ICCJ. Decizia nr. 197/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 197/2004
Dosar nr. 118/2004
Şedinţa publică din 7 iunie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rezoluţia din 11 decembrie 2003, emisă în dosarul nr. 92/P/2003, procurorul desemnat de secţia de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, să examineze plângerea formulată de L.D.D.R., în calitate de mandatar al reclamantei I.G., a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de T.I.B., A.M. şi T.D,, judecători la Curtea de Apel Bucureşti, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246, de art. 249 şi de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
În motivarea rezoluţiei, s-a relevat că, din actele premergătoare, efectuate în temeiul art. 224 C. proc. pen., a rezultat că, prin Decizia civilă nr. 115 din 25 ianuarie 2002, pronunţată în dosarul nr. 929/2001, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a constatat perimat recursul declarat de SC T.G.T. SRL Amara, reprezentată de I.G., împotriva sentinţei civile nr. 74 din 23 februarie 2001 a Tribunalului Ialomiţa, în contradictoriu cu intimatele B.C.R. SA, sucursala Ialomiţa şi Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Ialomiţa.
În motivarea acestei soluţii, s-a învederat că, prin încheierea de şedinţă din 13 iunie 2001, pentru lipsa nejustificată a părţilor, în temeiul art. 244 C. proc. civ., s-a dispus suspendarea judecării cauzei, precum şi că de la data suspendării cauza a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni din vina părţilor, astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 248 şi 252 C. proc. civ., se impune constatarea perimării.
S-a relevat că SC T.G.T. SRL Amara a formulat contestaţie în anulare împotriva acestei decizii, care a fost respinsă, ca nefondată, prin Decizia nr. 100 din 24 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, considerându-se că motivul referitor la necitarea părţilor este nefondat, iar celelalte motive erau susceptibile de a fi invocate numai în calea de atac a recursului, care se putea exercita în temeiul art. 253 alin. (2) C. proc. civ.
S-a apreciat, în motivarea rezoluţiei, că perimarea a fost greşit constatată, deoarece suspendarea judecării recursului s-a dispus în baza art. 244 pct. 2 C. proc. civ., iar nu pentru lipsa părţilor, însă, pentru îndreptarea deciziei respective nu se putea exercita, conform art. 253 alin. (2) din acelaşi cod, decât calea de atac a recursului.
Subliniindu-se că perimarea nu are ca urmare pierderea dreptului dedus judecăţii, ci numai neproducerea efectelor actelor de procedură făcute în cadrul acelei instanţe, precum şi că nu există indicii că judecătorii care au constatat că recursul este perimat ar fi acţionat cu intenţia de a prejudicia pe vreuna dintre părţi, s-a conchis că nu se poate reţine, în sarcina acestora, săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 246 şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
S-a mai motivat că, nefiind produsă o vătămare importantă a intereselor legale ale unei persoane, deoarece hotărârea prin care s-a constatat perimarea recursului putea fi reformată, nu se poate reţine în sarcina judecătorilor respectivi nici săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu prevăzută de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP)
Împotriva acestei rezoluţii, L.D.D.R., în calitate de mandatară a numitei I.G., s-a adresat cu plângere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin sentinţa nr. 67 din 23 aprilie 2004, a respins plângerea, ca nefondată, cu motivarea că, deşi Decizia nr. 115 din 25 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, este nelegală şi motivată eronat, totuşi, în lipsa unor indicii că judecătorii, care au pronunţat acea decizie, ar fi acţionat cu intenţia de a prejudicia pe debitoarea SC T.G.T. SRL, nu se poate ajunge la concluzia că aceştia ar fi săvârşit infracţiunile imputate, astfel că rezoluţia prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale este corectă.
S-a mai relevat că Decizia, prin care s-a constatat perimarea recursului, nu a putut fi îndreptată datorită neatacării acestei decizii cu recurs, conform art. 253 alin. (2) C. proc. civ., contestaţia în anulare ce a fost formulată neputând fi admisă.
În fine, s-a subliniat că apărările formulate de administratorul I.Gh., în numele debitoarei SC T.G.T. SRL, în legătură cu cererea creditoarei privind falimentul societăţii, pot fi examinate numai de Tribunalul Ialomiţa, secţia judecător sindic, iar verificarea acuzaţiilor referitoare la săvârşirea unor fapte penale de către salariaţi ai societăţii sau de alte persoane, având drept consecinţă diminuarea patrimoniului societăţii, este de competenţa organelor de urmărire penală.
Conchizându-se, s-a scos în evidenţă că Decizia nr. 115 din 25 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, în legătură cu pronunţarea căreia s-a susţinut că au fost săvârşite infracţiunile ce fac obiectul plângerii, nu are nici o relevanţă juridică cu privire la continuarea sau închiderea procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995, care se află pe rolul Tribunalului Ialomiţa, şi nici asupra urmăririi penale cu privire la săvârşirea unor infracţiuni ce ar fi produs prejudicierea societăţii debitoare.
Împotriva sentinţei, L.D.D.R., în calitate de mandatar pentru SC T.G.T. SRL, a declarat recurs.
