ICCJ. Decizia nr. 210/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 210/2005
Dosar nr. 172/2005
Şedinţa publică din 19 septembrie 2005
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea nr. 344 din 27 mai 2005, pronunţată în dosarul nr. 3230/2005, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondată, cererea inculpatului N.G., de sesizare a Curţii Constituţionale, pentru a decide asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 521 pct. 5 şi 6 C. proc. pen., în raport cu dispoziţiile art. 23 din Constituţia României.
Cererea inculpaţilor N.G. şi S.I., privind recuzarea tuturor judecătorilor de la Curtea de Apel Bucureşti, a fost respinsă ca nefondată.
Totodată, instanţa de judecată a dispus menţinerea măsurii arestării preventive a inculpaţilor V.E., N.G., S.I., K.A., D.K. şi H.H., pe o perioadă de 60 zile.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa penală nr. 1314 din 22 decembrie 2003, a condamnat inculpaţii:
- V.E., la 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea unor drepturi;
- N.G., la 12 ani închisoare şi 5 ani interzicerea unor drepturi;
- S.I., la 12 ani închisoare şi 5 ani interzicerea unor drepturi;
- D.K., la 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea unor drepturi;
- K.A., la 6 ani închisoare şi 5 ani interzicerea unor drepturi;
- H.H., la 9 ani închisoare şi 5 ani interzicerea unor drepturi, toţi pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri prevăzută de art. 2 şi respectiv, 9 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Împotriva hotărârii primei instanţe, inculpaţii au declarat apel.
La termenul din 27 mai 2005, fixat pentru judecarea apelurilor, inculpaţii S.I. şi N.G. au formulat cerere privind recuzarea tuturor judecătorilor Curţii de Apel Bucureşti.
La termenul din 27 mai 2005, fixat pentru judecarea cererii de recuzare, petentul N.G. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale, pentru a decide asupra constituţionalităţii art. 52 alin. (6) C. proc. pen., în raport cu dispoziţiile art. 23 din Constituţia României.
Pentru a respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa de judecată a reţinut că excepţia invocată de petentul menţionat, nu are legătură cu cauza, aşa încât nu este îndeplinită condiţia prevăzută în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Cererea de recuzare a tuturor judecătorilor Curţii de Apel Bucureşti a fost respinsă, reţinându-se că motivele invocate de petenţi nu se încadrează în cazurile de incompatibilitate expres şi limitativ determinate de legea procesual-penală.
În fine, pentru a hotărî în sensul menţinerii detenţiei preventive, instanţa de judecată a apreciat că în cauză subzistă în continuare temeiurile care au determinat luarea măsurii preventive, iar cercetarea judecătorească, în raport cu complexitatea cauzei, nu a depăşit termenul rezonabil prevăzut de art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Împotriva acestei încheieri, inculpaţii K.A., N.G. şi S.I. au declarat recurs.
Recurenţii au susţinut că în mod nelegal, contrar dispoziţiilor legii fundamentale şi Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, s-a dispus prin încheierea atacată, menţinerea detenţiei preventive, fără drept de recurs.
Recursurile sunt inadmisibile, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".
Aşadar, posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătoreşti este statuată prin însăşi legea fundamentală.
Din economia textului menţionat rezultă, însă, că hotărârile judecătoreşti, inclusiv hotărârile premergătoare, anticipatorii sau provizorii, după caz, sunt supuse căilor de atac determinate de lege.
Legea procesuală penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiţiei, pronunţarea de hotărâri judecătoreşti care să corespundă legii şi adevărului şi care, totodată, să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale, părţilor din proces.
Or, potrivit art. 3851 C. proc. pen., „încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu sentinţa sau Decizia recurată, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs".
Aşadar, prin textul menţionat a fost stabilită regula generală potrivit căreia încheierile pronunţate în primă instanţă, ca şi cele ale instanţei de apel, sunt supuse recursului, odată cu fondul.
Pentru ca încheierile să poată fi atacate cu recurs, separat, înaintea pronunţării în fond sau apel, după caz, trebuie ca acestea să se încadreze în excepţia prevăzută de textul menţionat, adică să fie prevăzute expres de lege.
Or în acest sens, sub denumirea marginală „calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul judecăţii, privind măsurile preventive", prin art. 141 C. proc. pen., s-a stabilit că „încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat".
Aşadar, prin dispoziţia legală menţionată, cu referire la căile de atac ce pot fi exercitate împotriva încheierilor precizate de text, a fost stabilit principiul potrivit căruia sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, încheierile pronunţate în cursul judecării în fond sau, după caz, în apel a cauzei penale.
