ICCJ. Decizia nr. 175/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 175/2004
Dosar nr. 37/2004
Şedinţa publică din 17 mai 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Petentul I.V.V. a formulat plângere penală, solicitând începerea urmăririi penale şi trimiterea în judecată a judecătorilor B.T. de la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, F.E. şi T.M. de la Tribunalul Bucureşti, P.A., F.E.L. şi S.G. de la Curtea de Apel Bucureşti, precum şi a executorului judecătoresc P.V., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 246, art. 264 şi art. 288 C. pen.
Plângerea a format obiectul dosarului penal nr. 134/P/2003 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi a fost soluţionată prin rezoluţia din 22 aprilie 2003, în sensul neînceperii urmăririi penale. Prin aceeaşi rezoluţie, s-a dispus disjungerea cauzei, cercetările faţă de judecătorul B.T. şi executorul judecătoresc P.V., urmând a fi continuate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Din cercetările efectuate a rezultat că Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa nr. 2736, pronunţată, la data de 20 martie 1995, în dosarul nr. 14482/1984, a admis acţiunea reclamantului I.V.V. şi a obligat pârâtul D.Gh. să permită acestuia liberul acces la podul imobilului în care locuiau, descuind uşa dintre casa scării şi culoarul spre pod.
Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea apelului de către Tribunalul Bucureşti, prin Decizia nr. 1385 din 9 iunie 1995 şi a devenit irevocabilă, ca urmare a respingerii recursului de către Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 972 din 22 septembrie 1995.
Pentru punerea în executare a sentinţei menţionate, I.V.V. s-a adresat executorilor judecătoreşti din cadrul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Fiind desemnat cu soluţionarea cererii de punere în executare a sentinţei, executorul judecătoresc P.V. s-a prezentat la locul situării imobilului, la 6 martie 1996, încheind un proces-verbal în care a menţionat, între altele, că modalitatea de executare urmează a fi stabilită în cadrul unei contestaţii la executare.
Contestaţia la executare formulată de pârâtul D.Gh. a fost respinsă de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa nr. 6570 din 6 iulie 1996.
Totodată, contestaţia la executare formulată de reclamantul P.V. Valentin a fost respinsă prin sentinţa nr. 6126 din 13 mai 1997.
Deşi, aparent, această soluţie era favorabilă reclamantului, acesta a fost nemulţumit de modificarea minutei, în sensul ştergerii dispoziţiei privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată.
Cum căile de atac, exercitate de reclamant împotriva acestei din urmă hotărâri, au fost respinse ca nefondate, reclamantul s-a adresat cu un memoriu Prefecturii Bucureşti. Memoriul a fost dirijat spre competentă soluţionare la Ministerul Justiţiei şi, de aici, la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Deşi acest memoriu, în sine, nu reprezenta o plângere penală, cu ocazia audierii la parchet, petentul I.V.V. a precizat că doreşte cercetarea persoanelor reclamate pentru săvârşirea infracţiunilor menţionate.
Din examinarea actelor existente la dosar, s-a constatat, însă, că nu există elemente care să contureze comiterea vreunei fapte penale de către judecătorii F.E., T.M., P.A., F.E.L. şi S.G.
Plângerea împotriva acestei rezoluţii a fost respinsă de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, prin rezoluţia din 30 iulie 2003 a procurorului şef adjunct de secţie.
Împotriva acestei din urmă rezoluţii, petentul I.V.V. a formulat plângere, solicitând continuarea cercetărilor faţă de magistraţii menţionaţi.
Prin sentinţa nr. 123 din 5 decembrie 2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, învestită prin declinarea competenţei soluţionării în fond a plângerii de către Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, a respins plângerea formulată de petentul I.V.V., ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că au fost respectate dispoziţiile legale, care reglementează urmărirea penală. Totodată, s-a reţinut că s-au efectuat acte premergătoare, pe baza cărora s-a stabilit situaţia de fapt, din care rezultă că nu există elemente care să contureze comiterea vreunei fapte penale de către judecătorii F.E., T.M., P.A., F.E.L. şi S.G.
Împotriva acestei sentinţe, petentul a declarat recurs, fără a formula critici şi fără a invoca nici unul din motivele de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.
