ICCJ. Decizia nr. 198/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 198/2004
Dosar nr. 119/2004
Şedinţa publică din 7 iunie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 26 iunie 2002, petiţionarul N.V. s-a adresat cu un memoriu conducerii Ministerului Justiţiei, prin care s-a plâns în legătură cu modul cum judecătorii L.C. şi I.N. de la Curtea de Apel Bucureşti, precum şi judecătorii M.A., V.B. şi L.G. de la Curtea Supremă de Justiţie, au soluţionat, în primă instanţă şi, respectiv, în recurs, acţiunea sa în contencios administrativ, prin care a chemat în judecată Inspectoratul General al Poliţiei, Direcţia Generală de Poliţie a municipiului Bucureşti şi Ministerul de Interne.
Această plângere a fost trimisă, pentru soluţionare, Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Procurorul din cadrul secţiei de urmărire penală şi criminalistică a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, ce a fost desemnat să examineze plângerea, prin rezoluţia nr. 37/P/2003 din 19 martie 2003, a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de judecătorii menţionaţi, constatând că aceştia nu au săvârşit nici o faptă penală.
La data de 21 aprilie 2004, petiţionarul a formulat plângere, împotriva acestei rezoluţii, adresând-o procurorului ierarhic superior.
Prin rezoluţia din 5 mai 2003, procurorul şef al secţiei de urmărire penală şi criminalistică, din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, a respins plângerea, ca neîntemeiată, cu motivarea că susţinerile petiţionarului, formulate în sensul că judecătorii împotriva cărora s-a plâns au pronunţat hotărâri greşite, sunt susceptibile de a fi invocate, prin căile ordinare sau extraordinare de atac, ce s-ar putea exercita împotriva acelor hotărâri, neputând constitui temei, pentru tragerea la răspundere penală a judecătorilor respectivi.
Petiţionarul a formulat plângere, împotriva celor două rezoluţii, privind neînceperea urmăririi penale.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin sentinţa nr. 36 din 2 martie 2004, a respins plângerea, considerând-o nefondată.
S-a motivat că rezoluţiile de neîncepere a urmăririi penale sunt legale, nejustificându-se desfiinţarea lor, întrucât aprecierea probelor şi invocarea temeiurilor de drept, pe care se întemeiază hotărârile judecătoreşti, constituie atribute ale completelor de judecată, ce nu pot face obiect de imputabilitate penală.
Petiţionarul a declarat recurs, împotriva sentinţei, formulând mai multe motive de casare.
Astfel, prin unul din motive, întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., petiţionarul a susţinut că procurorul nu s-a pronunţat, prin rezoluţia dată, asupra împrejurării că judecătorii au soluţionat cauza, fără să se fi depus dovada comunicării ordinului nr. 01107/1998 către petiţionar şi în lipsa dosarului privind cercetarea prealabilă, în legătură cu abaterea disciplinară comisă, deşi aceste probe fuseseră admise.
S-a mai susţinut că, deşi petiţionarul a solicitat, în mod repetat, în faţa primei instanţe şi a celei de recurs, să fie aduse actele menţionate, cele două instanţe au procedat la soluţionarea cauzei, în raport cu gradul de jurisdicţie al fiecăreia, fără să ţină seama că nu se putea pronunţa o soluţie corectă, în lipsa acelor acte.
Prin alte trei motive de recurs, invocându-se cazurile de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 16, pct. 17 şi pct. 171 C. proc. pen., s-a susţinut că, în mod greşit, s-a dispus neînceperea urmăririi penale, faţă de judecătorii împotriva cărora petiţionarul s-a plâns, că în motivarea rezoluţiei procurorului s-a făcut referire la cercetări efectuate sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, deşi el a reclamat săvârşirea de falsuri, că nu s-a ţinut seama că instanţele nu au lămurit cauza sub toate aspectele, pe bază de probe, precum şi că nu s-a respectat prevederea art. 304 C. proc. pen., de a i se preda copie de pe notele de şedinţă ale grefierului sau de pe transcrierea înregistrărilor.
În fine, printr-un ultim motiv de casare, s-a susţinut că instanţa care a soluţionat plângerea, împotriva rezoluţiilor de neîncepere a urmăririi penale, a încălcat dispoziţiile art. 2781 alin. (4) C. proc. pen., deoarece, nu a dispus citarea persoanelor, faţă de care s-a încetat urmărirea penală.
Recursul nu este fondat.
În adevăr, aşa cum corect s-a relevat în motivarea sentinţei şi a celor două rezoluţii atacate, criticile aduse soluţiilor pronunţate în primă instanţă şi, respectiv, în recurs de judecătorii împotriva cărora s-a plâns petiţionarul, erau susceptibile de a fi invocate, în cadrul căilor ordinare şi extraordinare de atac ce se puteau exercita împotriva acelor hotărâri, fiind contrar ordinii de drept existente ca partea nemulţumită de o hotărâre judecătorească să recurgă la plângerea penală, împotriva judecătorilor, pentru a-şi asigura recunoaşterea dreptului pretins.
Pe de altă parte, aşa cum s-a subliniat prin considerentele sentinţei atacate, temeiurile pe care s-au bazat judecătorii de la instanţele care au soluţionat, în fond şi, respectiv, în recurs, litigiul ce a făcut obiectul plângerii, justifică soluţiile pe care le-au pronunţat, nefiind îndreptăţite suspiciunile invocate de petiţionar, în sprijinul afirmaţiei sale, că acele soluţii ar fi consecinţa săvârşirii unor fapte penale.
Totodată, se impune a se constata că viciul de procedură invocat de petiţionar nu este de natură a-l prejudicia, cât timp nu priveşte citarea sa, a cărei corectă îndeplinire nu o contestă, ci se referă la citarea persoanelor, faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, astfel că o atare împrejurare nu este de natură a atrage nulitatea sentinţei pronunţate.
În consecinţă, rezultând că motivele invocate de petiţionar nu sunt întemeiate şi cum, alte motive, susceptibile de a fi luate în considerare din oficiu, nu se constată, urmează a se respinge recursul ca nefondat şi a-l obliga pe petiţionar să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul N.V., împotriva sentinţei nr. 36 din 2 martie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Obligă pe petiţionar să plătească statului suma de 600.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 7 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 197/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 199/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
