P. şi o parte din cei 5 milioane dolari SUA încasaţi de aceeaşi persoană, pentru privatizarea frauduloasă a SC R. SA;

- afirmaţiile făcute, în aceleaşi publicaţii, că la cererea preşedintelui E.C. s-ar fi vândut obiecte scumpe, din patrimoniul naţional, pentru a-i asigura sumele necesare vizitelor făcute în străinătate;

- menţionarea numelui preşedintelui E.C., în „Lista mafioţilor", publicată în revista P., despre care a afirmat că „de când au pus jugul pe umerii poporului român, au jefuit sume colosale ori au fost complici la tâlhărie sau s-au lăsat mituiţi".

În legătură cu schimbarea încadrării juridice, în infracţiunea prevăzută de art. 205 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), s-a ajuns la concluzia că în raport cu ultimul act al acestei infracţiuni continuate, care a fost comis la data de 25 aprilie 1998, se impune să se constate că a intervenit prescripţia răspunderii penale, conform art. 121 şi art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., ceea ce atrage încetarea procesului penal, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen.

S-a mai motivat că în raport cu fapta reţinută şi valorile sociale lezate, acţiunea civilă este fondată, astfel că în temeiul art. 346 C. proc. pen., se impune admiterea acesteia, în sensul obligării inculpatului să plătească părţii civile, suma de 100 milioane lei, cu titlu de daune morale, nejustificându-se pretenţia ca daunele respective să fie stabilite în cuantum de un miliard de lei, cât s-a cerut.

Împotriva sentinţei, au declarat recurs, procurorul, partea civilă E.C. şi inculpatul.

- Prin motivele de casare formulate de procuror, sentinţa este criticată, atât cu privire la soluţia de achitare a inculpatului, pentru infracţiunea de comunicare de informaţii false, prevăzută de art. 1681 C. pen., cât şi cu privire la încadrarea juridică a celei de a doua fapte, în infracţiunea de insultă prevăzută de art. 205 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

S-a susţinut, în esenţă, că aprecierea dată de prima instanţă, faptelor încadrate prin rechizitoriu, în infracţiunea prevăzută de art. 1681 C. pen., este greşită, deoarece publicarea în presă şi transmiterea către unele foruri internaţionale, a memorandumului în cuprinsul căruia s-a afirmat despre E.C., preşedintele de atunci al României, că ar fi primit mită suma de 2 milioane dolari SUA, pentru a închide ochii la jefuirea flotei maritime şi aeriene, că ar fi fost implicat în contrabanda cu ţigări, folosind banii rezultaţi pentru campania electorală, că ar fi primit şi el o parte din cei 5 milioane de dolari SUA luaţi „şpagă" de Z.P., pentru privatizarea frauduloasă a SC R. SA, precum şi că ar fi vândut unele obiecte din patrimoniul naţional, în condiţiile în care calitatea de senator a inculpatului le asigura o anumită credibilitate, nu puteau fi considerate ca fapte fără relevanţă penală doar pe motiv că, prin reacţiile produse pe plan intern şi internaţional, aceste afirmaţii nu s-ar fi repercutat în mod real şi efectiv asupra stabilităţii statului sau asupra relaţiilor sale internaţionale.

Conchizându-se, s-a relevat că fapta menţionată a fost aptă să aducă atingere relaţiilor internaţionale ale României, astfel că, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 1681 C. pen., prin soluţia de achitare a inculpatului, pentru această infracţiune, s-a făcut o greşită aplicare a legii.

S-a mai susţinut că schimbarea încadrării juridice, din infracţiunea de ofensă adusă autorităţii prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen., în infracţiunea de insultă prevăzută de art. 205 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), este greşită, deoarece, prin conţinutul lor concret, afirmaţiile făcute de inculpat, în sensul că E.C. ar fi principalul agent străin care plăteşte notele de plată celor ce l-au adus la putere şi că acţionează pentru mulţumirea grupurilor de interese din străinătate, ca şi faptul de a-i fi atribuit comiterea actelor de luare de mită la care s-a făcut referire, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie prevăzută de art. 206, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), pentru care s-a formulat plângerea de către partea vătămată.

În fine, printr-un ultim motiv de casare s-a susţinut că termenul de prescripţie a răspunderii penale s-ar fi împlinit, chiar şi pentru infracţiunea de insultă, abia la data de 24 septembrie 2003, deoarece acel termen a fost suspendat în perioada 25 aprilie 1998 / 25 martie 1999, când a fost publicată autorizarea dată de Senat, pentru trimiterea inculpatului în judecată.