Prin declaraţia de recurs, petentul a solicitat repunerea în termenul de exercitare a acestei căi de atac.
În motivarea cererii de repunere în termen, petentul a susţinut că nu a putut declara recurs în termenul prevăzut de legea procesuală penală, deoarece, în perioada respectivă, a fost bolnav, imobilizat la pat.
Pentru dovedirea motivului invocat, recurentul a depus în copie adeverinţa medicală nr. 4532 din 18 decembrie 2003.
Recursul este tardiv declarat.
În raport cu dispoziţiile art. 1 C. proc. pen., cu referire la art. 1 C. pen., procesul penal poate fi privit ca un mijloc de apărare, concomitent, a societăţii şi a membrilor care o compun, ca titulari de drepturi şi obligaţii legal stabilite.
Activitatea de judecată, finalizată prin pronunţarea unei hotărâri definitive, este strict reglementată prin Codul de procedură penală, lege procesuală cu un pregnant caracter formalist, indispensabil asigurării judecării corecte şi garantării drepturilor procesuale.
Ilustrând acest formalism, între altele, prin art. 185 C. proc. pen., legiuitorul a stabilit, vizând concomitent dinamizarea procesului penal, asigurarea drepturilor procesuale şi sancţionarea conduitei procesuale neconforme, sub titlul marginal „consecinţele nerespectării termenului", următoarele: „când, pentru exercitarea unui drept procesual, legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen".
Aşadar, potrivit formalismului legii procesuale penale, având caracter de garanţie egală pentru toate părţile interesate în sensul arătat, prin textul menţionat a fost impusă obligaţia îndeplinirii în termen a actelor de procedură, sub sancţiunea decăderii.
Ca atare, neexercitarea în termen a unei căi de atac, conform sancţiunii menţionate, duce la pierderea dreptului privitor la declararea acesteia.
Cu privire la calea de atac exercitată de petent, potrivit art. 3853 alin. (1) C. proc. pen., „termenul de recurs este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel".
Potrivit art. 4161 şi art. 38515 C. proc. pen., hotărârea rămâne definitivă la data expirării termenului de recurs, iar instanţa sesizată cu calea de atac exercitată peste termen, respinge recursul ca tardiv şi menţine hotărârea atacată.
Din dispoziţiile menţionate rezultă, însă, şi că, deşi termenul legal de declarare a recursului este prevăzut prin normă imperativă, sancţiunea decăderii din exerciţiul acestui drept nu intervine automat, ci trebuie să fie constatată de instanţă.
Totodată, cum nerespectarea termenului de declarare a recursului, în mod excepţional, poate să nu fie imputabilă părţii decăzute din termenul de exercitare a acestuia, prin art. 3853 alin. (2) C. proc. pen., cu trimitere la art. 364 din acelaşi cod, a fost reglementată posibilitatea considerării recursului ca fiind făcut în termen, cu consecinţa repunerii în termen şi realizării controlului judecătoresc al hotărârii atacate, dacă instanţa constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare.
În cauză, solicitând repunerea în termenul de declarare a recursului, petentul a invocat drept motiv temeinic de împiedicare imobilizarea la pat, împrejurare pentru dovedirea căreia a depus copie după o adeverinţă medicală.
Examinând cererea de repunere în termen, în raport cu actele dosarului, se constată următoarele:
Sentinţa atacată a fost pronunţată la 5 decembrie 2003, termenul de declarare a recursului expirând la data de 16 decembrie 2003.
Cauza de împiedicare invocată de petent a intervenit la data de 18 decembrie 2003, ulterior datei la care a expirat termenul de declarare a recursului.
Aşa fiind, cauza de împiedicare invocată de recurent apare ca fiind lipsită de relevanţă asupra sancţiunii decăderii prevăzută de art. 185 C. proc. pen.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge cererea petentului de repunere în termen, va constata că acesta este decăzut din termenul de declarare a recursului şi, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge recursul ca tardiv.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea petentului I.V.V. de repunere în termenul de declarare a recursului, ca neîntemeiată.
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de petentul I.V.V. împotriva sentinţei nr. 123 din 5 decembrie 2003, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 4635/2003.
Obligă recurentul să plătească statului 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 17 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 174/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 176/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
