ICCJ. Decizia nr. 207/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 207/2005
Dosar nr. 124/2005
Şedinţa publică din 11 iulie 2005
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 154 din 1 februarie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis plângerea formulată de petentul T.G. şi a trimis cauza, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia militară, în vederea soluţionării plângerii cu care a fost sesizat.
S-a reţinut că petentul T.G. s-a adresat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 2781 C. proc. pen., cu plângere împotriva refuzului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia militară, de a emite şi comunica ordonanţa de revocare a reţinerii efectuate de organele fostului Minister de Interne, în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989.
În motivarea plângerii, petentul a arătat că, în zilele de 21 - 22 decembrie 1989, exercitându-şi în mod paşnic dreptul la întrunire şi manifestaţie, a fost reţinut de personalul Ministerului de Interne, fiind violentat fizic şi psihic, după care a fost închis într-o unitate a ministerului menţionat. Ulterior, a fost transportat la Penitenciarul Jilava, unde a stat timp de 16 ore.
Din actele dosarului rezultă că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia militară, căruia petentul i s-a adresat, a comunicat acestuia, la data de 3 martie 2004, că reţinerea sa în perioada menţionată a fost ilegală, iar punerea în libertate nu a fost făcută în baza vreunui act procesual al procurorului.
Din rechizitoriul din 15 august 1990, a Procuraturii României - Direcţia Procuraturilor Militare Bucureşti, rezultă că au fost trimişi în judecată, pentru comiterea mai multor infracţiuni, printre care şi cea de lipsire de libertate în mod ilegal, P.T., V.I., B.M. ş.a., însă în acea cauză, petentul nu a figurat în calitate de parte vătămată.
Aşadar, organul de urmărire penală nu s-a pronunţat asupra plângerii petentului privind faptele de purtare abuzivă ale unor angajaţi ai Ministerului de Interne care, în zilele de 21 - 22 decembrie 1989, l-au reţinut şi agresat, producându-i leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 14 - 16 zile îngrijiri medicale.
Drept urmare, cauza a fost trimisă parchetului, pentru soluţionare.
Împotriva hotărârii primei instanţe au declarat recurs, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi petentul T.G.
Invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 teza I C. proc. pen., procurorul a susţinut că hotărârea pronunţată de instanţa de fond este nelegală, pentru greşita admitere a plângerii formulate de petent.
Din dispoziţiile art. 2781 alin. (8) C. proc. pen., rezultă că este admisibilă, numai plângerea îndreptată împotriva unei soluţii sau ordonanţe a procurorului de netrimitere în judecată.
Or, în cauză plângerea priveşte „refuzul" Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de a emite o ordonanţă de revocare a măsurii arestării preventive.
Prin plângere, petentul a solicitat revocarea măsurii privative de libertate.
Ca atare, plângerea nu priveşte o soluţie de netrimitere în judecată.
Pe de altă parte, potrivit art. 139 alin. (2) C. proc. pen., măsura arestării preventive se revocă numai în situaţiile în care nu mai există temei care să justifice menţinerea acesteia.
În cauză însă, o asemenea măsură, dispusă printr-un act procedural, nici nu a existat.
Drept urmare, nu se poate dispune revocarea unei măsuri care nu a fost dispusă.
În concluzie, procurorul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea plângerii, ca inadmisibilă.
Petentul a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.
S-a susţinut că este contradicţie între considerente şi dispozitiv, cu referire la împrejurarea că, deşi a constatat abuzul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa nu a înlăturat ea însăşi acest abuz, în sensul de a proceda la emiterea ordonanţei de revocare a măsurii privative de libertate.
Petentul a mai susţinut şi că au fost încălcate dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în sensul că, deşi a admis plângerea, hotărârea este lipsită de finalitate, acesta fiind repus în fapt în situaţia anterioară, Parchetul refuzând în continuare soluţionarea cererii.
În fine, petentul a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 5 alin. (5) din aceeaşi convenţie, în sensul că refuzându-se emiterea actului solicitat, acesta este lipsit de dreptul la reparaţii cuvenite pentru arestarea nelegală.
Recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Din actele dosarului rezultă că petentul T.G. s-a adresat organului de urmărire penală, învederând arestarea sa fără drept în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, de către lucrători ai Ministerului de Interne, exercitarea de către aceştia a unor violenţe fizice şi psihice producătoare de leziuni traumatice, constatate prin certificat medico-legal, ce au necesitat 14 - 16 zile de îngrijiri medicale, precum şi încarcerarea sa în arestul fostului Inspectorat al Miliţiei municipiului Bucureşti şi apoi într-un penitenciar de drept comun, timp de 16 ore.
Petentul a mai arătat că, în tot acest timp, nu i-au fost prezentate motivele reţinerii şi nu a fost condus în faţa unui magistrat, pentru a se decide asupra măsurilor de fapt luate împotriva sa.
Din cronologia ulterioară a faptelor, cu referire la revenirile acestuia la plângere, comunicările făcute petentului de către organul de urmărire penală, sesizarea instanţei de fond, întemeiat pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., motivele recursului declarat împotriva hotărârii primei instanţe, rezultă că T.G. vizează obţinerea actului procesual apt a justifica admisibilitatea unei acţiuni civile întemeiată pe art. 504 C. proc. pen., criticile privind „refuzul" emiterii unui act procesual de revocare a reţinerii abuzive.
În acest sens, petentul invocă încălcări ale unora dintre drepturile făcând obiect de reglementare a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Într-adevăr, prin hotărârile din 28 iulie 1999 şi 21 decembrie 2000 (Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Cazul Selmouni contra Franţei şi Cazul Egmez contra Cipru) s-a statuat în sensul că „nivelul crescând de exigenţă în materie de protecţie a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale implică, în paralel şi fără putinţă de evitare, o mai mare fermitate în aprecierea atingerilor aduse valorilor fundamentale ale societăţilor democratice".
