ICCJ. Decizia nr. 199/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 199/2004
Dosar nr. 16/2004
Şedinţa publică din 7 iunie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 1 noiembrie 2000, la Tribunalul Bucureşti, A.A., A.E. şi A.M. au solicitat, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC F.O.I. SA şi M.N., în calitate de pârâţi, să se constate nulitatea absolută a deciziei nr. 2127 din 15 noiembrie 1988, emisă de fostul Consiliu Popular al municipiului Bucureşti, să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1279 din 13 decembrie 1996, încheiat între SC F.O.I. SA şi M.N. şi de a o obliga pe aceasta să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul ce a făcut obiectul acelui contract.
În motivarea acţiunii s-a arătat că A.A., împreună cu soţul acesteia A.G., au dobândit imobilul situat în Bucureşti, sector 2, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat la notariatul Ilfov sub nr. 38/1947, iar, în urma decesului lui A.G. şi a mai multor acte de donaţie, A.M. a devenit proprietar al întregului imobil.
S-a relevat că, prin sentinţa civilă nr. 5681 din 15 august 1984, rămasă definitivă şi irevocabilă, Judecătoria sectorului 2 a constatat nulitatea actelor de donaţie, ca urmare a plecării donatorilor din ţară, iar prin Decizia nr. 2127 din 15 noiembrie 1988, emisă de Consiliul Popular al municipiului Bucureşti, imobilul respectiv a fost preluat, cu plată, în proprietatea statului.
S-a susţinut, în esenţă, că această decizie este nulă, deoarece preluarea imobilului nu s-a făcut cu respectarea prevederilor Decretului nr. 223/1974, care contravenea, la rândul lui, Constituţiei din anul 1965 şi convenţiilor ce ocroteau proprietatea care fuseseră semnate şi de România.
S-a mai susţinut că este nul şi contractul de vânzare-cumpărare nr. 1279 din 13 decembrie 1996, încheiat cu fosta chiriaşă a apartamentului M.N.
Ulterior, reclamanţii au precizat acţiunea în sensul că înţeleg să se judece cu următorii pârâţi: municipiul Bucureşti, prin Primarul General, SC F.O.I. SA şi M.N., iar prin concluziile scrise au menţionat că acţiunea vizează revendicarea imobilului de la pârâţii M.N. şi M.A., precum şi că solicită obligarea acestora să le lase imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 783 din 16 iulie 2001, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
S-a motivat că toate criticile aduse deciziei, prin care s-a dispus preluarea imobilului de către stat, sunt neîntemeiate, întrucât, din materialul probator administrat, rezultă că bunul respectiv a fost preluat cu plată de la A.M., după prealabila comunicare a deciziei, astfel că s-au respectat prevederile Decretului nr. 223/1974.
S-a apreciat, de asemenea, că înstrăinarea imobilului către pârâţii M.N. şi M.A. s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data când a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare, astfel că acesta ar fi nul.
Apelul declarat de A.M. şi A.E., în nume propriu şi în calitate de moştenitori ai reclamantei A.A., decedată între timp, s-a admis prin Decizia civilă nr. 72 din 20 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fost schimbată în tot sentinţa, în sensul admiterii acţiunii şi constatării nulităţii deciziei nr. 2127 din 15 noiembrie 1998 a Consiliului Popular al municipiului Bucureşti, cu consecinţa repunerii în situaţia anterioară şi a constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 1279 din 13 decembrie 1996, obligând pe pârâţii M.N. şi M.A. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul ce a făcut obiectul litigiului.
S-a motivat că imobilul a fost preluat de stat de la un singur proprietar, A.M., deşi, în afară de acesta, mai existau doi proprietari, ca efect al anulării pe cale judecătorească a actelor de donaţie efectuate de aceştia pentru A.M., astfel că s-au încălcat prevederile Decretului nr. 223/1974, câtă vreme preluarea nu s-a făcut de la proprietarul real.
S-a mai relevat că nici nu s-a dovedit că aceşti coproprietari nu au fost despăgubiţi, deoarece singura probă administrată în acest sens, respectiv, adresa nr. 253 din 1 februarie 2002 a SC F.O.I. SA, nu poate fi considerată suficientă.
