ICCJ. Decizia nr. 210/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 210/2004
Dosar nr. 170/2004
Şedinţa publică din 29 iunie 2004
Asupra recursului de faţă .
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea nr. 75 din 4 mai 2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul Naţional Anticorupţie şi a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor B.Ş. (fiul lui A.L. şi al T.I., născut la data de 27 octombrie 1950 în judeţul Sălaj) şi N.D. (fiica lui A.L. şi N.A., născută la data de 8 octombrie 1961 în Bucureşti), pe o perioadă de 29 zile, fiecare, de la 4 mai 2004 până la 1 iunie 2004.
S-a reţinut că, prin cererea din 3 aprilie 2004, Parchetul Naţional Anticorupţie a solicitat arestarea preventivă, pe 29 zile, a inculpaţilor menţionaţi, cercetaţi pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 6 şi 7 din Legea nr. 78/2004.
Prin ordonanţa din aceeaşi dată, s-a pus în mişcare acţiunea penală, împotriva celor doi inculpaţi.
În fapt, s-a reţinut că inculpatul B.Ş., medic, preşedintele comisiei de examinare a candidaţilor pentru ocuparea unui post de medic în cadrul Penitenciarului Jilava şi inculpata N.D., medic, reprezentantă a Direcţiei Generale a Penitenciarelor în comisia de examinare menţionată, au pretins, în luna aprilie 2004, sume în valută de la candidata T.G.I., pentru a o favoriza la examenul de ocupare a postului vacant şi a-i asigura încadrarea în funcţia de medic de penitenciar.
În ziua de 3 aprilie 2004, înainte de intrarea candidatei menţionate la examen, inculpata N.D. a primit de la aceasta suma de 1300 dolari S.U.A., pe care urma să o predea inculpatului B.Ş. După asigurarea reuşitei la concurs, candidata urma să mai plătească acestuia, tot prin intermediul inculpatei N.D., diferenţa de 1200 dolari S.U.A.
În consecinţă, Curtea a apreciat că există indicii temeinice că în cauză inculpaţii au săvârşit infracţiunea de corupţie menţionată, fiind astfel îndeplinite condiţia prevăzută în art. 143 C. proc. pen., împrejurările menţionate fiind dovedite de procesele verbale de organizare a flagrantelor, declaraţia denunţătoarei T.G.I. şi declaraţiile inculpatei N.D.
Pe de altă parte, sunt îndeplinite şi condiţiile art. 148 lit. b) C. proc. pen., inculpaţii fiind surprinşi în flagrant, iar pedeapsa închisorii este mai mare de 4 ani.
Totodată, lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă pericol concret pentru ordinea publică, fiind, astfel, îndeplinită condiţia prevăzută de art. 148 lit. h) C. proc. pen., pentru arestarea preventivă.
În acest sens, Curtea a apreciat că pericolul pentru ordinea publică nu este relevat numai de potenţialul violent al inculpaţilor, condiţie neîndeplinită în acest caz, potrivit afirmaţiilor apărătorilor, ci, între altele, de orice manifestare aptă a vătăma climatul social firesc, optim pentru funcţionarea normală a instituţiilor statului, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora.
Or, în contextul recrudescenţei infracţiunilor de corupţie, lăsarea în libertate a unor funcţionari care încearcă să se folosească, în interes propriu, în scopul realizării de venituri ilegale, de atribuţiile ce le-au fost delegate pentru buna funcţionare a societăţii, prezintă, într-adevăr, pericol social concret, pentru ordinea publică.
În fine, lipsa de reacţie la acest gen de acte ar putea constitui o încurajare, pentru încălcarea drepturilor cetăţeanulu.
Împotriva acestei încheieri, inculpaţii au declarat recurs, oral, în şedinţă, la termenul fixat pentru judecarea căii de atac exercitate, invocându-se cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen.
S-a susţinut că, prin încheierea atacată, s-a făcut o greşită aplicare a legii, în sensul nerespectării cerinţei înscrise în art. 148 alin. (1) din acelaşi cod, din care rezultă caracterul facultativ al luării măsurii arestării, chiar dacă inculpatul s-ar afla în vreunul din cazurile ce justifică luarea acestei măsuri.
În raport de acest caracter facultativ al măsurii arestării, instanţa este obligată să motiveze ce anume împrejurare determină luarea acestei măsuri, ceea ce nu rezultă din considerentele încheierii.
În susţinerea recursului, s-a mai învederat conduita anterioară a inculpaţilor, ireproşabilă, precum şi motive de ordin familial.
