ICCJ. Decizia nr. 212/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 212/2004
Dosar nr. 139/2004
Şedinţa din Camera de Consiliu de la 5 iulie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 17 ianuarie 2003, pronunţată în dosarul nr. 681/2003, Curtea de Apel Ploieşti a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de petentul G.F., privind recuzarea tuturor judecătorilor Tribunalului Dâmboviţa, reţinând că motivele invocate nu se încadrează în prevederile art. 48 lit. d) C. proc. pen.
Recursul declarat de petent, împotriva acestei încheieri, a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 2262 din 27 aprilie 2004 a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa de control judiciar a reţinut că petentul nu s-a conformat dispoziţiilor art. 52 alin. (5) C. proc. pen., aşa încât, în mod judicios, Curtea de Apel Ploieşti a respins cererea de recuzare formulată de acesta, privitor la toţi judecătorii Tribunalului Dâmboviţa.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, petentul a declarat un nou recurs, fără a formula nici o critică referitoare la Decizia atacată.
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătoreşti, pentru motive privind pronunţarea acestora, cu nerespectarea condiţiilor formale, legal prevăzute, de desfăşurare a judecăţii sau ca o consecinţă a unui raţionament jurisdicţional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituţională.
Însă, potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, părţile interesate pot exercita căile de atac, numai în condiţiile legii procesuale.
Corespunzător acestui principiu constituţional, legea procesuală penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicţie, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare.
Reglementarea menţionată are aptitudinea de a răspunde exigenţelor noii perspective asupra accesului la justiţie, generată de art. 21 din Constituţia României, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 7 la Convenţie.
În raport de aceste exigenţe, normele procesuale penale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite sunt imperative, de ordine publică.
Ca atare, neobservarea acestora este sancţionată cu nulitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu încălcarea lor.
În consecinţă, calea procesuală exercitată de persoane aflate în situaţii identice trebuie să fie aceeaşi, admisibilitatea fiind condiţionată de folosirea căii de atac în condiţiile legii.
Potrivit legii procesuale penale, cu referire la normele constituţionale şi convenţiei menţionate, admisibilitatea unei căi de atac este examinată în raport de condiţiile ce se cer a fi îndeplinite cumulativ, între care se înscrie, între altele, şi cea privitoare la existenţa unei hotărâri judecătoreşti stabilită de lege, ca fiind susceptibilă de reformare sau retractare.
În acest context, potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile judecătoreşti, sentinţe sau decizii, după caz, nedefinitive.
În cauză, Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou recurs, declarat de petent, împotriva deciziei date, în soluţionarea unui recurs de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Or, potrivit art. 417 C. proc. pen., hotărârea pronunţată în recurs este definitivă şi executorie.
Ca atare, în raport de caracterul definitiv ale acesteia, Decizia atacată nu este supusă recursului, neînscriindu-se între hotărârile prevăzute de art. 3851 C. proc. pen., împotriva cărora poate fi exercitată calea de atac menţionată.
Totodată, din coroborarea normelor procesuale menţionate, rezultă principiul unicităţii căii de atac a recursului, în raport de care dreptul la această cale procesuală se stinge prin exercitare şi, pe cale de consecinţă, posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în situaţii neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Pe de altă parte, prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 56/1993, republicată, a fost atribuită Completului de 9 judecători competenţa soluţionării recursului declarat, împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cum, această ipoteză nu se regăseşte, în speţă, hotărârea pronunţată în recurs de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate fi supusă controlului judecătoresc Completului de 9 judecători, cu încălcarea normelor speciale de atribuire a competenţei.
Aşa fiind, recursul declarat de petentul G.F. urmează a fi privit ca inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât şi potrivit legii speciale.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul G.F. care, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul G.F., împotriva deciziei nr. 2262 din 27 aprilie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 933/2003.
Obligă recurentul să plătească statului 500.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 5 iulie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 211/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 213/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