S-a apreciat că sunt eronate considerentele din sentinţă, referitoare la transcrierea hotărârii de anulare a donaţiilor, cât timp însuşi statul, prin organele sale, a fost parte în litigiul respectiv.
În fine, în justificarea constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, încheiat între pârâţi, s-a subliniat că s-a avut în vedere că, la data de 15 iulie 1996, reclamanţii au depus, la comisia locală, constituită potrivit Legii nr. 112/1995, o cerere de revendicare, la care au revenit, astfel că a fost încălcat principiul bunei-credinţe la încheierea ulterioară a contractului de vânzare-cumpărare menţionat.
Pârâţii M.N. şi M.A., precum şi Consiliul General al municipiului Bucureşti, reprezentat de Primarul General, au declarat recurs, solicitând modificarea deciziei în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pe motiv că soluţia a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin Decizia nr. 440 din 5 februarie 2003, a admis recursurile şi a modificat Decizia civilă nr. 72 din 20 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a civilă, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţii A.M. şi A.E. împotriva sentinţei civile nr. 783 din 16 iulie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
S-a învederat că, în adevăr, din actele dosarului rezultă că, înainte de emiterea deciziei nr. 2127 din 15 noiembrie 1988, de preluare a imobilului în litigiu de către stat, de la proprietarul unic A.M., au fost efectuate două acte de donaţie, autentificate sub nr. 5606 din 20 decembrie 1979 şi sub nr. 3270 din 4 aprilie 1980, prin care reclamantul A.M. a dobândit, cu titlu gratuit, proprietatea întregului imobil de la fratele său şi mama sa, care au plecat definitiv din ţară, iar, ca urmare, în anul 1980, imobilul a fost trecut în rolul fiscal al acestui reclamant, ca singur proprietar.
S-a motivat că, datorită acestei situaţii, Decizia de preluare a imobilului de către stat a fost emisă numai pe numele proprietarului A.M., iar, ulterior, sentinţa, prin care s-a constatat nulitatea celor două acte de donaţie, nu a mai fost transcrisă în registrul de transcripţiuni şi nici nu a fost pusă în executare, pentru că singurul titular al dreptului de proprietate asupra imobilului rămăsese înscris tot A.M., nu şi foştii donatori.
S-a avut în vedere că reclamantul A.M. nu a contestat niciodată această situaţie, nu a invocat cotele indivize ale dreptului de proprietate al celorlalţi membri ai familiei, iar despăgubirea a fost primită de el integral, în nume propriu, pentru imobilul respectiv.
S-a subliniat, în această privinţă, că dovada făcută cu adresa provenind de la SC F.O.I. SA a fost completată cu un act nou, constând în procura specială, autentificată cu încheierea nr. 17.188 din 28 noiembrie 1988 a Notariatului de Stat al sectorului 2, prin care A.M. a împuternicit pe M.D. să încaseze, în numele său şi pentru el, suma de bani ce i se cuvenea de la I.C.R. F.O.I., pentru imobilul din Bucureşti, sectorul 2.
S-a mai relevat că, şi în legătură cu aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995, A.M. a acţionat ca unic proprietar al imobilului în litigiu, solicitând la data de 15 iulie 1996, în nume propriu, despăgubiri juste şi corespunzătoare pentru acel imobil trecut în proprietatea statului.
Conchizându-se, s-a motivat că instanţa de apel nu a avut temeiuri să reţină că imobilul în discuţie ar fi fost preluat greşit de la A.M., ca proprietar unic, precum şi că acesta nu ar fi primit despăgubiri.
În fine, s-a motivat că nu este întemeiat nici al doilea capăt de cerere, care a vizat constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare prin care soţii M.N. şi M.A. au dobândit imobilul.
Sub acest aspect, s-a învederat că respectivul contract a fost încheiat la 13 decembrie 1996, când se aplicau fără restricţii prevederile Legii nr. 112/1995, iar fostul proprietar, A.M., ceruse numai despăgubiri şi nu exista nici un litigiu, pe rolul vreunei instanţe, privind retrocedarea imobilului sau vreo dispoziţie de suspendare a vânzării locuinţelor către chiriaşi, cum a fost HG nr. 11/1997.