În concluzie, s-a cerut casarea sentinţei şi condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor de comunicare de informaţii false, prevăzută de art. 1681 C. pen. şi de calomnie, prevăzută de art. 206 C. pen., pentru ambele infracţiuni cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acela;i cod, precum şi să se constate graţierea pedepsei pentru a doua infracţiune, conform Legii nr. 543/2002.

- Prin motivele de recurs formulate de partea civilă E.C., au fost invocate cazurile de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 171 şi 17 C. proc. pen.

În dezvoltarea primului motiv, s-a susţinut că, prin achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de comunicare de informaţii false, s-a făcut o greşită aplicare a legii penale, deoarece, în raport cu semnificaţia informaţiilor cuprinse în afirmaţiile inculpatului, a fost realizată cerinţa esenţială înscrisă în art. 1681 C. pen., potrivit căreia este suficient ca fapta să fie de natură a aduce atingere siguranţei statului sau relaţiilor internaţionale ale României, nefiind necesar ca asemenea efecte să se şi producă.

În cadrul celui de al doilea motiv de recurs, partea civilă E.C. a mai susţinut că, datorită caracterului determinat al faptelor ce i s-au imputat în public de către inculpat, fapta acestuia trebuia încadrată în infracţiunea de calomnie prevăzută de art. 206 C. pen., iar nu în aceea de insultă prevăzută de art. 205 C. pen.

În fine, printr-un ultim motiv de recurs s-a susţinut de E.C., că, faţă de modul vădit umilitor şi ofensator de a-l ridiculiza, în scopul de a-l expune dispreţului colectiv şi a discredita instituţia prezidenţială, inculpatul i-a adus daune morale grave, astfel că stabilirea cuantumului acestora, la numai 100 milioane de lei, nu poate acoperi prejudiciul real suferit.

- Prin motivele de recurs formulate de inculpat, au fost invocate cazurile de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 2 şi 171 C. proc. pen. În dezvoltarea primului motiv s-a susţinut că sesizarea instanţei s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la imunitatea parlamentară, deoarece nu s-a ţinut seama că inculpatul, obţinând un nou mandat de senator, a dobândit o nouă imunitate parlamentară, astfel că nu putea fi judecat decât după ridicarea acestei noi imunităţi.

În dezvoltarea celui de al doilea motiv s-a susţinut că, din moment ce, pentru infracţiunea prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen., punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, faţă de prevederea de la art. 317 C. proc. pen., că „judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana din actul de sesizare", nu se justifică introducerea în cauză a părţii vătămate E.C., pentru a-şi preciza poziţia, în raport cu abrogarea art. 238 C. pen., în sensul dacă înţelege să formuleze plângere penală împotriva inculpatului.

S-a relevat că prin punerea în discuţie a aplicabilităţii dispoziţiilor art. 286 C. proc. pen. şi invitarea părţii vătămate pentru a preciza dacă formulează plângere penală pentru infracţiunea de calomnie, judecătorii pot fi prezumaţi că s-au pronunţat anticipat asupra modului de soluţionare a cauzei.

S-a mai învederat că, din moment ce ridicarea imunităţii parlamentare a inculpatului a fost cerută şi încuviinţată pentru infracţiunea prevăzută de art. 238 C. pen., iar nu pentru infracţiunea prevăzută de art. 206 C. pen., care are alt obiect juridic, decât infracţiunea de ofensă adusă autorităţii, se impunea ca prima instanţă să ia act că E.C. a formulat plângere penală pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie, să constate că nu este legal sesizată cu judecarea acestei infracţiuni şi, în consecinţă, să dispună sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.

Din examinarea hotărârii atacate, în raport cu criticile formulate prin motivele de casare invocate de procuror, de partea civilă şi de inculpat, se constată următoarele:

- Cu privire la legalitatea sesizării instanţei, în raport cu dobândirea de către inculpat, a unui nou mandat de senator, după ridicarea imunităţii parlamentare avute în baza mandatului anterior de membru al Parlamentului.

Sub acest aspect, este de reţinut că prin hotărârea nr. 7 din 23 martie 1999 (M. Of. nr. 124/25.03.1999), Senatul României a autorizat trimiterea în judecată penală a senatorului T.C.V., în mai multe cauze, între care şi în dosarele nr. 719/P/1997 şi nr. 222/P/1998, ale Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, care au fost conexate, făcând obiectul procesului de faţă.