Prin motivele de casare invocate, în sprijinul recursului, se susţine că, în raport cu actele dosarului, se impunea ca secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să constate că singura cale legală de atac, ce putea fi exercitată împotriva deciziei prin care s-a constatat perimarea, era contestaţia în anulare, deoarece partea nu a fost citată, precum şi că tot ceea ce s-a întâmplat după pronunţarea acelei decizii la SC T.G.T. SRL, căreia i-au fost sustrase ulterior documente şi bunuri în valoare de 150.000 dolari S.U.A., iar sediul şi punctul de lucru i s-au vândut, trebuia avut în vedere la stabilirea împrejurărilor dacă judecătorii, împotriva cărora este îndreptată plângerea, au acţionat cu intenţie.
În concluzie, s-a cerut că se aprecieze că actele dosarului nu au fost analizate suficient de completul care a pronunţat sentinţa nr. 67 din 23 aprilie 2004.
Concomitent, L.D.D.R. a formulat şi o cerere prin care a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 242, art. 244 şi art. 250 C. proc. civ., în raport cu prevederile art. 21, art. 24, art. 44, art. 52 alin. (1) şi (3) şi art. 53 din Constituţia României.
Examinându-se sentinţa atacată cu recurs, precum şi cauza în ansamblu, în raport cu excepţia de neconstituţionalitate invocată şi cu criticile formulate prin motivul de casare, se constată următoarele:
A. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
Aşa cum s-a arătat, în cadrul excepţiei de neconstituţionalitate invocate s-a susţinut că dispoziţiile înscrise în art. 242, art. 244 şi art. 250 C. proc. civ. ar contraveni prevederilor art. 21, art. 24, art. 44, art. 52 alin. (1) şi (3) şi art. 53 din Constituţia României.
Or, dispoziţiile Codului de procedură civilă, la care se face referire prin excepţia de neconstituţionalitate invocată, prin conţinutul lor limitativ de reglementare a suspendării judecăţii şi a cursului perimării, în materie civilă, nu pot avea legătură cu normele ce reglementează desfăşurarea procesului penal cu care secţia penală a instanţei supreme a fost învestită prin plângerea împotriva rezoluţiei prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de judecătorii vizaţi în cauză.
Aşa fiind şi, cum, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei, iar prin alin. (6) al aceluiaşi articol se prevede că, „dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale", urmează ca, în conformitate cu aceste dispoziţii imperative ale legii, să se dispună respingerea excepţiei, deoarece dispoziţiile legale, a căror constituţionalitate este contestată, nu au legătură cu soluţionarea cauzei.
B. Cu privire la criticile aduse sentinţei prin motivele de casare invocat.
În adevăr, astfel cum corect s-a învederat în motivarea sentinţei atacate şi a rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, criticile aduse soluţiilor de constatare a perimării recursului declarat de SC T.G.T. SRL şi de respingere a contestaţiei în anulare formulată de I.G., administrator al acelei societăţi, erau susceptibile de a fi invocate în cadrul căilor ordinare şi extraordinare de atac, ce se puteau exercita împotriva hotărârilor prin care s-au pronunţat soluţiile respective, fiind contrar ordinii de drept existente ca partea nemulţumită de o hotărâre judecătorească să recurgă la plângerea penală împotriva judecătorilor pentru a-şi asigura recunoaşterea dreptului pretins.
Pe de altă parte, aşa cum s-a subliniat prin considerentele sentinţei atacate, deşi Decizia nr. 115 din 25 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, este nelegală şi motivată eronat, nu există, totuşi, indicii care să justifice aprecierea că judecătorii, care au pronunţat acea decizie, ar fi acţionat cu intenţia de a prejudicia pe debitoarea SC T.G.T. SRL, iar greşita constatare a perimării recursului nu a putut fi îndreptată numai datorită atacării deciziei respective cu contestaţie în anulare în loc să se exercite calea legală de atac a recursului, conform art. 253 alin. (2) C. proc. civ.
Tot astfel, în raport cu specificul cauzei în care s-a constatat perimarea recursului declarat de debitoarea SC T.G.T. SRL, este de observat că această soluţie nu poate avea relevanţa ce i se atribuie în legătură cu procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995, aflată în curs de desfăşurare la instanţa competentă, precum şi cu privire la efectuarea urmăririi penale pentru infracţiunile ce se susţine că s-au săvârşit în dauna acelei societăţi, aceste atribute revenind organelor abilitate de lege, a căror activitate nu poate fi obstrucţionată de constatarea perimării unui recurs declarat în materie civilă.
În consecinţă, rezultând că motivele de casare invocate nu sunt întemeiate şi cum alte motive, susceptibile a fi luate în considerare din oficiu, nu se constată, urmează a se respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionară şi a o obliga să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia de neconstituţionalitate invocată de petiţionara L.D.D.R.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionara L.D.D.R. împotriva sentinţei nr. 67 din 23 aprilie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Obligă pe petiţionară să plătească statului suma de 600.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 7 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 196/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 198/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