Prin art. 160b alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 109/2003, se prevede: „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea, impun în continuare privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive", fără a dispune că, în cazul menţinerii detenţiei preventive, de către instanţa sesizată cu judecarea recursului, încheierea poate fi atacată separat cu recurs.
Dimpotrivă, prin alineatul ultim al textului menţionat se face trimitere la art. 160a C. proc. pen., în raport cu care sunt supuse recursului, încheierile determinate de art. 141 din acelaşi cod.
Ca atare, dispoziţiile art. 160b C. proc. pen., nu reglementează o excepţie de la regula generală stabilită prin art. 3851 din acelaşi cod, ci, dimpotrivă, o consacrare a acesteia, cu privire la încheierile prin care s-a dispus, de către instanţa de recurs, menţinerea arestării preventive.
Potrivit art. 3851 alin. (3) C. proc. pen., „recursul declarat împotriva sentinţei sau deciziei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor".
Din economia acestui din urmă text legal rezultă că, în afara excepţiei de la regula generală, statuată în art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., încheierile date în cursul judecăţii urmează, sub aspectul căilor de atac cărora acestea sunt supuse, regimul juridic general al hotărârii ce se va pronunţa în cauză, în acea etapă procesuală.
Însă, în raport cu dispoziţiile art. 3851 C. proc. pen., cu referire la hotărârile judecătoreşti susceptibile a fi atacate cu recurs, sunt supuse acestei căi de atac, hotărârile judecătoreşti nedefinitive.
Or, hotărârea prin care se soluţionează recursul, este definitivă, potrivit distincţiilor stabilite prin art. 417 C. proc. pen., aşa încât împotriva acestora nu se poate declara un nou recurs.
Ca atare, în raport cu dispoziţiile legale menţionate, nici încheierile pronunţate ca instanţă de recurs, în acest caz, nu sunt supuse controlului judiciar, prin exercitarea, separat, a recursului.
În consecinţă, cum deciziile pronunţate în recurs, definitive şi executorii fiind, nu sunt supuse nici unei căi ordinare de atac, iar încheierea prin care, ca instanţă de recurs, instanţa de judecată a dispus în sensul menţinerii măsurii detenţiei preventive a inculpatului, în temeiul art. 52 alin. (5)1 C. proc. civ., nu se încadrează în excepţia prevăzută de art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., inculpaţii nu pot solicita, în lipsa temeiului legal, reformarea încheierii pe această cale.
Este adevărat că secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost sesizată cu soluţionarea cauzei penale privind judecarea, în etapa recursului, a infracţiunilor de trafic de droguri reţinute în sarcina inculpaţilor menţionaţi.
Însă, secţia penală este instanţa firească de recurs în acest caz, potrivit legii procesual-penale, iar împrejurarea pronunţării şi asupra detenţiei preventive reprezintă aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 52 alin. (5)1 C. proc. pen.
Astfel, cauza penală se află în curs de judecată, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, în etapa procesuală a apelului.
Inculpaţii au formulat cerere privind recuzarea tuturor judecătorilor acestei curţi de apel, competenţa soluţionării acesteia revenind secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuia să se pronunţe asupra detenţiei preventive, întrucât erau incidente cele două condiţii prevăzute de art. 52 pct. 51 C. proc. pen., cu referire la expirarea duratei arestării preventive a inculpaţilor, anterior datei la care instanţa recuzată urma să dispună asupra măsurii şi învestirea instanţei recuzate, cu menţinerea, între altele, a arestării preventive.
Însă, prin textul amintit, legiuitorul a realizat o prorogare a competenţei cu privire la dispunerea măsurii preventive în favoarea instanţei care soluţionează cererea de recuzare.
Prin urmare, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a substituit în acest caz, în temeiul legii, instanţei recuzate, respectiv Curţii de Apel Bucureşti, sesizată cu soluţionarea apelului în cauza penală menţionată şi, în consecinţă, competentă a dispune asupra detenţiei preventive a inculpaţilor condamnaţi în primă instanţă.
Prin urmare, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie îşi păstrează în cauză statutul de instanţă firească de recurs, dispoziţiile legale menţionate, cu referire la art. 3851 C. proc. pen., fiind incidente şi, în consecinţă, înlăturând posibilitatea provocării unui control judiciar al încheierii atacate, prin exercitarea recursului, separat, împotriva acesteia.