Prin Decizia nr. 166 din 5 mai 2004, Completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins recursurile, ca nefondate.
În motivarea acestei decizii, s-a reţinut că aprobarea propunerii de arestare preventivă a fost suficient şi convingător motivată, prin încheierea atacată.
Totodată, s-a reţinut că trimiterile la conduita anterioară bună a inculpaţilor, la sinceritatea inculpatei N.D. şi la situaţia familială a acesteia, precum şi la realizările profesionale ale inculpatului B.Ş., nu au relevanţa ce li se atribuie de recurenţi, aceste împrejurări putând face doar obiectul individualizării sancţiunii penale, în eventualitatea trimiterii acestora în judecată şi reţinerii vinovăţiei.
Prin rechizitoriul nr. 85/P/2004 din 25 mai 2004, Parchetul Naţional Anticorupţie a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului B.Ş. (general de brigadă medic), pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 şi a inculpatei N.D., pentru complicitate la aceeaşi infracţiune, fixându-se termen pentru judecarea cauzei penale, la data de 10 iunie 2004.
La data de 27 mai 2004, când s-a luat în examinare din oficiu, conform art. 3001 C. proc. pen., verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpaţilor B.Ş. şi N.D., apărătorii acestora având cuvântul, pe rând, au solicitat revocarea măsurii arestării preventive şi judecarea acestora în libertate, susţinând că în cauză nu mai subzistă temeiurile avute, în vederea la luarea acesteia.
Prin încheierea din aceeaşi zi, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 2990/2004, a fost revocată măsura arestării preventive a inculpaţilor şi s-a dispus punerea de îndată în libertate a acestora.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de judecată a apreciat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat şi nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.
Astfel, organul de urmărire penală a strâns toate probele pe care le-a considerat necesare, cu privire la existenţa infracţiunilor.
Ca atare, pentru buna desfăşurare a procesului, nu se impune continuarea privării de libertate a inculpaţilor.
Pe de altă parte, nu există probe certe că lăsarea în libertate a inculpaţilor ar constitui pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere şi statutul socio-profesional al acestora, precum şi situaţia lor familială.
Împotriva acestei încheieri, Parchetul Naţional Anticorupţie a declarat recurs, solicitând admiterea căii de atac exercitate, casarea hotărârii atacate şi, rejudecând, să se dispună menţinerea stării de arest a inculpaţilor, susţinându-se că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă în continuare.
Completul de 9 judecători a Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie, prin Decizia nr. 187 din 31 mai 2004, a admis recursul declarat de procuror, a casat încheierea atacată şi, în temeiul art. 3001 alin. (3) C. proc. pen., a menţinut arestarea preventivă a inculpaţilor B.Ş. şi N.D., reţinând că, în cauză, subzistă cazurile de arestare prevăzute de art. 148 lit. b) şi h) C. proc. pen.
La termenul din 10 iunie 2004, motivat de necesitatea înlăturării unor neregularităţi ale actului de sesizare a instanţei, judecarea cauzei penale a fost amânată la data de 24 iunie 2004.
Prin aceeaşi încheiere, cererile formulate de inculpaţi, privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi ţara, au fost respinse, instanţa de judecată reţinând că temeiurile, care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, nu s-au modificat.
La termenul din 24 iunie 2004, fixat pentru judecarea cauzei penale, prin încheierea pronunţată în aceeaşi zi în dosarul nr. 2990/2004 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, instanţa de judecată a admis cererile formulate de inculpaţi şi a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive, cu obligarea acestora de a nu părăsi localitatea şi de a nu părăsi ţara.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de judecată a reţinut că temeiurile, care au determinat luarea măsurii arestării preventive, s-au schimbat.
Astfel, pe lângă faptul că dispoziţiile art. 148 lit. b) C. proc. pen. nu sunt incidente în cauză, infracţiunea nefiind judecată în procedură de urgenţă şi nefiind flagrantă, nici dispoziţiile cumulative prevăzute la lit. h), de sub acelaşi articol, nu mai sunt realizate.
În acest sens, s-a mai reţinut că nu există probe certe că lăsarea în libertate a inculpaţilor ar constitui pericol concret pentru ordinea publică.
S-a apreciat că, atât din probele administrate în timpul cercetării judecătoreşti, cât şi din declaraţiile inculpaţilor, rezultă că lăsarea lor în libertate nu ar împieta asupra desfăşurării normale a procesului, în acest sens, instanţa de judecată având în vedere vârsta inculpaţilor, pregătirea lor profesională, comportamentul anterior comiterii faptei şi situaţia familială.