Mai este de observat că, pe baza acestei autorizări, inculpatul T.C.V. a fost trimis în judecată, prin rechizitoriul din 11 august 1999, emis în dosarul nr. 719/P/1997 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, pentru săvârşirea infracţiunilor de ofensă adusă autorităţii prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen. şi de comunicare de informaţii false prevăzută de art. 1681 C. pen.

În acest mod, au fost respectate cerinţele înscrise în art. 69 alin. (1) din Constituţia în vigoare atunci, prin care se prevedea că „deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată, penală sau contravenţională, fără încuviinţarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa".

Este adevărat că, durând mai mult judecarea cauzei, aceasta a fost soluţionată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, abia prin sentinţa nr. 47 din 20 mai 2003, iar între timp, în urma alegerilor parlamentare din noiembrie 2000, inculpatul a dobândit un nou mandat de senator.

Dar, din prevederea că deputatul sau senatorul nu poate fi trimis în judecată fără încuviinţarea Camerei din care face parte, astfel cum era formulată prin art. 69 alin. (1) din Constituţia de atunci, nu rezultă că după consumarea momentului procesual al trimiterii în judecată, continuarea judecării cauzei ar mai fi fost condiţionată de obţinerea de alte autorizări, succesive, în ipoteza în care acea persoană ar fi dobândit, între timp, un nou mandat de parlamentar.

De aceea, cât timp actul procesual al trimiterii în judecată s-a realizat cu respectarea tuturor condiţiilor cerute de lege la momentul respectiv, instanţa nu mai putea fi împiedicată de a judeca, pe motiv că au intervenit schimbări cu privire la calitatea de parlamentar a inculpatului, în sensul că datorită prelungirii soluţionării procesului, i-a expirat mandatul de parlamentar deţinut şi, eventual, a fost învestit cu un nou mandat.

Dobândirea unui nou mandat parlamentar, ulterior sesizării instanţei, prin rechizitoriu, potrivit art. 264 C. proc. pen., nu putea impune repetarea procedurilor prevăzute în art. 69 alin. (1) din Constituţia de atunci şi în art. 149 din Regulamentul Senatului, cât timp instanţa, conformându-se dispoziţiilor art. 300 alin. (1) C. proc. pen., a verificat la prima înfăţişare actul de sesizare şi a constatat regularitatea învestirii cu judecarea cauzei.

De altfel, prin Hotărârea nr. 11 din 13 martie 1997, a Senatului României, făcându-se referire la o altă cauză, privind pe acelaşi inculpat, s-a decis că ridicarea imunităţii parlamentare printr-o hotărâre a Senatului îşi „produce efectele, până la soluţionarea definitivă a proceselor penale respective".

Pe de altă parte, nefiind făcută în această privinţă nici o distincţie în cadrul legii, nici judecătorul nu poate distinge în raport cu împrejurarea dacă deputatul sau senatorul, căruia i s-a ridicat imunitatea parlamentară, a dobândit ulterior, până la judecarea definitivă a procesului penal în care este inculpat, un nou mandat în Parlament.

Aşa fiind, faţă de caracterul definitiv şi nesusceptibil de reexaminare a hotărârii de ridicare a imunităţii parlamentare, se impune concluzia că situaţiile ce se ivesc ulterior, nu mai pot produce efecte, în sensul anulării actului de sesizare a instanţei, cu atât mai mult, cu cât fiecare ridicare de imunitate se referă la fapte strict determinate ale parlamentarului, iar nu la persoana sa în ansamblu.

A institui cerinţa, nereglementată prin lege, ca de fiecare dată, după dobândirea unui nou mandat, să fie reluată procedura încuviinţării trimiterii în judecată, ar însemna să se admită implicit şi posibilitatea respingerii demersului în acest sens, ceea ce în principiu ar fi complet străin de spiritul protecţiei instituite, a cărei finalitate nu poate fi decât garantarea independenţei opiniilor politice exprimate de deputaţi şi senatori în exercitarea mandatului, aşa cum se prevedea la art. 70 alin. (1) din Constituţia anterioară [art. 72 alin. (1) din actuala Constituţie], iar nu în alte scopuri.

Aşadar, în condiţiile în care instanţa competentă să judece, a fost sesizată cu stricta respectare a dispoziţiilor legale aplicabile, iar textul constituţional invocat nu reglementează nici o împiedicare, decurgând din imunitatea parlamentară, pentru continuarea judecăţii până la finalizarea procesului penal, prin pronunţarea unei hotărâri definitive, este evident că schimbarea ulterioară din situaţia parlamentarului nu poate determina repetarea procedurii, în vederea obţinerii unei noi încuviinţări de trimitere în judecată.