În cauză se constată că faptele cu a căror cercetare petentul a sesizat organul de urmărire penală, privesc o „privare de libertate extrajudiciară", denumită ca atare şi supusă unor examinări specifice, astfel cum s-a arătat prin hotărârea din 18 ianuarie 1978 a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cazul Irlanda contra Regatului Unit).
Astfel, sub un prim aspect, astfel cum s-a precizat prin hotărârea din 27 august 1992 (Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Cazul Tomasi contra Franţei) „dreptul de a obţine încetarea unei privări de libertate se deosebeşte de acela de a primi o despăgubire pentru a asemenea lipsire de libertate".
În acest context, prin hotărârea din 13 decembrie 2001, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că „art. 13 impune existenţa unui remediu intern care să permită unei autorităţi naţionale competente să examineze substanţa încălcării invocate şi să ofere o reparaţie corespunzătoare", iar prin hotărârea din 18 decembrie 1996 (Cazul Aksay contra Turciei) a stabilit că „noţiunea de recurs efectiv implică, pe lângă o despăgubire, acolo unde este cazul, investigaţii aprofundate şi efective care să conducă la identificarea şi pedepsirea celor responsabili".
Totodată, prin hotărârea din 8 decembrie 1999 (Cazul Asenov contra Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat:„Atunci când sistemul judiciar nu permite unui reclamant să declanşeze el însuşi proceduri penale în cazul unor infracţiuni despre care crede că au fost comise de agenţi ai statului în exercitarea atribuţiilor lor oficiale, plângerea la parchet sau la organul administrativ competent poate fi considerată o cale de atac eficientă şi suficientă pentru remedierea încălcărilor invocate de petent".
Or, legea procesual-penală a determinat coerent şi exhaustiv desfăşurarea procesului penal, pe faze şi etape procesuale, stabilind, totodată, şi conduita subiecţilor procesuali.
Acest sistem al procesului penal, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice, determinat prin norme imperative, este de natură a răspunde exigenţelor noii perspective asupra protecţiei judiciare a drepturilor subiective determinată de dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Astfel, potrivit art. 1 C. proc. pen. „procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune, să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală".
În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată".
Drept urmare, sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare şi de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.
În anumite situaţii, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii cu a cărei săvârşire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot conduce la constatarea existenţei unora din cazurile, reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale şi, respectiv, declanşarea urmăririi penale, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competenţa procurorului, se dispune neînceperea acesteia.
Sub acest aspect, cu referire la recursul declarat de procuror, plângerea prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., are rolul unei căi de atac ce priveşte controlul judecătoresc exclusiv al soluţiei de netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, în condiţiile art. 278 din acelaşi cod.
Prin urmare, nu are aptitudinea declanşării controlului judecătoresc, în condiţiile textului legal menţionat, plângerea ce nu priveşte actul procesual prevăzut de art. 2781 C. proc. pen., aceasta urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.
Însă, în cauză, secţia penală a apreciat că, sesizat conform art. 221 C. proc. pen., organul de urmărire penală nu s-a conformat dispoziţiilor procesuale menţionate, în vederea constatării existenţei faptelor sesizate de petent, cu referire la reţinerea şi lipsirea de libertate în mod ilegal şi cercetare abuzivă, identificarea făptuitorilor şi constatarea că aceştia răspund penal.
Totodată, relevând această situaţie, plângerea formulată de petent, deşi afirmat de către acesta că se întemeiază pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., este în fapt o plângere împotriva actelor procurorului care, sesizat conform art. 221 din acelaşi cod, nu a procedat la efectuarea actelor prescrise de legea procesual-penală.
În acest context, este lipsită de relevanţă calificarea dată de petent, cererii sale, atâta timp, cât instanţa de judecată a constatat că organul de urmărire penală nu s-a pronunţat asupra cererii petentului vizând faptele sesizate.
A raţiona altfel, ar însemna lipsirea de eficienţă a dispoziţiilor legale menţionate şi nerealizării scopului în care acestea au fost edictate, cu referire la conţinutul fiecărei faze procesuale şi a competenţei organelor cu atribuţii în procesul penal.
Ca atare, recursurile declarate în cauză se constată a fi nefondate, hotărârea primei instanţe, de trimitere a plângerii, organului competent a se pronunţa asupra acesteia, respectiv a plângerii penale, nefiind supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de în art. 3859 C. proc. pen.
Pe de altă parte, prin trimiterea plângerii, spre soluţionare, la organul competent, petentului nu i-au fost încălcate drepturi prevăzute de Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, ci tocmai o judicioasă aplicare a dispoziţiilor Convenţiei, corespunzător jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul deciziilor menţionate.
În fine, neîntemeiată se constată a fi şi critica privind contradicţia între considerente şi dispozitiv, în cauză neexistând o încălcare a dispoziţiilor art. 356 şi 357 C. proc. pen., atâta timp, cât instanţa de fond a constatat că organul de urmărire penală nu s-a pronunţat asupra plângerii penale, a stabilit judicios natura juridică a plângerii cu care a fost învestită, între considerente şi dispozitiv fiind unitate, în sensul că motivarea susţine soluţia pronunţată.
În concluzie, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi petentul T.G., ca nefondate.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, petentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi petentul T.G. împotriva sentinţei nr. 154 din 1 februarie 2005, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 1258/2004.
Obligă pe recurentul-petent T.G. să plătească statului, suma de 1.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 iulie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 206/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 208/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