În acest context, instanţa a apreciat că se impune înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsurile prevăzute de art. 136 alin. (1) lit. b) şi c) C. proc. pen.
Împotriva acestei din urmă încheieri, Parchetul Naţional Anticorupţie a declarat recurs, susţinând că hotărârea atacată este netemeinică.
S-a susţinut că temeiurile, care au determinat luarea măsurii arestării preventive, subzistă în continuare, aşa cum s-a reţinut, în mod corect, de instanţa de fond, prin încheierea din 10 iunie 2004, precum şi de Completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 187 din 31 mai 2004.
Fără ca, în cauză, să apară împrejurări semnificative care să ducă la concluzia că temeiurile care au determinat măsura arestării preventive a inculpaţilor s-au schimbat, instanţa de fond a decis în sensul înlocuirii măsurii menţionate.
Or, faptul că inculpaţii au fost audiaţi, aceştia menţinându-şi declaraţiile date în cursul urmăririi penale, nu poate avea semnificaţia dată de instanţa de fond şi, în temeiul acestei împrejurări, nu se poate conchide că lăsarea lor în libertate nu ar împieta asupra desfăşurării normale a procesului penal, posibilitatea influenţării martorilor pe parcursului cercetării judecătoreşti subzistând în continuare.
Cele două cazuri de arestare, respectiv art. 148 lit. b) şi h) C. proc. pen., conforme cu prevederile constituţionale şi cu cele ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, subzistă în continuare şi, ca atare, în mod greşit, s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive.
Aşa fiind, pentru buna desfăşurare a procesului penal, menţinerea în continuare a măsurii arestării preventive a celor doi inculpaţi se impune.
În concluzie, procurorul a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi respingerea cererilor inculpaţilor, privind înlocuirea măsurii arestării preventive, cu obligarea acestora de a nu părăsi localitatea şi de a nu părăsi ţara.
Recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Din încheierea nr. 75 din 4 mai 2004, precum şi din mandatele de arestare preventivă nr. 1/U şi nr. 2/U din aceeaşi zi, rezultă că arestarea preventivă a inculpaţilor B.Ş. şi N.D. a fost dispusă în baza art. 148 alin. (1) lit. b) şi h) C. proc. pen.
Or, existenţa cazului de arestare prevăzut de art. art. 148 lit. b) C. proc. pen., referitor la situaţia când „infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai mare de un an", este temeinic dovedit, prin probele existente în dosar.
De altfel, împrejurarea că infracţiunea pentru care s-a dispus arestarea a fost flagrantă, nu este contestată în cauză.
Ca atare, existenţa acestui caz de arestare nu comportă discuţii.
Potrivit art. 139 alin. (1) C. proc. pen., „măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii".
În raport de dispoziţiile acestui text de lege, este de observat că, privitor la acest temei de arestare, prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., nu au intervenit şi nici nu puteau interveni schimbări, care să justifice înlocuirea măsurii preventive a arestării, dispuse în considerarea stării de flagranţă.
Sub acest aspect, în mod greşit, s-a motivat în hotărârea atacată că dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. nu sunt incidente, întrucât judecarea infracţiunii nu a avut loc în procedură de urgenţă, pentru că legea nu condiţionează existenţa acestui temei de arestare de modalitatea în care are loc, ulterior, procedura de judecată a infracţiunii flagrante.
În concluzie, în raport de starea de flagranţă confirmată de actele şi lucrările dosarului, în mod greşit, instanţa de fond a apreciat că acest temei de arestare nu mai subzistă, aşa încât criticile formulate prin recurs, sub acest aspect, se constată a fi întemeiate.
Pe de altă parte, din economia art. 136 C. proc. pen., rezultă că măsurile preventive au ca scop buna desfăşurare a procesului penal.
Sintagma folosită de legiuitor în textul legal menţionat priveşte asigurarea condiţiilor necesare, prevăzute de legea procesuală penală, pentru realizarea scopului procesului penal, astfel cum acesta este definit în art. 1 C. proc. pen.
Pentru a aprecia că nu mai subzistă cazul de arestare, prevăzut de art. 148 lit. h) C. proc. pen., prima instanţă a reţinut că, în cauză, în cadrul cercetării judecătoreşti, inculpaţii au dat declaraţii, menţinând susţinerile din cursul urmăririi penale.
