ICCJ. Decizia nr. 176/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 176/2004
Dosar nr. 45/2004
Şedinţa publică din 17 mai 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 20 mai 2003, petentul N.V. a formulat plângere împotriva g-ral A.V., g-ral B.N. şi a membrilor Consiliului de judecată, care au propus trecerea sa în rezervă.
Prin rezoluţia nr. 2669/2447/2002 din 27 februarie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, secţia parchetelor militare, plângerea penală, formulată de petentul menţionat, a fost respinsă.
La data de 20 mai 2003, petentul N.V. a formulat plângere împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale.
În susţinerea plângerii, petentul a arătat că secţia parchetelor militare a respins plângerile penale, fără a efectua cercetările care se impuneau potrivit art. 221 şi art. 222 C. proc. pen.
În concluzie, petentul a solicitat admiterea plângerii, desfiinţarea rezoluţiei atacate şi obligarea procurorului la efectuarea actelor de urmărire penală, care se impun împotriva persoanelor reclamate.
Prin sentinţa nr. 107 din 23 octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a respins plângerea, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că cererea adresată instanţei de judecată competente de către persoana nemulţumită de modul în care a fost soluţionată plângerea prevăzută de art. 275-278 C. proc. pen., în cadrul Ministerului Public, are natura juridică a unei căi de atac şi vizează controlul judecătoresc al soluţiei de neîncepere a urmăririi penale.
Ca atare, excede instanţei sesizate cu plângerea menţionată, examinarea oportunităţii cercetărilor penale.
Totodată, în raport cu principiul legalităţii căilor de atac, controlul judecătoresc nu poate fi extins la alte situaţii.
Împotriva acestei sentinţe, petentul a declarat recurs, criticile privind neexaminarea fondului şi respingerea plângerii, ca inadmisibilă, contrar dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 21 alin. (1) din Constituţia României, „orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime".
Totodată, potrivit art. 129 din legea fundamentală, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".
În acelaşi timp, prin art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale s-a stabilit că „orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor de serviciu".
Este de reţinut, sub un prim aspect, că, prin art. 13 din Convenţie, nu au fost reglementate alte căi de atac decât cele prevăzute de legea procesuală naţională şi că, totodată, cum petentul nu a invocat încălcarea unor drepturi sau libertăţi fundamentale prevăzute de convenţia menţionată, dispoziţiile acesteia nu sunt incidente în cauză.
Pe de altă parte, din economia textelor legale menţionate rezultă garantarea accesului efectiv la instanţele interne, însă numai în condiţiile legii procesuale naţionale, civile sau penale, după caz.
În acest context, tocmai sesizarea instanţelor de judecată în condiţiile legii şi respingerea, ca inadmisibilă, a oricărei sesizări neconforme prescripţiilor legale, constituie garanţia asigurării egalităţii în faţa legii a tuturor cetăţenilor, fără privilegii şi fără discriminări, prevăzută de art. 16 din Constituţia României.
În cauză, N.V. s-a adresat instanţei de judecată, solicitând obligarea procurorului la efectuarea unor acte de urmărire penală, apreciate ca fiind oportune, învederând că secţia parchetelor militare din Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie nu a efectuat actele premergătoare şi actele de urmărire penală cerute de petent, deşi acesta a sesizat organul menţionat cu plângeri şi cereri în acest sens.
Or, examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278 C. proc. pen., în raport de dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, prin deciziile nr. 486 din 2 decembrie 1997 şi nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Curtea Constituţională a statuat asupra posibilităţii declanşării controlului judecătoresc asupra măsurilor şi actelor efectuate de procuror, ori efectuate pe baza dispoziţiilor acestuia şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti, pe baza sesizării de către persoana nemulţumită.
Ca atare, plângerea adresată instanţei de judecată competente, prin care persoana nemulţumită de modul în care, în cadrul Ministerului Public, a fost soluţionată plângerea prevăzută de art. 275-278 C. proc. pen., are natura juridică a unei căi de atac şi vizează controlul judecătoresc al soluţiei de neîncepere a urmăririi penale, aşa cum în mod judicios a stabilit prima instanţă.
Sesizată cu o astfel de plângere, instanţa are a examina legalitatea şi temeinicia rezoluţiei atacate.
Excede, aşadar, competenţei instanţei de judecată aprecierea asupra oportunităţii cercetărilor penale.
Pe de altă parte, în raport de dispoziţiile art. 129 din Constituţia României, revizuită, rezultă că această cale de atac nu poate fi extinsă la alte situaţii.
Or, recunoaşterea unei căi de atac la alte situaţii decât cele legal prevăzute constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
În cauză nu au fost efectuate acte de urmărire penală, nu s-au formulat plângeri în condiţiile art. 275-278 C. proc. pen., aşa încât plângerea împotriva rezoluţiei menţionate nu are aptitudinea declanşării controlului judecătoresc privitor la legalitatea şi temeinicia acesteia.
Ca atare, apar ca riguros exacte constatările primei instanţe, privitoare la neefectuarea de acte de urmărire penală în sensul dispoziţiilor art. 200 C. proc. pen. şi neparcurgerea etapelor obligatorii prevăzute de art. 275-278 din acelaşi cod.
Aşa fiind, sentinţa atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.
Este de observat că, potrivit art. XI pct. 2 din Legea nr. 281/2003, începând cu data de 1 ianuarie 2004, plângerea împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale este reglementată prin art. 2781 C. proc. pen., cu semnificative modificări privitoare la natura acesteia, titularii acţiunii şi limitele examinării, faţă de plângerea formulată în temeiul declarării ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 278 C. proc. pen. şi soluţionării acesteia prin aplicarea directă de către instanţa competentă a dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României.
Dispoziţia menţionată este însă lipsită de relevanţă în cauză, cu referire la soluţionarea recursului.
Astfel, Codul de procedură penală, spre deosebire de Codul penal, nu cuprinde dispoziţii privind aplicarea legii în timp.
În atare situaţie, devine operant principiul de drept penal al „activităţii" normelor de drept procesual penal, în raport de care judecata se desfăşoară cu respectarea dispoziţiilor legii de procedură în vigoare, conform principiului consacrat al aplicării imediate a normelor de procedură penală.
Este de reţinut că, prin Legea nr. 31/1968, pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală, s-au stabilit principii unanim admise în practica legislativă, corespunzător celor anterior menţionate, care au fost adoptate de legiuitor şi în legile ulterioare pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, Legea nr. 281/2003 nefăcând excepţie în acest sens.
Aceste principii, în număr de trei, privesc neaplicarea normelor de drept procesual penal ieşite din vigoare, actelor ce se vor efectua după această dată, chiar dacă se referă la o cauză începută sub imperiul legii vechi, neaplicarea legii procesuale noi actelor şi lucrărilor efectuate potrivit legii vechi şi aplicarea legii noi de procedură tuturor actelor şi lucrărilor efectuate în domeniul procesual, după intrarea ei în vigoare, fără a distinge după cum procesul penal a fost început sub imperiul normei vechi sau a normei noi. Aşadar, examinarea cauzei în recurs este circumscrisă naturii juridice şi condiţiilor de admisibilitate a plângerii de la data soluţionării acesteia.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul N.V., pe care, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, îl va obliga să plătească statului cheltuieli judiciare în recurs, potrivit dispozitivului.
Pentru aceste motive
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul N.V. împotriva sentinţei nr. 107 din 23 octombrie 2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 2208/2003.
Obligă recurentul N.V. să plătească statului 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 17 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 175/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 177/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
