ICCJ. Decizia nr. 28/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 28/2005
Dosar nr. 279/2004
Şedinţa publică din 7 februarie 2005
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 1 octombrie 1998, la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, reclamanta O.E. a chemat în judecată Consiliul General al municipiului Bucureşti, solicitând să se constate caracterul abuziv al Decretului nr. 92/1950, cu privire la poziţia nr. 4652 din anexa pentru Bucureşti, referitor la naţionalizarea a două apartamente şi a garsonierei nr. 2a şi b, situate la etajul I al imobilului din Bucureşti, sectorul 1 şi să se dispună să-i fie lăsate, în deplină proprietate şi posesie, apartamentele şi garsoniera menţionate.
În motivarea acţiunii, invocând dispoziţiile art. 480-482 C. civ., reclamanta a relevat că este proprietară a celor două apartamente şi a garsonierei, care i-au fost lăsate moştenire, prin testament, de către M.E., decedată la 22 februarie 1990.
Reclamanta a mai învederat că imobilul a fost construit de tatăl autoarei, care era arhitect, cu credit de la stat, astfel că era exceptat de la dispoziţiile de naţionalizare ale Decretului nr. 92/1950.
Judecătoria sectorului 1, prin sentinţa civilă nr. 4652 din 24 martie 1999, şi-a declinat competenţa de a judeca, în favoarea Tribunalului Bucureşti.
La data de 19 octombrie 1999, reclamanta şi-a precizat cererea, în sensul că a solicitat:
- introducerea în cauză a numitei M.S., a soţilor N.M. şi N.P., precum şi a SC H.N. SA;
- anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 729 din 17 aprilie 1997, încheiat între SC H.N. SA şi M.S., precum şi a contractului de vânzare-cumpărare nr. 378 din 22 ianuarie 1997, încheiat între SC H.N. SA şi soţii N.I. şi N.P.
În cuprinsul cererii prin care s-au făcut aceste precizări, s-a susţinut că ambele contracte, fiind încheiate după trecerea a aproximativ 2 ani de la data apariţiei Legii nr. 112/1995, au la bază vădita rea-credinţă, atât din partea vânzătorului SC H.N. SA, cât şi din partea cumpărătorilor.
Prin întâmpinare, N.M. şi N.P. au solicitat respingerea acţiunii, susţinând că imobilul a fost edificat în scopul vânzării şi închirierii, iar nu pentru a servi ca locuinţă proprietarului, că în raport cu prevederile art. III din Decretul nr. 218/1960, era prescris dreptul reclamantei, la acţiune, iar contractul prin care au dobândit apartamentul, nu poate fi anulat, deoarece ei au fost de bună-credinţă la încheierea acestuia.
În rândul său, M.S. a susţinut, prin întâmpinarea ce a depus-o, că apartamentul pe care l-a cumpărat, nu era supus, la data încheierii contractului, nici unei revendicări, încât a avut toate temeiurile să creadă că acesta aparţinea statului român, care şi-a exercitat drepturile, prin intermediul societăţii vânzătoare.
S-a mai susţinut, prin această întâmpinare, că reclamanta O.E. nu are calitate procesuală activă, deoarece dreptul de a revendica imobilul s-a stins odată cu decesul autoarei M.E., care nu l-a revendicat.
În final, s-a mai susţinut, prin această întâmpinare, că aplicarea măsurii naţionalizării s-a făcut în mod legal, deoarece persoanele ce-l aveau atunci în proprietate, nu erau exceptate de la o astfel de măsură.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 165 din 20 mai 2001, a respins, ca nefondată, acţiunea, astfel cum a fost formulată şi completată de reclamanta O.E.
S-a motivat că, la încheierea celor două contracte de vânzare-cumpărare, contestate de reclamantă, au fost respectate condiţiile prevăzute de art. 948 C. civ., deoarece bunurile ce au făcut obiectul vânzării, se aflau în circuitul civil.
