ICCJ. Decizia nr. 20/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 20/2005
Dosar nr. 266/2004
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2005
Asupra contestaţiei în anulare de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 20 iunie 1997, reclamanta L.V. a chemat în judecată pe pârâţii T.C., G.M. şi G.D., solicitând obligarea acestora să-i predea bunurile mobile ce fac parte din masa succesorală a defunctei B.E., a cărei unică moştenitoare este, în calitate de fiică.
În motivarea acţiunii, reclamanta a relevat că fac parte din masa succesorală, astfel că trebuie să-i revină în calitate de moştenitoare unică, următoarele bunuri:
- un pian cu coadă, una statuie de marmură grecească, un serviciu de porţelan L., tacâmuri din argint şi suma de 50.000 dolari SUA, susţinând că aceste bunuri au fost însuşite de D.G.;
- un tablou de Nicolae Grigorescu, una icoană triptic, un secretaire al Cellei Delavrancea (lăsat moştenire mamei reclamantei), una comodă din marmură şi una măsuţă B., despre care a susţinut că ar fi fost însuşite de T.C.;
- una pendulă de masă, portretul Cellei Delavrancea, semnat de Theodor Pallady, una oglindă de perete şi un secretaire, susţinând că acestea ar fi fost însuşite de G.M., medicul curant din ultima perioadă de viaţă a defunctei.
Pârâţii au invocat lipsa calităţii procesuale active, susţinând că autoarea reclamantei a mai avut o fiică, astfel că, datorită puterii lui doveditoare relative, certificatul de moştenitor depus nu le este opozabil. În fine, referindu-se la fondul cauzei, pârâţii au cerut respingerea acţiunii, pe motiv că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile revendicate.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia privind lipsa calităţii procesuale active, cu motivarea că, prin certificatul de moştenitor depus la dosar, a fost atestată calitatea reclamantei, de unic moştenitor al defunctei B.E., iar prin sentinţa civilă nr. 1013 din 5 octombrie 2000, a admis în parte cererea formulată, astfel cum a fost precizată ulterior, obligând:
- pe pârâta G.M. să lase reclamantei, în deplină proprietate şi posesie, următoarele bunuri: una pendulă de masă, portretul Cellei Delavrancea, semnat de Theodor Pallady, două veioze, un triptic mare din argint (icoană), una comodă, una oglindă de perete şi un secretaire;
- pe pârâta T.C. să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie, următoarele bunuri: una icoană triptic, una comodă marmură şi una măsuţă B.
Totodată, au fost respinse, ca neîntemeiate, cererea privind obligarea pârâtei T.C., la restituirea tabloului semnat Nicolae Grigorescu, precum şi cererea de revendicare mobiliară formulată împotriva pârâtului G.D.
S-a motivat că în raport cu dispoziţiile art. 480 C. civ., acţiunea în revendicare este întemeiată cu privire la pârâtele G.M. şi T.C., în legătură cu bunurile mobile care au fost menţionate, dar nu este întemeiată. referitor la tabloul semnat Nicolae Grigorescu, deoarece probele administrate nu se coroborează în această privinţă.
S-a considerat că, în ceea ce priveşte pe pârâtul G.D., cererea în revendicare mobiliară îndreptată împotriva sa nu este întemeiată, motivându-se că din probele administrate nu a rezultat că şi el ar fi luat bunuri din casa unde a locuit defuncta B.E. sau că ar fi intrat ulterior în posesia unor bunuri care să-i fi aparţinut acesteia.
În ceea ce priveşte pianul cu coadă, statuia de marmură grecească şi suma de 50.000 dolari SUA, despre care s-a pretins că s-ar afla în posesia pârâtului G.D., s-a motivat că aceste bunuri fac parte din patrimoniul Fundaţiei C.D., constituită de acest pârât, în anul 1996.
Împotriva sentinţei, au declarat apel, reclamanta, precum şi pârâtele T.C. şi G.M.