Făcându-se referire la aceste împrejurări, prin considerentele deciziei instanţei de recurs, s-a ajuns la concluzia că nu există elemente de fapt în raport cu care să se poată reţine reaua-credinţă a cumpărătorilor M.N. şi M.A. S-a subliniat, în această privinţă, că este semnificativ faptul că prima acţiune în revendicare a fost formulată în cauza de faţă abia la 1 noiembrie 2000, adică după aproximativ 4 ani de la vinderea imobilului, cu respectarea condiţiilor legii, către cei doi soţi pârâţi.
Conchizând, instanţa de recurs a relevat că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, chiar dacă imobilul ar fi fost preluat fără titlu valabil.
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva sentinţei civile nr. 783 din 16 iulie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi deciziei nr. 440 din 5 februarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, invocând temeiurile înscrise în art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut, în acest sens, că hotărârile vizate prin recursul în anulare au fost pronunţate, în parte, cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, precum şi că acestea sunt şi vădit netemeinice.
S-a relevat că prima instanţă şi instanţa de recurs, neexaminând dispoziţiile Decretului nr. 223/1974, în raport cu ansamblul actelor normative aplicabile, au ajuns la concluzia greşită că statul a preluat cu titlu imobilul în litigiu.
S-a susţinut că, prin soluţia de respingere a acţiunii, au fost încălcate dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, iar Decizia nr. 2127/1988 a Consiliului Popular al municipiului Bucureşti, prin care a fost preluat imobilul în proprietatea statului, a fost dată cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 223/1974, deoarece au fost nesocotite drepturile de proprietate ale celorlalţi coproprietari, ceea ce face irelevantă împrejurarea dacă, pentru acel imobil, s-au acordat despăgubiri.
În fine, s-a învederat că trebuia să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1279 din 13 decembrie 1996, deoarece atât cumpărătorul, cât şi vânzătorul au fost de rea-credinţă, ceea ce rezultă din împrejurarea că au ştiut şi trebuiau să ştie că reclamantul ceruse restituirea imobilului în natură, prin cerere cu care s-a adresat, la data de 15 iulie 1996, Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 din cadrul Consiliului local al sectorului 2 Bucureşti.
Conchizându-se, s-a subliniat că actul de vânzare-cumpărare menţionat a fost încheiat cu încălcarea prevederilor art. 9 şi 14 din Legea nr. 112/1995, astfel că nu se putea face aplicarea dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, referitoare la buna-credinţă a cumpărătorilor.
Ca urmare, s-a cerut casarea hotărârilor atacate şi respingerea recursurilor declarate de pârâţi împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel.
Recursul în anulare nu este fondat.
Aşa cum corect s-a motivat prin Decizia pronunţată de instanţa de recurs, din materialul probator administrat în cauză rezultă că încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre SC F.O.I. SA şi soţii M. a avut loc la data de 13 decembrie 1996, când erau aplicabile fără restricţii prevederile Legii nr. 112/1995 (dosar primă instanţă).
Pe de altă parte, din cererea cu care A.M. s-a adresat, la data de 15 iulie 1996, în nume propriu, ca unic proprietar, Comisiei locale pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 din cadrul sectorului 2, rezultă că el a cerut să i se acorde „despăgubiri juste şi corespunzătoare pentru imobil", iar nu restituirea acestuia în natură (dosar primă instanţă).
Din actele dosarului mai rezultă că A.M. şi-a completat dosarul cu o nouă cerere, prin care a solicitat, în principal, restituirea imobilului, iar în subsidiar să i se acorde despăgubiri, abia la data de 29 mai 1997 (dosar primă instanţă), adică după trecerea a mai mult de 5 luni de la vânzarea imobilului de către SC F.O.I. SA, care îl avea în administrare.
Or, în aceste condiţii, nu se poate pretinde că pârâţii M.N. şi M.A. ar fi cumpărători de rea-credinţă datorită nedepunerii de suficiente diligenţe, pentru a afla dacă imobilul nu era revendicat de proprietarii anteriori preluării acestuia de către stat.