Pe de altă parte, s-a reţinut că nu există probe certe că lăsarea inculpaţilor în libertate ar împieta asupra desfăşurării procesului penal sau ar constitui un pericol pentru ordinea publică.
Or, în realitate, nici privitor la acest temei de arestare, prevăzută de art. 148 lit. h) C. proc. pen., nu au intervenit schimbări.
Într-adevăr, începând cercetarea judecătorească, instanţa i-a ascultat pe cei doi inculpaţi, însă, în declaraţiile acestora nu a intervenit nici o schimbare faţă de poziţiile avute prin declaraţiile anterioare, date de ei în cursul urmăririi penale.
Faţă de această situaţie, apare evident că pentru aflarea adevărului este absolut necesară continuarea cercetării judecătoreşti, prin ascultarea celor 5 martori invocaţi în rechizitor, în aceleaşi condiţii, pentru a se verifica realitatea cu privire la infracţiunea de luare de mită, imputată inculpaţilor prin actul de sesizare, infracţiune confirmată de inculpata N.D., dar negată constant de inculpatul B.Ş.
Sub acest aspect, trebuie avut în vedere că, din economia art. 200 şi art. 289 C. proc. pen., rezultă că probele strânse în cursul urmăririi penale, invocate în rechizitor, servesc numai ca temei pentru trimitere în judecată.
Pentru a servi drept temei pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, probele strânse în cursul urmăririi penale trebuie obligatoriu verificate în activitatea de judecată de către instanţă, în şedinţă publică, în mod nemijlocit, oral şi în contradictoriu.
Numai după o verificare obligatorie, în aceste condiţii, instanţa poate reţine, motivat, că exprimă adevărul, fie probele de la urmărirea penală, fie cele administrate în cursul judecăţii.
Or, în condiţiile în care martorii invocaţi în rechizitor, pe baza declaraţiilor cărora s-a dispus trimiterea în judecată, nu au fost încă ascultaţi la instanţă, nu se poate susţine că pericolul concret avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu mai subzistă.
Existenţa acestui pericol concret pentru ordinea publică, la care se referă textul art. 148 lit. h) C. proc. pen., trebuie examinat şi stabilit diferenţiat de la caz la caz, în raport de particularităţile specifice ale fiecărei cauze în parte.
Una din componentele noţiunii de ordine publică, este, desigur, cea reţinută de prima instanţă, prin încheierea nr. 75 din 4 mai 2004, aceasta presupunând, între altele, un climat social firesc, în care să fie asigurată funcţionarea normală a instituţiilor statului, existenţa şi menţinerea unei stări de siguranţă şi securitate, de linişte a cetăţenilor şi de respectare a drepturilor acestora.
Or, în cazul unei infracţiuni de luare de mită, imputată unui general, cadru universitar, pretins descoperită prin prindere în flagrant, dar negată de către acesta, nu se poate susţine că nu s-a produs un impact turbulent în climatul social firesc al relaţiilor interumane şi asupra stării de siguranţă, securitate, de linişte şi de respect a drepturilor cetăţenilor.
Într-o asemenea situaţie, societatea este interesată ca procesul penal să se desfăşoare în condiţiile în care să fie asigurată aflarea adevărului.
Iată de ce, Curtea apreciază că aceste deziderate, elemente normative constitutive ale ordinii de drept, nu ar fi asigurate prin lăsarea în libertate a inculpaţilor la această dată, înainte de momentul procesual al verificării de către instanţă, în condiţiile art. 289 şi 290 C. proc. pen., a declaraţiilor martorilor, pe baza cărora s-a dispus trimiterea în judecată, martori care se află în organigrama instituţiei de sănătate din subordinea inculpatului B.Ş.
În concluzie, urmează a se constata că, în acest moment procesual, temeiurile care au determinat măsura arestării preventive nu s-au schimbat şi că, deci, înlocuind măsura arestării preventive, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre supusă cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Curtea va admite recursul, va casa încheierea atacată şi, rejudecând, va respinge cererile inculpaţilor, privind înlocuirea măsurii arestării preventive, cu obligarea de a nu părăsi localitatea şi de a nu părăsi ţara.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul Naţional Anticorupţie, împotriva încheierii din 24 iunie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 2990/2004, pe care o casează.
Respinge cererile formulate de inculpaţii B.Ş. şi N.D., privind înlocuirea măsurii arestării preventive a acestora, cu obligarea de a nu părăsi localitatea şi de a nu părăsi ţara.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 29 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 21/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 211/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
