ICCJ. Decizia nr. 3/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 3/2005
Dosar nr. 253/2004
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2005
Asupra recursului în anulare de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 64 din 5 aprilie 1963, a Tribunalului popular al raionului Hârşova, inculpatul S.D. a fost condamnat la 2 ani închisoare corecţională pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectare a obligaţiilor legale de predare, cedare sau declarare a mijloacelor de plată străine, a metalelor preţioase sau a pietrelor preţioase, ori efectuarea de operaţii cu acestea în alte condiţii, decât cele reglementate prin lege, prevăzută de art. 1, 2, 4 şi 38 din Decretul nr. 210/1960, cu referire la art. 26828 a C. pen. anterior.
Făcându-se aplicarea art. 4 şi 6 din Decretul nr. 5/1963, s-a constatat că pedeapsa aplicată este graţiată în întregime.
În conformitate cu art. 80 pct. 3 C. pen. anterior, s-a dispus confiscarea a 169 monede din aur cu putere circulatorie, care au făcut obiectul infracţiunii pentru care inculpatul a fost condamnat, iar în baza art. 25 pct. 6 alin. (3) din acelaşi cod, s-a mai dispus confiscarea parţială a averii inculpatului (constând în: un ducat austriac mic găurit, 10 ducaţi austrieci mari găuriţi, un icuşar, 12 mahmudele turceşti şi două mărturii de botez din aur găurite).
S-a reţinut că, în urma percheziţiilor efectuate la datele de 17 şi 19 decembrie 1962, au fost găsite la domiciliul inculpatului S.D., ascunse în diferite locuri, un număr de 195 monede din aur, din care 169 având putere circulatorie, iar alte 24 monede şi două mărturii de botez exceptate de la obligaţia de cedare.
Prin Decizia penală nr. 549 din 23 mai 1963, Tribunalul regional Dobrogea a admis recursul declarat de inculpat şi, casând sentinţa, numai cu privire la dispoziţia de confiscare parţială a averii, a înlăturat această dispoziţie. Ca urmare, s-a dispus restituirea către inculpat, a următoarelor 24 monede exceptate de la obligaţia de cedare: 1 ducat austriac mic găurit, 10 ducaţi mari austrieci găuriţi, 1 icuşar şi 12 mahmudele turceşti, precum şi a celor două mărturii de botez din aur.
S-a motivat că, în raport cu fapta săvârşită, nu se impunea aplicarea pedepsei complementare a confiscării parţiale a averii, cu privire la cele 24 monede din aur exceptate de la obligaţia de cedare şi la cele două mărturii de botez din aur.
Împotriva deciziei pronunţate în recurs, Procurorul general a declarat recurs în supraveghere.
Prin Decizia nr. 1596 din 24 decembrie 1963, Tribunalul Suprem, secţia penală, a admis recursul în supraveghere şi, casând Decizia atacată, a respins recursul declarat de inculpatul S.D., împotriva sentinţei penale nr. 64 din 5 aprilie 1963, a Tribunalului popular al raionului Hârşova, pe care a menţinut-o în întregime.
Împotriva celor trei hotărâri menţionate, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare, invocând cazul de casare prevăzut în art. 410 alin. (1) partea I pct. 3 C. proc. pen.
S-a susţinut, în esenţă, că fapta reţinută prin hotărârile atacate a fost în mod greşit considerată că era prevăzută de legea penală, deoarece Decretul nr. 210/1960, în care instanţele au încadrat-o, contravenea prin dispoziţiile sale, ce suprimau dreptul de proprietate, Constituţiei din acea perioadă, precum şi prevederilor art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Recursul în anulare este fondat.
Prin art. 1 din Decretul nr. 210/1960 s-a prevăzut că „deţinerea, cu orice titlu, a mijloacelor de plată străine şi a metalelor preţioase, precum şi operaţiile de orice fel cu acestea constituie monopol de stat şi sunt interzise, cu excepţiile prevăzute de lege", iar prin art. 9 din acelaşi decret s-au stabilit obligaţii de predare sau declarare pentru dobânditorii de mijloace de plată străine sau metale preţioase.
În conformitate cu prevederile art. 38 din Decretul nr. 210/1960, nerespectarea dispoziţiilor acestuia, în cazul în care constituia infracţiune, era pedepsită în conformitate cu legea penală, fiind aplicabil art. 26828 a C. pen. ce era atunci în vigoare, potrivit căruia „nerespectarea obligaţiilor legale privind predarea, cedarea sau declararea mijloacelor de plată străine, a metalelor preţioase sau a pietrelor preţioase, ca şi efectuarea de operaţii cu acestea în alte condiţii, decât cele prevăzute de lege", era pedepsită „cu închisoare corecţională de la unu, la 6 ani".