Totodată, faţă de caracterul procedural al textului constituţional în discuţie, în lipsa unei norme exprese nu s-ar putea considera că alegerile parlamentare ar duce la anularea de drept a hotărârilor adoptate în această privinţă de Camerele Parlamentului anterior.

Prin urmare, motivul de casare prin care inculpatul a invocat lipsa încuviinţării pentru trimiterea în judecată şi continuarea procesului penal în raport cu calitatea de senator, redobândită de el la alegerile parlamentare din 26 noiembrie 2000, este vădit nefondat.

- Cu privire la introducerea în cauză a părţii vătămate E.C., în urma abrogării art. 238 C. pen., pentru a-şi preciza poziţia în sensul dacă înţelege să formuleze plângere penală împotriva inculpatului.

În adevăr, din încheierea de la data de 11 iunie 2002 rezultă că prima instanţă, ca urmare a abrogării art. 238 C. pen., prin OUG nr. 58/2002, a pus în discuţie aplicabilitatea dispoziţiilor art. 286 C. proc. pen., în sensul de a chema şi întreba pe E.C., în calitate de parte vătămată, dacă înţelege să facă plângere împotriva inculpatului pentru infracţiuni în cazul cărora punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângere prealabilă.

Contrar celor susţinute prin motivul de casare invocat de inculpat, prin acest procedeu al primei instanţe au fost respectate prevederile art. 286 C. proc. pen., potrivit cărora, dacă se consideră că, într-o cauză în care s-au făcut acte de urmărire penală, fapta ar urma să primească o încadrare juridică pentru care este necesară plângerea prealabilă, instanţa „cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere pentru infracţiunea respectivă şi, după caz, continuă sau încetează procesul penal".

Aşa fiind şi cum, la termenul din 15 octombrie 2002, E.C. a precizat că, în raport cu conţinutul afirmaţiilor neadevărate făcute la adresa sa, de către inculpat, i s-a adus atingere onoarei şi reputaţiei, se plânge împotriva acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie prevăzută de art. 206 C. pen., constituindu-se, totodată, parte civilă cu suma de un miliard de lei, nu se poate considera că prima instanţă a încălcat prevederile art. 317 C. proc. pen., referitoare la obiectul judecăţii şi nici că judecătorii din completul de judecată s-ar fi pronunţat anticipat asupra modului de soluţionare a cauzei, cum se pretinde prin motivul invocat de inculpat.

- Cu privire la criticile formulate prin motivele de casare invocate de procuror şi partea civilă, în legătură cu soluţia de achitare a inculpatului, pentru săvârşirea infracţiunii de comunicare de informaţii false prevăzută de art. 1681 C. pen.

Potrivit art. 1681 C. pen., infracţiunea de comunicare de informaţii false constă în „comunicarea sau răspândirea, prin orice mijloace, de ştiri, date sau informaţii false ori de documente falsificate, dacă fapta este de natură să aducă atingere siguranţei statului sau relaţiilor internaţionale ale României".

Aşa cum corect s-a relevat prin considerentele sentinţei, pentru existenţa laturii obiective a acestei infracţiuni, atât în modalitatea săvârşirii prin comunicare, cât şi în aceea a răspândirii, este necesar să fie îndeplinită o cerinţă esenţială, şi anume, ca activităţile întreprinse să fie de natură a aduce atingere siguranţei statului sau relaţiilor internaţionale ale României.

S-a motivat că o atare cerinţă este îndeplinită, numai în măsura în care, prin importanţa şi semnificaţia ştirilor, datelor, informaţiilor sau documentelor ori prin amploarea ce a avut-o operaţiunea de comunicare sau răspândire ori prin reacţiile produse, pe plan intern sau internaţional, această operaţiune s-a repercutat în mod real şi efectiv asupra stabilităţii interne a statului sau a relaţiilor sale internaţionale.

Reţinând că inculpatul nu a dovedit, prin probele ce s-au administrat, că afirmaţiile ce le-a făcut despre E.C., ar fi reale, prima instanţă a ajuns la concluzia că prin importanţa şi semnificaţia lor, nu au produs reacţii de amploare pe plan intern şi internaţional şi nici nu au fost de natură să aducă vreo atingere siguranţei statului sau relaţiilor internaţionale.

Mai este de observat că, potrivit art. 70 din Constituţia de atunci, deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului (art. 72 din actuala Constituţie).