Prin Decizia civilă nr. 186/A din 5 aprilie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtele T.C. şi G.M., admiţând, totodată, apelul declarat de reclamanta L.V., în contradictoriu şi cu intimatul-pârât G.D.
Ca urmare, s-a dispus schimbarea în tot a sentinţei, în sensul admiterii acţiunii în totalitate şi a obligării pârâtei T.C. să restituie reclamantei, tabloul semnat Nicolae Grigorescu, iar a pârâtului G.D., să restituie reclamantei, pianul cu coadă, statuia din marmură grecească (tors antic), suma de 50.000 dolari SUA, serviciul de porţelan L. şi serviciul de tacâmuri din argint, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei.
S-a motivat că, faţă de depoziţia martorei V.L., care a îngrijit-o pe mama reclamantei până la deces şi a locuit împreună cu ea, precum şi de conduita procesuală a pârâtei T.C., se impunea să se reţină că aceasta a luat din casa defunctei, şi tabloul semnat Nicolae Grigorescu.
De asemenea, s-a motivat că pianul cu coadă şi torsul antic ieşiseră din patrimoniul Cellei Delavrancea, aflându-se în patrimoniul numitei B.E., a cărei unică moştenitoare este reclamanta, iar motivarea primei instanţe, cu privire la neobligarea pârâtului G.D., să restituie bunurile care au ajuns la Fundaţia C.D., nu poate fi luată în considerare, cât timp pârâtul a depus la tribunal, cererea de constituire a acestei fundaţii, la circa 7 luni de la decesul mamei reclamantei şi numai după ce a fost notificat de către reclamantă, să restituie bunurile luate din locuinţa mamei sale, iar sediul fundaţiei se află în însăşi locuinţa pârâtului, care a dispus de acele bunuri, fără să aibă încuviinţare legală.
Cu privire la suma de 50.000 dolari SUA, s-a relevat, în considerentele deciziei, că pârâta G.M. nu a dovedit prin nici o probă că ar fi fost împuternicită de mama reclamantei, să transfere acea sumă în contul soţului ei, iar acesta să constituie fundaţia, cu banii respectivi.
În motivarea soluţiei s-a mai relevat că din materialul probator a rezultat că s-a dovedit că pârâţii au intrat în casa mamei reclamantei, după decesul acesteia, de unde au luat fără drept, tacâmurile din argint şi serviciul de porţelan L., astfel că deţinerea lor de către pârâtul G.D., nu este justificată.
Făcându-se referire la motivele invocate de pârâtele T.C. şi G.M., s-a învederat că apelurile declarate de acestea sunt nefondate, deoarece din ansamblul probelor administrate, rezultă că ambele pârâte au luat fără drept, după decesul mamei reclamantei, bunurile pe care au fost obligate prin sentinţă să le predea.
Împotriva acestei decizii, pârâţii au declarat recurs.
Prin Decizia nr. 2203 din 31 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta G.M. şi, admiţând recursurile declarate de pârâţii T.C. şi G.D., a modificat Decizia instanţei de apel, în sensul că a respins apelul declarat de reclamantă, împotriva sentinţei civile nr. 1013 din 5 octombrie 2000, a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, înlăturând, totodată, dispoziţia de obligare a pârâţilor la cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, invocând prevederile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că prin toate cele trei hotărâri s-au adus încălcări esenţiale legii, ceea ce a determinat soluţionarea greşită a cauzei pe fond, precum şi că hotărârile respective sunt, în acelaşi timp, vădit netemeinice.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în complet format din 9 judecători, prin Decizia nr. 431 din 3 noiembrie 2003, a admis recursul în anulare şi, casând Decizia nr. 2203 din 31 mai 2002, a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, cu privire la recursurile pârâţilor T.C. şi G. D., a respins recursurile declarate de aceşti pârâţi împotriva deciziei civile nr. 186/A din 5 aprilie 2001, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Prin considerentele acestei decizii s-a subliniat, în esenţă, că din examinarea actelor dosarului rezultă că instanţa de apel a făcut o apreciere completă şi justă a materialului probator administrat în cauză, astfel că soluţia pe care a pronunţat-o, este temeinică şi legală, impunându-se să fie menţinută prin infirmarea deciziei pronunţate în recurs.