Mai mult, din adresa nr. 253 din 1 februarie 2002 a SC F.O.I. SA, completată cu procura autentificată prin încheierea nr. 17188 din 28 noiembrie 1988 a Notariatului de Stat al sectorului 2 şi cu procesul-verbal încheiat la data de 17 ianuarie 1989, rezultă că A.M. a împuternicit pe M.D. să încaseze suma de bani cuvenită cu titlu de despăgubiri pentru imobilul din Bucureşti, sectorul 2, precum şi că suma respectivă a şi fost încasată de la I.C.R. F.O.I.
Rezultă, deci, că instanţa de recurs a apreciat în mod corect că nu există elemente de fapt în raport cu care să se poată reţine reaua-credinţă a cumpărătorilor M.A. şi M.N., încât anularea titlului de proprietate al vânzătorului nu atrage nulitatea titlului celor doi cumpărători de bună credinţă.
Ca urmare, chiar dacă prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la care s-a făcut referire prin considerentele deciziei pronunţate în recurs, nu sunt aplicabile în cauză, deoarece s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii civile, totuşi, în raport cu celelalte dispoziţii existente în materie, care permiteau invocarea bunei credinţe de către cumpărător, nu se poate considera ca titlul în baza căruia cei doi pârâţi au dobândit imobilul ar fi lovit de nulitate.
Sub acest aspect, este de observat că prevederea legală menţionată a preluat principii de drept consolidate de Codul civil, a căror aplicabilitate în speţă este neîndoielnică.
În adevăr, prin Legea nr. 10/2001 au fost instituite dispoziţii cu privire la valoarea şi efectele juridice ale bunei credinţe în materie de revendicare, dar, o atare distincţie nu a fost prevăzută pentru prima dată de această lege specială, buna credinţă, creaţie a jurisprudenţei, fiind reglementată în ţara noastră încă din anul 1865, în Codul civil, prin ale cărui dispoziţii a fost definită şi s-au stabilit condiţiile în care produce efecte juridice.
Chiar dacă se referă la condiţiile în care se pot invoca prescripţiile, prevederea de la art. 1898 alin. (2) C. civ., potrivit căreia „buna-credinţă este credinţa posesorului că cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea", ca şi precizarea făcută prin alin. (2) al aceluiaşi articol, în sensul că „este destul ca buna-credinţă să fi existat în momentul câştigării imobilului", stabilesc trăsăturile definitorii ale acestui important principiu, ce guvernează relaţiile din domeniul dreptului civil şi limitele în care acţionează.
În acest fel, buna credinţă prezumându-se, sarcina probei revenea în speţă reclamanţilor, care au invocat reaua-credinţă a celor doi pârâţi cumpărători ai imobilului.
Or, aşa cum s-a subliniat şi prin considerentele deciziei pronunţate în recurs, reclamanţii nu au infirmat această prezumţie legală, ei nefăcând dovada că pârâţii cunoşteau că statul nu era proprietar şi că alte persoane pretindeau că aveau drept de proprietate asupra imobilului în discuţie.
În atare situaţie, faţă de incontestabila aplicabilitate în cauză a principiului menţionat, care constituie o excepţie de la principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, actul juridic de vânzare-cumpărare, încheiat cu bună credinţă de către pârâţii M.A. şi M.N., nu este susceptibil de a fi lovit de nulitate, chiar dacă titlul de proprietate al vânzătorului ar fi desfiinţat.
Aşa fiind, devine inutilă examinarea celorlalte critici aduse hotărârilor atacate, câtă vreme nu poate fi desfiinţat titlul juridic în baza căruia cumpărătorii menţionaţi au devenit proprietari ai imobilului în litigiu.
În consecinţă, constatându-se că hotărârile atacate nu conţin aspecte de încălcare esenţială a legii sau de netemeinicie, în sensul prevederilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ., urmează ca recursul în anulare să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 783 din 16 iulie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi deciziei ntr.440 din 5 februarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 7 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 198/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 2/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
