ICCJ. Decizia nr. 203/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 203/2006
Dosar nr.1666/1/2006
Şedinţa publică din 15 mai 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 693 din 7 decembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A.I. împotriva rezoluţiei nr. 610/P/2005 din 15 iulie 2005 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, privind pe intimatul M.I.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că petentul a formulat plângere împotriva procurorului M.I., susţinând că acesta se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi complicitate la fals.
În motivarea plângerii cu care petentul a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, petentul a arătat că, la data de 9 octombrie 2004, a înaintat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, plângere împotriva judecătorilor B.G., G.F. şi S.P. de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu şi o plângere împotriva procurorului G.B., de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru infracţiunea de calomnie.
Plângerile au fost repartizate, spre cercetare, procurorului M.I.
Acesta a dat două rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale.
Prin încheierea nr. 313 din 12 mai 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis plângerea petentului A.I., privind pe procurorul M.I., Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, spre competentă soluţionare.
Prin rezoluţia nr. 610/P/2005 din 15 iulie 2005, în temeiul art. 228 alin. (4), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de procurorul M.I., pentru infracţiunile prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi de art. 26, raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), reţinându-se că faptele reclamate nu există.
Plângerea formulată de petent împotriva rezoluţiei primare de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă, prin rezoluţia nr. 13167/296/N/2005 din 3 august 2005, a procurorului şef de secţie.
Împotriva rezoluţiei primare de neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, petentul A.I. a formulat plângere, întemeiată pe art. 2781 C. proc. pen.
În motivarea plângerii, petentul a susţinut că procurorul M.I. este cel care, sub numele procurorului G.D., a soluţionat plângerea împotriva rezoluţiei primare de neîncepere a urmăririi penale.
Instanţa de fond a apreciat că plângerea formulată de petentul A.I. este neîntemeiată, sens în care a reţinut că din interpretarea dispoziţiilor art. 2781 alin. (1) şi (7) C. proc. pen., rezultă fără echivoc că, în soluţionarea plângerii, instanţa verifică exclusiv rezoluţiile sau ordonanţele de neîncepere a urmăririi penale ori, după caz, rezoluţiile de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, nu şi pe cele date de procurorul ierarhic superior în soluţionarea plângerilor formulate conform art. 278 din acelaşi cod.
Prin urmare, rezoluţia nr. 13167/296/N/2005, dată de procurorul şef de secţie G.D., nu poate face obiectul examinării în cadrul plângerii formulate de petiţionar în temeiul art. 2781 C. proc. pen.
Pe de altă parte, verificând rezoluţia primară de neîncepere a urmăririi penale, se constată că nu există nici una din situaţiile prevăzute de art. 2781 alin. (8) lit. b) şi c) C. proc. pen., care să determine desfiinţarea acesteia.
Din actele dosarului rezultă că faptele reclamate de petent nu există, iar în această situaţie, soluţia prevăzută de lege este cea adoptată în cauză de procuror, prin rezoluţia atacată.
Astfel, se constată că prin rezoluţia nr. 907/P/2004 din 4 ianuarie 2005, procurorul M.I. a reţinut că cei trei judecători reclamaţi de petent s-au conformat regulilor procedurale şi nu şi-au încălcat vreo îndatorire de serviciu.
Astfel, fiind prezent la termenul din 11 martie 2004, petentul nu mai trebuia citat pentru termenele ulterioare, conform art. 310 alin. (2) C. proc. pen.
Totodată, în raport cu faptul că petentul a fost prezent la dezbateri, instanţa nu avea obligaţia comunicării petentului, dispozitivul sentinţei pronunţate în cauză.
În acest context, indicarea eronată a art. 366, în loc de art. 363 alin. (3) C. proc. pen., nu are relevanţă juridică, atâta timp, cât din argumentele prezentate de procuror rezultă în mod evident că acesta a avut în vedere dispoziţia legală care stabileşte situaţiile în care se comunică copia dispozitivului hotărârii.
În fine, procurorul a dat o interpretare corectă dispoziţiilor legale privitoare la citare, iar faptul că aceasta diferă de cea cu totul personală pe care o dă petentul, nu reprezintă o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu, în sensul art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Cât priveşte infracţiunea de complicitate la fals, instanţa de fond a reţinut că, din motivarea plângerii, nu rezultă în ce constă aceasta, în materialitatea sa şi nici în ce constă falsul la care intimatul ar fi complice.
Prin aceeaşi rezoluţie s-a reţinut şi că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie, întrucât expresia „inculpat", folosită de procurorul de şedinţă, nu a avut tentă denigratoare, ci în mod evident, o greşeală de exprimare. Totodată, această exprimare nu poate constitui elementul material al infracţiunii de calomnie, deoarece nu se referă la o faptă determinată. În acelaşi timp, plângerea formulată de petent, sub aspectul acestei din urmă infracţiuni, este şi tardivă.
În concluzie, în raport cu actele dosarului nu se constată existenţa vreunei încălcări sau îndeplinirii defectuoase a atribuţiilor de serviciu de către procurorul M.I.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul A.I. a declarat recurs. Acesta a precizat că va motiva recursul, după primirea sentinţei motivate.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcţionar public, prin exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu.
Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea că este săvârşită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligaţia apărării legalităţii în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Drept urmare, prin art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), sub denumirea marginală, „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor", a fost incriminată „fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane".
Cu referire la cauză, întruneşte elementele constitutive ale unei astfel de infracţiuni, îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, printr-o acţiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al infracţiunii, săvârşită cu intenţie şi care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului.
În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susţinerile petentului, din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu. Dimpotrivă, procurorul M.I. a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legii procesual-penale.
Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod corect a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune, să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală".
Din economia textului menţionat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfăşurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârşit o infracţiune.
În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen., s-a stabilit că „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale".
Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe".
Aşadar, în raport cu textele menţionate, scopul procesului penal trebuie realizat în aşa fel, încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.
În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată".
În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menţionat, legea procesual-penală a determinat precis şi coerent regulile de desfăşurare a acestei faze a procesului penal.
Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare şi de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.
În anumite situaţii, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii cu a cărei săvârşire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile, reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale şi, respectiv, declanşarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competenţa procurorului, se dispune neînceperea acesteia.
În cauză, constatându-se inexistenţa infracţiunilor sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.
Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul acestor critici şi menţinând rezoluţia atacată, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.
Pe de altă parte, organul de urmărire penală a reţinut, cu privire la dezlegarea dată cauzei penale, că aceasta nu este susceptibilă de critică, în raport cu împrejurarea aplicării riguros exacte a dispoziţiilor legii procesual-penale. Pe de altă parte, orice hotărâre judecătorească poate fi supusă controlului judiciar exclusiv, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute, orice soluţie contrară ducând la încălcarea dispoziţiilor legale privind independenţa judecătorilor.
Chiar în ipoteza în care o soluţie ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a probelor administrate în cauză ori a unor norme de drept, pentru a se reţine în sarcina acestuia, comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că a acţionat cu intenţia de a prejudicia una dintre părţi.
Într-adevăr, cu referire la critica privitoare la neobservarea condiţiilor prevăzute pentru desfăşurarea judecăţii, invocată de petent în plângerea penală, este de reţinut că legea procesual-penală a recunoscut părţilor, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.
Drept urmare, protecţia judiciară a dreptului subiectiv dedus judecăţii este extinsă şi la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului penal.
Acest sistem, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice, determinat prin norme imperative şi având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului şi legii, este de natură a răspunde exigenţelor noii perspective asupra protecţiei judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispoziţiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicţie.
În consecinţă, hotărârea judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale.
Totodată, pretinsele erori jurisdicţionale şi de procedură nu pot fi examinate, contrar principiului legalităţii căilor de atac, pe această cale.
Este de reţinut în acest sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicţionale, de natură a asigura respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, egalitatea în faţa legii şi tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toţi participanţii, asigură finalitatea acestora, în condiţiile respectării independenţei şi autonomiei magistraţilor care înfăptuiesc actul de justiţie şi este de esenţa acestuia.
Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţia României şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui soluţia pronunţată în cadrul activităţii de jurisdicţie şi s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluţiile pronunţate, principiul constituţional menţionat ar fi lipsit de eficienţă, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condiţiile statului de drept.
Aşadar, reţinând că legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate în cauza penală invocată de petent, cu referire la menţinerea detenţiei preventive, nu pot fi examinate pe această cale, organul de urmărire penală a făcut o apreciere corectă, corespunzătoare normelor legale menţionate.
Totodată, susţinând că pentru a se reţine în sarcina judecătorilor cauzei penale, comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că aceştia au acţionat cu intenţia de a-l prejudicia pe petent şi, constatând că această împrejurare nu este probată în cauză, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a dat o rezoluţie legală şi temeinică.
În consecinţă, respingând plângerea, şi sub aspectul acestor critici şi menţinând rezoluţia atacată, prima instanţă a pronunţat o hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art.3859 C. proc. pen.
Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluţiei de netrimitere în judecată.
Acest control priveşte exclusiv temeinicia rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condiţiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condiţiile determinate de legea procesual-penală.
Drept urmare, instanţa sesizată cu plângerea menţionată nu are temei legal de a se pronunţa ca instanţă de control judiciar în cauza penală la soluţionarea căreia, într-un alt proces, petentul susţine că s-ar fi încălcat principiul liberului acces la justiţie, statuat prin legea fundamentală şi nu ar fi fost observată nelegalitatea şi lipsa de utilitate a măsurii arestării preventive.
Ca atare, lipseşte plângerii prevăzute de art. 2781 C. proc. pen., aptitudinea declanşării unui control judiciar, în sensul vizat de petent, al complinirii căilor de atac legal prevăzute şi reformarea hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, aşa încât recursul se constată a fi neîntemeiat şi sub acest aspect.
Aşadar, rezoluţia atacată de petent, cu referire la procurorul M.I., se constată a fi temeinică şi legală.
În concluzie, nepropunând şi, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situaţie de fapt şi vinovăţia intimatului, instanţa de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată în condiţiile art. 2781 C. proc. pen.
Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală şi instanţa de fond, care să ducă la concluzia săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu de către procurorul menţionat de petent, aşa încât simplele afirmaţii ale acestuia, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), respectiv a complicităţii la infracţiunea de fals, nesusţinute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinţei atacate şi pronunţarea altei soluţii.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul-petent A.I. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinţei nr. 693 din 7 decembrie 2005, pronunţată în dosarul nr. 5226/2005, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Obligă recurentul menţionat, să plătească statului, suma de 260 lei (2.600.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 202/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 204/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