Împotriva ultimei decizii, pârâţii G.D., G.M. şi G.C. (fostă T.), au formulat contestaţie în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., susţinând că dezlegarea dată pricinii de către completul de 9 judecători al instanţei supreme, este rezultatul unei greşeli materiale, care a determinat o soluţie eronată.
S-a susţinut, în acest sens, că greşeala evidentă, substanţială, a completului de 9 judecători, constă în aceea că bunurile pe care le-a considerat că fac parte din masa succesorală a defunctei B.E., nu se regăsesc în certificatul de moştenitor nr. 1788 din 29 octombrie 1991, întocmit la decesul C.D., nici în certificatul de moştenitor nr. 766 din 12 aprilie 1995, întocmit la decesul B..E. şi nici în certificatul de moştenitor-suplimentar nr. 199 din 19 septembrie 1996, prin care s-a constatat că, în urma decesului acesteia din urmă, au rămas şi alte bunuri, nemenţionate în certificatul anterior.
Relevându-se că prin greşeală materială, în sensul prevederilor art. 318 C. proc. civ., trebuie înţeleasă orice eroare materială evidentă pe care o săvârşeşte instanţa de recurs, prin confundarea unor elemente importante sau a unor acte ale dosarului, determinante pentru soluţia pronunţată, s-a subliniat că o astfel de eroare s-a produs în cauză, prin ignorarea celor două certificate de moştenitor şi a certificatului de moştenitor-suplimentar.
În concluzie, s-a cerut admiterea contestaţiei în anulare, retractarea deciziei vizate, iar pe fond respingerea recursului în anulare şi menţinerea deciziei nr. 2203 din 31 mai 2002, a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă.
Contestaţia în anulare nu este fondată.
În adevăr, prin art. 318 C. proc. civ., invocat ca temei al contestaţiei în anulare, se prevede că „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale".
Or, în conformitate cu acest text de lege nu pot fi considerate „greşeli materiale", decât erorile de ordin procedural, de o asemenea gravitate, încât au avut drept consecinţă, darea unei soluţii greşite, cum ar fi în cazul respingerii unui recurs, ca tardiv, în raport cu data înregistrării la instanţă, deşi din plicul ataşat la dosar reiese că recursul fusese depus la poştă, înlăuntrul termenului legal de recurs sau al anulării recursului, ca netimbrat, cu toate că în dosar se afla chitanţa de plata taxei de timbru.
Greşelile la care se referă art. 318 C. proc. civ., nu pot fi decât de fapt, iar nu şi de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziţii ale legii ori de rezolvare a unui incident procedural.
A considera altfel, ar însemna a se admite posibilitatea de a se recurge la un nou recurs, care să fie exercitat împotriva unei hotărâri pronunţate în recurs.
De altfel, însăşi formularea „greşeli materiale" nu este susceptibilă de altă interpretare, după cum nici îndreptarea hotărârilor în cazul unei „erori materiale", potrivit procedurii reglementate în art. 281 C. proc. civ., nu poate fi dispusă, decât în cazul în care în mod vădit nu s-ar fi greşit dacă o anumită situaţie era observată.
Cum contestaţia în anulare de faţă vizează în mod neîndoielnic însăşi aprecierea materialului probator administrat, ceea ce este de esenţa judecăţii recursului în anulare ce a fost examinat, se impune să se constate că, în cauză, nu este îndeplinită cerinţa privind existenţa unei „greşeli materiale", la care se referă textul de lege invocat în sprijinul căii de atac.
În consecinţă, urmează a se dispune respingerea contestaţiei în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de pârâţii G.D., G.M. şi G.C., împotriva deciziei nr. 431 din 3 noiembrie 2003, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constituită în complet format din 9 judecători.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 ianuarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 22/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