Subliniindu-se că reclamanta nu a întreprins nici un demers pentru a aduce la cunoştinţă pârâţilor persoane fizice, că imobilul este proprietatea sa, se impune să se reţină că, în momentul încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare, pârâţii au fost cumpărători de bună-credinţă, fiecare dintre ei considerând că a dobândit apartamentul, de la adevăratul proprietar.
S-a relevat că din moment ce cererea de restituire a imobilului în natură a fost promovată de reclamantă, abia la 1 octombrie 1998, după ce pârâţii, persoane fizice, dobândiseră dreptul de proprietate asupra apartamentelor, în temeiul Legii nr. 112/1995, capătul de cerere privind constatarea nulităţii celor două contracte este nefondat, deoarece încheierea contractelor respective s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare.
Făcându-se referire la capătul de cerere privind revendicarea în natură a imobilului, formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al municipiului Bucureşti, s-a constatat că imobilul în litigiu nu se mai află în posesia acestui pârât, fiind înstrăinat către persoane fizice, conform prevederilor Legii nr. 112/1995, faţă de care reclamanta nu a înţeles să promoveze acţiune în revendicare.
Împotriva sentinţei, reclamanta O.E. a declarat apel, acesta fiind respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 551 din 15 noiembrie 2001, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Prin considerentele acestei decizii s-a subliniat că tribunalul a reţinut corect că acţiunea privind revendicarea imobilului a fost formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al municipiului Bucureşti, deşi bunul respectiv nu se mai afla în proprietatea acestuia, fiind înstrăinat în condiţiile Legii nr. 112/1995, către pârâţii persoane fizice, împotriva cărora nu a fost promovată acţiune în revendicare.
În legătură cu critica formulată de apelanta-reclamantă, referitoare la lipsa titlului statului asupra imobilului în litigiu, s-a motivat că, din moment ce s-a făcut dovada, cu acte, că toate apartamentele deţinute în proprietate de E.M., au fost închiriate, încât aceasta era exceptată de la dispoziţiile de naţionalizare, nu se poate considera că acele apartamente ar fi fost dobândite de stat fără titlu.
S-a motivat, de asemenea, că susţinerea făcută în sensul că părţile din actele de vânzare-cumpărare ar fi fost de rea-credinţă, nu este fondată, deoarece reclamanta nu a făcut dovada că le-ar fi încunoştinţat cu privire la calitatea sa de proprietar şi la contestarea calităţii de proprietar a statului, încât corect s-a reţinut de prima instanţă, că nu a fost răsturnată prezumţia de bună-credinţă a cumpărătorilor, care au avut reprezentarea că dobândesc bunurile ce au făcut obiectul convenţiei, de la adevăratul proprietar.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin Decizia nr. 1498 din 11 aprilie 2003, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta O.E., împotriva deciziei menţionate.
În motivarea acestei decizii s-a arătat, între altele, că din actele dosarului rezultă că M.E. a închiriat cele două apartamente şi garsoniera în litigiu, în întreaga perioadă 1938 - 1950, astfel că, din moment ce titlul statului a fost considerat în mod corect, ca valabil, problema bunei-credinţe a pârâţilor cumpărători, la încheierea contractelor, îşi pierde relevanţa juridică.
S-a subliniat, însă, că instanţele au stabilit, pe baza probelor administrate, că nu există nici o dovadă a relei-credinţe a pârâţilor cumpărători. S-a reliefat, în această privinţă, că au fost respectate condiţiile şi termenele prevăzute de Legea nr. 112/1995, ceea ce rezultă şi din împrejurarea că, la data încheierii contractelor, nu exista nici un demers cunoscut din partea reclamantei, care să fi vizat revendicarea imobilelor, cererea ce face obiectul cauzei, fiind formulată abia după aproape doi ani de la încheierea contractelor, astfel că se atestă, odată în plus, valabilitatea lor.
Invocând prevederile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la data când hotărârile au rămas irevocabile, precum şi dispoziţiile art. II alin. (3) din OUG nr. 58/2003, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare.