În raport cu această prevedere constituţională, este de reţinut că, în condiţiile informaţiilor şi zvonurilor ce circulau, a apariţiei unor articole în ziarul D. din 17 septembrie 1997 şi în ziarul N. din 10 noiembrie 1997, prin care se făceau referiri la modul vădit dezavantajos în care a fost achiziţionată SC R. SA, de către Concernul L.F. şi a unor articole despre implicarea preşedintelui E.C., în contrabanda cu ţigarete, atitudinea incisivă a inculpatului şi-a găsit un suport cel puţin emoţional, dacă nu şi real, astfel că afirmaţiile sale, chiar depăşind limitele unei atitudini politice normale şi ale unei decenţe ce trebuia să şi-o autoimpună în activitatea de orientare a conţinutului publicaţiilor ce le conducea, este totuşi explicabilă.

Pe de altă parte, din examinarea conţinutului concret al afirmaţiilor considerate nocive prin actul de sesizare, rezultă scopul vădit politic urmărit de inculpat, mai ales că a avut unele temeiuri să considere credibile zvonurile privind oferirea unui important comision de către firma franceză implicată în cumpărarea SC R. SA.

Examinarea articolelor publicate în presă, la care se face referire prin motivele de casare formulate de procuror şi de partea civilă, nu justifică aprecierea că afirmaţiile inculpatului ar fi fost de natură să aducă atingere siguranţei statului sau relaţiilor internaţionale ale României.

În această privinţă, explicaţiile date de inculpat în cadrul Emisiunii F., realizată de I.M. în seara zilei de 24 aprilie 1998, scot în evidenţă finalitatea eminamente politică urmărită de el prin Memorandumul pe care l-a elaborat împreună cu mai mulţi parlamentari făcând parte din Partidul România Mare, ca şi prin articolele pe care le-a publicat, ceea ce a susţinut şi prin declaraţiile date în timpul urmăririi penale şi în faţa instanţei.

Ca urmare, ţinându-se seama şi de relatările martorilor la care s-a făcut referire prin considerentele sentinţei, se impune să se constate că aprecierea dată de prima instanţă, faptelor ce au făcut obiectul sesizării instanţei, cu judecarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 1681 C. pen., este corectă, iar soluţia de achitare, pronunţată în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., este justă.

- Cu privire la criticile aduse sentinţei, referitor la schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de ofensă adusă autorităţii, prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen., în infracţiunea de insultă prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen., precum şi la constatarea prescripţiei răspunderii penale pentru această din urmă infracţiune.

Sub acest aspect, este de observat că, aşa cum s-a subliniat prin sentinţă, dispoziţiile art. 238 C. pen. au fost abrogate prin OUG nr. 58/2002 (M. Of. nr. 351/27.05.2002).

În raport cu abrogarea textului de lege menţionat, este evident că instanţa era datoare să examineze faptele reţinute în raport cu conţinutul altor dispoziţii ale legii penale, pentru a constata dacă nu este cazul ca acestea să fie încadrate într-o altă infracţiune.

Sub acest aspect, prima instanţă a procedat corect.

Dar, evaluarea măsurii în care faptele reţinute erau susceptibile de a fi încadrate într-o altă infracţiune, chiar dacă pentru acea infracţiune a intervenit prescripţia răspunderii penale, este greşită.

În adevăr, prin art. 205 alin. (1) C. pen., privind infracţiunea de insultă, în care a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor în discuţie, este încriminată „atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură".

Pe de altă parte, potrivit art. 206 alin. (1) C. pen., în care se susţine, de procuror şi de partea civilă, că ar fi trebuit încadrate faptele respective, infracţiunea de calomnie constă în „afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public".

Din analiza comparativă a reglementării date celor două infracţiuni, prin textele de lege menţionate, rezultă conţinutul diferit al acestora, actele pe care le încriminează nefiind identice.

Ca urmare, se impune a se reţine că în conţinutul infracţiunii complexe de ofensă adusă autorităţii prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen., ce a format obiectul sesizării instanţei, prin rechizitoriu, sunt incluse numai actele de „atingere adusă onoarei", ce corespund uneia din formele de săvârşire a infracţiunii de insultă prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen., în care prima instanţă a schimbat încadrarea juridică, iar nu şi actele ce fac parte din conţinutul infracţiunii de calomnie prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen., care constau în afirmarea sau imputarea în public a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune ori dispreţului public.