Totodată, în conformitate cu art. 80 alin. (1) pct. 3 C. pen. anterior, se putea dispune confiscarea „lucrurilor deţinute contra legilor şi regulamentelor".
Aşa cum s-a arătat, în raport cu dispoziţiile legale menţionate, atunci în vigoare, s-a dispus condamnarea inculpatului S.D., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 1, 2, 4 şi 38 din Decretul nr. 210/1960, cu referire la art. 26828 a C. pen. anterior, precum şi confiscarea celor 169 monede de aur, ce au făcut obiectul acestei infracţiuni.
Pe de altă parte, apreciindu-se asupra naturii infracţiunii reţinute şi cu privire la gradul de pericol social al faptei şi făptuitorului, instanţa care a judecat recursul în supraveghere, a ajuns la concluzia că se impune infirmarea deciziei pronunţate în recurs şi menţinerea dispoziţiei din sentinţă referitoare la confiscarea parţială a averii.
Examinându-se hotărârile atacate, în raport cu criticile formulate prin recursul în anulare, se constată că acestea sunt întemeiate.
În adevăr, în art. 12 din Constituţia adoptată în 1952, în vigoare atunci când a fost judecată cauza, se prevede că dreptul de proprietate personală asupra veniturilor şi economiilor provenite din muncă, asupra casei de locuit şi gospodăriei auxiliare, asupra obiectelor casnice şi de uz personal, cât şi dreptul de moştenire asupra proprietăţii personale a cetăţenilor erau ocrotite de lege.
Mai trebuie avut în vedere că, în conformitate cu art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. din 10 decembrie 1948, „orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât şi în asociere cu alţii", garantându-se că „nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa".
Rezultă, astfel, că dispoziţiile Decretului nr. 210/1960, ca şi cele ale art. 26828 a C. pen. anterior, conţinând reglementări prin care s-a urmărit lipsirea cetăţeanului român, de dreptul de proprietate asupra bunurilor sale, contraveneau vădit prevederilor Constituţiei de atunci şi normelor de drept internaţional a căror respectare era obligatorie şi pentru statul român.
De aceea, prevederile art. 1, 2, 4 şi 38 din Decretul nr. 210/1960, precum şi cele ale art. 26828 a C. pen. atunci în vigoare, nu erau aplicabile în măsura în care suprimau în mod abuziv dreptul de proprietate, a cărui existenţă este esenţială într-o ordine de drept firească.
Ca urmare a inaplicabilităţii dispoziţiilor menţionate în cazul deţinerii de către inculpatul S.D., a obiectelor din aur ce i s-au găsit şi ridicat cu ocazia celor două percheziţii domiciliare, se impune să se considere că această faptă a sa nu era prevăzută de legea penală şi că obiectele respective nu erau supuse confiscării speciale în baza art. 80 pct. 3 C. pen. anterior.
Aşa fiind, se constată că hotărârile pronunţate în cauză sunt supuse cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 13 C. proc. pen., corespunzând temeiului prevăzut în art. 410 alin. (1) partea I pct. 3 din acelaşi cod, ce a fost invocat prin recursul în anulare.
În consecinţă, în conformitate cu art. 414 alin. (1), cu referire la art. 38515 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., urmează a se admite recursul în anulare, a se casa hotărârile atacate şi a se dispune achitarea inculpatului, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., pentru infracţiunea ce i s-a reţinut în sarcină, precum şi înlăturarea dispoziţiilor de confiscare specială a 169 monede de aur şi de confiscare parţială a averii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Casează sentinţa penală nr. 64 din 5 aprilie 1963, a Tribunalului popular al raionului Hârşova, Decizia penală nr. 549 din 23 mai 1963, a Tribunalului regional Dobrogea şi Decizia nr. 1596 din 24 decembrie 1963, a Tribunalului Suprem - Colegiul penal.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., achită pe inculpatul S.D., pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectare a obligaţiilor legale de predare, cedare sau declarare a mijloacelor de plată străine, a metalelor preţioase sau a pietrelor preţioase, ori efectuarea de operaţii cu acestea, în alte condiţii, decât cele reglementate prin lege, prevăzută de art. 1, 2, 4 şi 38 din Decretul nr. 210/1960, cu referire la art. 26828 a C. pen. anterior
Înlătură dispoziţia de confiscare specială, luată în baza art. 80 pct. 3 C. pen. anterior, cu privire la cele 169 monede de aur menţionate în sentinţă, precum şi dispoziţia de confiscare parţială a averii.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 ianuarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 28/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 4/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