S-a susţinut că toate cele trei hotărâri, vizate prin recursul în anulare, au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond. De asemenea, s-a susţinut că hotărârile pronunţate în cauză sunt şi vădit netemeinice.
S-a relevat în acest sens că, în raport cu prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, era necesar ca instanţele judecătoreşti să efectueze controlul asupra constituţionalităţii Decretului nr. 92/1950 şi să verifice concordanţa lui cu legislaţia internă şi cu dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care România a aderat.
Subliniindu-se că dispoziţiile decretului menţionat au contravenit prevederilor art. 8, 10 şi 11 din Constituţia în vigoare la data adoptării lui, precum şi că nu erau în concordanţă cu prevederile art. 481 C. civ. şi cu cele ale art. 17 alin. (1) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948, s-a arătat că se impunea să se constate, de către instanţe, că preluarea celor două apartamente şi a garsonierei în litigiu s-a făcut în mod abuziv, astfel că statul, neavând titlu valabil pentru ele, nu mai puteau forma obiectul aplicării dispoziţiilor art. 9 şi 14 din Legea nr. 112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile, cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului.
S-a mai susţinut că din probele administrate rezultă că moştenitoarea fostei proprietare s-a adresat, încă din anul 1996, Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 din Cadrul Primăriei sectorului 1, solicitând să i se restituie, în natură, întregul imobil naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, astfel că reaua-credinţă a statului, în calitatea sa de vânzător, este vădită.
S-a învederat că nici cumpărătorii nu pot invoca buna-credinţă, deoarece demersul făcut de reclamantă în anul 1996, în vederea restituirii imobilului, demonstrează că exista o piedică la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a celor două apartamente şi a garsonierei.
Sub acest aspect, s-a arătat că pârâţii cumpărători aveau obligaţia să depună minime diligenţe pentru a cunoaşte situaţia juridică a apartamentelor, înainte de încheierea contractelor.
Subliniindu-se că, pentru stabilirea bunei-credinţe, nu este suficientă dovedirea împrejurării că proprietarul nu a atenţionat pe cumpărători, ci era necesar ca aceştia să se informeze personal cu privire la situaţia juridică a apartamentelor, astfel că, nedovedind că au depus aceste minime diligenţe, nu mai pot invoca buna-credinţă.
Conchizându-se, s-a arătat că ambele contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu încălcarea prevederilor art. 9 şi 14 din Legea nr. 112/1995, încât în mod greşit s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, referitoare la buna-credinţă a cumpărătorilor.
În concluzie, s-a cerut casarea hotărârilor atacate, iar pe fond admiterea acţiunii reclamantei O.E., astfel cum a fost formulată şi completată.
Recursul în anulare nu este fondat.
Aşa cum s-a relevat, toate cele trei instanţe care s-au pronunţat în cauză, au ajuns la concluzia, întemeiată pe ansamblul probator administrat în cauză, că trecerea în proprietatea statului, a celor două apartamente şi a garsonierei revendicate de reclamantă, nu s-a făcut în mod abuziv, deoarece s-a stabilit că autoarea reclamantei nu le-a folosit niciodată ca locuinţă proprie, ci le-a închiriat, şi nici nu s-a dovedit că aceasta ar fi făcut parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la aplicarea Decretului nr. 92/1950, potrivit dispoziţiilor art. II din acest decret, modificat prin Decretul nr. 524/1955.
Pe de altă parte, este de subliniat că, atât la data când a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu soţii N.M. şi N.P., cât şi la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu M.S., reclamanta nu formulase încă acţiune pentru revendicarea celor două apartamente şi nici nu a înştiinţat în vreun fel pe cumpărătorii respectivi, că acele apartamente s-ar afla în litigiu.
În aceste condiţii, prezumţia de bună-credinţă a celor trei cumpărători menţionaţi nu putea fi pusă la îndoială, mai ales că, pentru ei, era de presupus că SC H.N. SA, prin intermediul căreia autoritatea locală competentă a efectuat vânzarea, a realizat şi verificările necesare cu privire la situaţia juridică a imobilului în care se aflau apartamentele.
Rezultă, deci, că instanţele au apreciat corect că nu există elemente de fapt în raport cu care să se poată reţine reaua-credinţă a cumpărătorilor N.M. şi N.P., precum şi a cumpărătorului M.S., încât anularea titlului de proprietate al vânzătorului nu ar fi de natură a atrage nulitatea titlurilor de proprietate ale acestor cumpărători de bună-credinţă.
Este de observat, în această privinţă, că prin art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se prevede că „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă".
Chiar dacă prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu sunt aplicabile în cauză, deoarece s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii civile, totuşi, în raport cu celelalte dispoziţii existente în materie, care permiteau invocarea bunei-credinţe de către cumpărători, nu se poate considera că titlurile, în baza cărora cei trei pârâţi, persoane fizice, au dobândit apartamentele, ar fi lovite de nulitate.
Sub acest aspect, este de reţinut că prevederea legală menţionată a preluat principii de drept consolidate de Codul civil, a căror aplicabilitate în speţă este neîndoielnică.
În adevăr, prin Legea nr. 10/2001 au fost instituite dispoziţii cu privire la valoarea şi efectele juridice ale bunei-credinţe în materie de revendicare, dar o atare distincţie nu a fost prevăzută pentru prima dată de această lege specială, buna-credinţă, creaţie a jurisprudenţei, fiind reglementată în ţara noastră, încă din anul 1865, în Codul civil, prin ale cărui dispoziţii a fost definită şi s-au stabilit condiţiile în care produce efecte juridice.
Chiar dacă se referă la condiţiile în care se pot invoca prescripţiile, prevederea de la art. 1898 alin. (2) C. civ., potrivit căreia „buna-credinţă este credinţa posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea", ca şi precizarea făcută, prin alin. (2) al aceluiaşi articol, în sensul că „este destul ca buna-credinţă să fi existat în momentul câştigării imobilului", stabilesc trăsăturile definitorii ale acestui important principiu ce guvernează relaţiile din domeniul dreptul civil şi limitele în care acţionează.
În acest fel, buna-credinţă prezumându-se, sarcina probei revenea în speţă reclamantei, care a invocat reaua-credinţă a celor trei pârâţi cumpărători ai apartamentelor.
Or, aşa cum s-a subliniat şi prin considerentele hotărârilor pronunţate de cele trei instanţe, reclamanta nu a infirmat această prezumţie legală, ea nefăcând dovada că pârâţii cunoşteau că statul nu era proprietar şi că alte persoane pretindeau că aveau drept de proprietate asupra apartamentelor în discuţie.
În atare situaţie, faţă de incontestabila aplicabilitate în cauză a principiului menţionat, care constituie o excepţie de la principiul rezoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, actele juridice de vânzare-cumpărare, încheiate cu bună-credinţă de către pârâţii N.M. şi N.P., precum şi de pârâta M.S., nu sunt susceptibile de a fi lovite de nulitate, chiar dacă titlul de proprietate al vânzătorului ar fi desfiinţat.
Aşa fiind, devine inutilă examinarea celorlalte critici aduse hotărârilor atacate, câtă vreme nu pot fi desfiinţate cele două titluri juridice în baza cărora cumpărătorii menţionaţi au devenit proprietari ai apartamentelor în litigiu.
În consecinţă, nu se poate reţine că s-ar fi comis încălcări esenţiale ale legii, care să fi determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond şi nici nu se justifică aprecierea că hotărârile pronunţate ar fi vădit netemeinice în accepţiunea prevederilor art. 330 pct. 2 C. proc. pen., încât recursul în anulare urmează să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 165 din 20 februarie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, deciziei civile nr. 551 din 15 noiembrie 2001, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi deciziei nr. 1498 din 11 aprilie 2003, a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 25/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 3/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