Or, a recunoaşte unei încheieri, o cale de atac neprevăzută de lege, pentru hotărârea ce se va pronunţa în cauză, respectiv recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii, decât cele prevăzute de legea procesual-penală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Este de reţinut că prin modul în care a fost reglementată luarea măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale sau, după caz, în cursul judecăţii, precum şi verificarea legalităţii şi temeiniciei acestei măsuri, legea procesual-penală a stabilit un cadru corespunzător dispoziţiilor art. 129 din Constituţia României, cu referire la art. 21 din legea fundamentală, în măsură a satisface exigenţele art. 1, 5, 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Pe de altă parte, în raport cu dispoziţiile art. 129, cu referire la art. 126 alin. (2), art. 124 alin. (1) şi (20 din Constituţia României, prin legea procesual-penală s-a stabilit sfera atribuţiilor organelor judiciare, cu determinarea competenţei în raport cu instanţele inferioare sau superioare în grad.
Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat de inculpat împotriva unei încheieri prin care, între altele, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, a dispus menţinerea detenţiei preventive a inculpaţilor.
Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluţionate în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cum în cauză, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu judecă procesul penal în primă instanţă, ci în calea de atac a recursului, este evident că nu sunt întrunite condiţiile textului menţionat, aşa încât Completul de 9 judecători nu este, în acest caz, instanţa firească de recurs.
Or, dispoziţiile privind competenţa au caracter imperativ, motiv pentru care soluţionarea unei cauze, în fond sau căi de atac, cu nesocotirea acestora este sancţionată cu nulitatea, potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
Aşa fiind, recursul cu care a fost învestit Completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât şi potrivit legii speciale.
Ca atare, excepţia de inadmisibilitate pusă în discuţia părţilor se constată a fi întemeiată, sub acest aspect, cu referire la toţi recurenţii.
Pe de altă parte, din economia dispoziţiilor Părţii Speciale Titlul II Cap.III Secţiunile I şi II C. proc. pen., rezultă condiţionarea admisibilităţii căilor de atac, de exercitarea acestora, potrivit legii procesual-penale care, între altele, a determinat hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judiciar.
În cauză, Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursurile declarate de inculpaţi împotriva unei încheieri prin care secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondată, o cerere privind recuzarea tuturor judecătorilor Curţii de Apel Bucureşti.
Or, potrivit art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu sentinţa sau Decizia recurată, după caz, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, acestea pot fi atacate separat cu recurs.
Aşadar, aşa cum s-a arătat, pentru ca o încheiere să poată fi atacată, separat, cu recurs, prin derogare de la regula generală statuată prin textul menţionat, această excepţie trebuie să fie prevăzută expres de lege.
În cauză, urmare a abrogării alin. (7) al art. 52 C. proc. pen., prin OUG nr. 55/2004, cu privire la încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare, pronunţată ulterior datei de 1 iulie 2004, legea procesuală nu mai prevede excepţia atacării acesteia, separat, cu recurs.
Ca atare, lipseşte temeiul legal pentru ca, în acest caz, recursul declarat să aibă aptitudinea declanşării controlului judiciar al hotărârii atacate.
Este de reţinut, aşa cum s-a mai arătat, că legea procesual-penală, corespunzător principiului înscris în art. 129 din Constituţia României, revizuită şi exigenţelor privind liberul acces la justiţie, generate de art. 21 din legea fundamentală, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 7 la Convenţie, a reglementat regula generală privind examinarea legalităţii şi temeiniciei încheierilor date în cursul judecăţii, în condiţiile nr. 361 sau, după caz, art. 3851 C. proc. pen.
Prin urmare, cu referire la respingerea cererii de recuzare, accesul la justiţie este asigurat şi în acest caz, corespunzător regulii generale menţionate, stabilită de legea procesual- penală.
În fine, în raport cu datele dosarului, cu referire la termenul fixat pentru soluţionarea cererii de recuzare, data până la care a fost prelungită măsura arestării preventive, instanţa competentă a dispune asupra măsurii arestării preventive, încheierea recurată se constată a fi legală, nesusceptibilă de critică.
Pe de altă parte, aspectele invocate de inculpaţi nu pot fi examinate, contrar dispoziţilor legii procesual-penale, într-o cale de atac în care excepţia de inadmisibilitate a acesteia primează.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de inculpaţii S.I., K.A. şi N.G.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) şi (4) din acelaşi cod, recurenţii-inculpaţi menţionaţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare în recurs, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de inculpaţii S.I., K.A. şi N.G. împotriva încheierii nr. 344 din 27 mai 2005, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 3230/2005, ca inadmisibile.
Obligă recurenţii, la plata sumei de 1.200.000 lei vechi (120 lei noi), fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 600.000 lei vechi (60 lei noi), reprezentând onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, pentru asistarea acestora, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 21/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 211/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