Or, în aceste condiţii, schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de ofensă adusă autorităţii, prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen., în infracţiunea de calomnie prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen., pentru care partea civilă E.C. a formulat plângere penală, nu este posibilă în raport cu dispoziţiile art. 317 C. proc. pen., potrivit cărora „judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătată în actul de sesizare a instanţei".

În adevăr, din moment ce obiectul judecăţii l-au constituit, în limitele prevăzute de art. 238 alin. (1) C. pen., faptele de atingere adusă onoarei părţii civile, iar nu şi cele de afirmare sau imputare a unei fapte determinate, de natură a expune persoana vizată, dacă acea faptă ar fi adevărată, unei sancţiuni sau dispreţului public, la care se referă art. 206 alin. (1) C. pen., nu putea fi schimbată încadrarea juridică în infracţiunea de calomnie, deoarece instanţa nu a fost sesizată, prin rechizitoriu, cu actele încriminate prin acest din urmă text de lege şi nici nu s-a extins procesul penal în privinţa lor.

Pe de altă parte, mai este de observat că partea civilă nu a formulat plângere penală pentru faptele de „atingere adusă onoarei sale", ce face obiectul infracţiunii complexe prevăzute de art. 238 alin. (1) C. pen., care sunt susceptibile de a fi încadrate şi în infracţiunea de insultă prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen., ci numai pentru faptele ce constituie obiectul infracţiunii de calomnie prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen.

Cum, potrivit art. 205 alin. (3) C. pen., pentru infracţiunea de insultă, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar prin art. 284 alin. (1) C. proc. pen. se prevede că „în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o plângere prealabilă, aceasta trebuie să fie introdusă în termen de 2 luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul", se impunea ca prima instanţă să se conformeze dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. f) C. proc. pen. şi să înceteze procesul penal, pentru această infracţiune, datorită lipsei plângerii prealabile a persoanei vătămate.

Totodată, ca urmare a aplicabilităţii dispoziţiilor referitoare la încetarea procesului penal, datorită lipsei plângerii prealabile, nu putea fi soluţionată acţiunea civilă, alăturată celei penale, cu privire la daunele morale pretinse de partea civilă pentru prejudiciul ce i s-ar fi cauzat prin săvârşirea infracţiunii pentru care nu a făcut plângere prealabilă.

În raport cu aceste considerente, devine inutilă examinarea criticilor aduse sentinţei, prin motivele de casare formulate de procuror şi de partea civilă, cu privire la schimbarea încadrării juridice, din infracţiunea prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen., în infracţiunea de insultă prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen.

În consecinţă, constatându-se că sub aspectul menţionat, sentinţa este supusă cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen. („instanţa nu a fost sesizată legal"), urmează ca în baza art. 38515 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., să se dispună admiterea recursului declarat de inculpat, în sensul încetării procesului penal pentru infracţiunea de insultă prevăzută de art. 205 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. f) C. proc. pen.

Totodată, ca urmare a încetării procesului penal în temeiul menţionat, pentru infracţiunea de insultă prevăzută de art. 205 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), se va dispune înlăturarea dispoziţiilor de obligare a inculpatului la daune morale şi cheltuieli judiciare către partea civilă, precum şi de obligare la cheltuieli judiciare faţă de stat.

Constatându-se în acelaşi timp, pentru argumentele enunţate, că motivele de casare invocate de procuror şi partea civilă nu sunt fondate, precum şi că din examinarea cauzei, în ansamblu, nu rezultă alte motive, susceptibile a fi luate în considerare din oficiu, urmează ca aceste două recursuri, declarate de procuror şi de partea civilă, să fie respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de inculpatul T.C.V., împotriva sentinţei nr. 47 din 20 mai 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală.

Casează sentinţa atacată, numai cu privire la temeiul încetării procesului penal şi la obligarea inculpatului să plătească despăgubiri cu titlu de daune morale şi cheltuieli judiciare.

Schimbă temeiul încetării procesului penal, din art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., în art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. f) C. proc. pen., cu referire la art. 284 alin. (1) din acelaşi cod, iar în baza acestor din urmă texte de lege, încetează procesul penal faţă de inculpatul T.C.V., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 205 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

Înlătură dispoziţiile de obligare a inculpatului la daune morale şi cheltuieli judiciare către partea civilă E.C., precum şi de obligare să plătească cheltuieli judiciare statului.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate, împotriva aceleiaşi sentinţe, de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi de partea civilă E.C.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 ianuarie 2005.

← ICCJ. Decizia nr. 113/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI  ICCJ. Decizia nr. 20/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI