ICCJ. Decizia nr. 204/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 204/2006
Dosar nr. 1675/1/2006
Şedinţa publică din 15 mai 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rezoluţia nr. 151/P/2005 din 25 februarie 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, a dispus neînceperea urmării penale faţă de magistraţii R.M., N.G. şi V.P. din cadrul Curţii de Apel Bucureşti şi faţă de grefierul P.B., din cadrul aceleaşi instanţe, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prevăzută de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP)
Petenta R.C. a formulat plângere împotriva magistraţilor şi grefierului menţionaţi, susţinând, în esenţă, că la termenul din 12 mai 2002, fixat pentru judecata cauzei, formând obiectul dosarului nr. 547/2002 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nu s-a procedat la identificarea corectă a numitei K.V. Dacă actul de identitate ar fi fost verificat cu atenţie, s-ar fi constatat că în instanţă s-a prezentat numita R.M., nepoata numitei K.M.
Urmare a neîndeplinirii corespunzătoare a atribuţiilor de serviciu, în special de grefierul menţionat, instanţa de judecată a dispus măsuri în afara legii, de natură a vătăma interesele petentei.
Or, sub un prim aspect, grefierul participă la şedinţa de judecată şi îndeplineşte toate atribuţiile ce îi revin, conform art. 57 din Regulamentul aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 125/C din 17 ianuarie 2000, executând orice alte însărcinări din dispoziţia şi sub controlul preşedintelui de complet.
Codul de procedură civilă şi regulamentul menţionat nu instituie în sarcina magistraţilor care compun completele de judecată, obligaţia identificării părţilor, fiind de notorietate că această operaţiune se realizează de către grefierul de şedinţă.
Prin urmare, în sarcina magistraţilor menţionaţi nu se poate reţine săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu.
Cu referire la grefierul de şedinţă, săvârşirea infracţiunii menţionate s-ar putea reţine numai în cazul stabilirii împrejurării că, prin încălcarea din culpă a acestei atribuţii de serviciu, s-ar fi cauzat o vătămare importantă a intereselor legale ale persoanei vătămate.
Or, hotărârea pronunţată în cauză este temeinică şi legală, aşa încât rezultă cert că prin nerealizarea identificării persoanelor care au răspuns la apelul nominal, nu i-a fost produsă petentei, nici o vătămare a intereselor legitime.
Plângerea formulată de petentă împotriva rezoluţiei primare de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluţia nr. 5575/98/N/2005 din 13 aprilie 2005, a procurorului şef de secţie.
Împotriva soluţiei de netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, petenta R.C. a formulat plângere, întemeiată pe art.2781 C. proc. pen.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin sentinţa nr. 473 din 14 septembrie 2005, a respins plângerea, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că în cursul urmăririi penale s-au confirmat susţinerile petentei, în sensul că reclamanta K.V.a nu putea fi prezentă la termenul de judecată din 12 martie 2002, întrucât decedase în data de 10 noiembrie 2001.
Însă, din examinarea hotărârii judecătoreşti incriminate de petentă, rezultă că interesele acesteia nu au fost vătămate prin nerealizarea identificării persoanei care a răspuns pentru reclamantă, întrucât soluţia pronunţată este consecinţa logică a probelor administrate în cauză.
Este adevărat că moştenitorii reclamantei K.V. aveau dreptul şi puteau să intervină în cauză, dar lipsa acestora nu a influenţat şi nu putea fi influenţa soluţia dată în cauză.
Prin urmare, rezoluţia atacată este temeinică şi legală, neidentificându-se motive pentru desfiinţarea acesteia.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petenta R.C. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris la data exercitării căii de atac menţionate. Petenta a precizat că va formula motivele recursului, după redactarea sentinţei atacate.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcţionar public, prin neexercitarea corectă a atribuţiilor de serviciu.
Din dispoziţiile art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), rezultă, însă, că încălcarea unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei în mod defectuos, pentru a constitui infracţiunea de neglijenţă în serviciu, trebuie să producă una din consecinţele prevăzute de text.
În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susţinerile petentei, din acesta nerezultând vătămarea unui interes legitim al petentei, cu referire la neîndeplinirea de către grefierul menţionat a obligaţiei de identificare a părţilor. Totodată, cu referire la magistraţii reclamaţi, dispoziţiile legale nu prevăd o astfel de obligaţie.
Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod corect a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune, să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală".
Din economia textului menţionat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfăşurată, pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârşit o infracţiune.
În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen. s-a stabilit că „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale".
Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe".
Aşadar, în raport cu textele menţionate, scopul procesului penal trebuie realizat, în aşa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.
În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată".
În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menţionat, legea procesual-penală a determinat precis şi coerent regulile de desfăşurare a acestei faze a procesului penal.
Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare şi de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.
În anumite situaţii, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii cu a cărei săvârşire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile, reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale şi, respectiv, declanşarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competenţa procurorului, se dispune neînceperea acesteia.
În cauză, constându-se inexistenţa infracţiunilor sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.
Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul acestor critici şi menţinând rezoluţia atacată, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.
Pe de altă parte, organul de urmărire penală a reţinut, cu privire la dezlegarea dată cauzei civile, că aceasta nu este susceptibilă de critică, în raport cu împrejurarea aplicării riguros exacte a dispoziţiilor legii procesual-civile şi susţinerii acesteia de probatoriul administrat. Pe de altă parte, independent de aspectul menţionat rezultat din cercetările efectuate, orice hotărâre judecătorească poate fi supusă controlului judiciar, exclusiv prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute, orice soluţie contrară ducând la încălcarea dispoziţiilor legale privind independenţa judecătorilor.
Chiar în ipoteza în care o soluţie ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a probelor administrate în cauză ori a unor norme de drept, pentru a se reţine în sarcina acestuia, comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că a acţionat cu intenţia de a prejudicia una dintre părţi.
Într-adevăr, cu referire la critica privitoare la neobservarea condiţiilor prevăzute pentru desfăşurarea judecăţii, invocată de petentă în plângerea penală, este de reţinut că legea procesual-penală a recunoscut părţilor, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.
Drept urmare, protecţia judiciară a dreptului subiectiv dedus judecăţii este extinsă şi la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului penal.
Acest sistem, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice, determinat prin norme imperative şi având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului şi legii, este de natură a răspunde exigenţelor noii perspective asupra protecţiei judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispoziţiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicţie.
În consecinţă, hotărârea judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale.
Totodată, pretinsele erori jurisdicţionale şi de procedură nu pot fi examinate, contrar principiului legalităţii căilor de atac, pe această cale.
Este de reţinut în acest sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicţionale, de natură a asigura respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, egalitatea în faţa legii şi tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toţi participanţii, asigură finalitatea acestora în condiţiile respectării independenţei şi autonomiei magistraţilor care înfăptuiesc actul de justiţie şi este de esenţa acestuia.
Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţia României şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui soluţia pronunţată în cadrul activităţii de jurisdicţie şi s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluţiile pronunţate, principiul constituţional menţionat ar fi lipsit de eficienţă, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condiţiile statului de drept.
Aşadar, reţinând că legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate în cauza penală civilă de petentă nu ar putea fi examinate pe această cale, organul de urmărire penală a făcut o apreciere corectă, corespunzătoare normelor legale menţionate.
Totodată, susţinând că pentru a se reţine în sarcina grefierului, comiterea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că petenta fost prejudiciată în interesele sale legitime şi, constatând că această împrejurare nu este probată în cauză, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a dat o rezoluţie legală şi temeinică.
În consecinţă, respingând plângerea, şi sub aspectul acestor critici şi menţinând rezoluţia atacată, prima instanţa a pronunţat o hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art.3859 C. proc. pen.
Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluţiei de netrimitere în judecată.
Acest control priveşte exclusiv temeinicia rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condiţiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condiţiile determinate de legea procesual-penală.
Drept urmare, instanţa sesizată cu plângerea menţionată nu are temei legal de a se pronunţa ca instanţă de control judiciar în cauza civilă la soluţionarea căreia, într-un alt proces, petenta susţine că s-ar fi produs infracţiunea menţionată.
Ca atare, lipseşte plângerii prevăzute de art. 2781 C. proc. pen., aptitudinea declanşării unui control judiciar, în sensul vizat de petentă, al complinirii căilor de atac legal prevăzute şi reformarea hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, aşa încât recursul se constată a fi neîntemeiat şi sub acest aspect.
Aşadar, rezoluţia atacată de petentă se constată a fi temeinică şi legală.
În concluzie, nepropunând şi, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situaţie de fapt şi vinovăţia intimaţilor, instanţa de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată în condiţiile art. 2781 C. proc. pen.
Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală şi instanţa de fond, care să ducă la concluzia săvârşirii infracţiunii de neglijenţă în serviciu, aşa încât simplele afirmaţii ale petentei, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), nesusţinute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinţei atacate şi pronunţarea altei soluţii.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurenta-petentă R.C. va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta R.C. împotriva sentinţei nr. 473 din 14 septembrie 2005, pronunţată în dosarul nr. 3417/2005, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Obligă recurenta menţionată, să plătească statului, suma de 260 lei (2.600.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 203/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 206/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
