ICCJ. Decizia nr. 214/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 214/2005
Dosar nr. 72/2005
Şedinţa publică din 19 septembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rezoluţia nr. 1793/P/2002 din 4 februarie 2003, Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial, în temeiul art. 228 alin. (4), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de comisarul şef de poliţie N.V., comisarul şef de poliţie F.D. şi col.(r) G.C., din cadrul Ministerului de Interne, sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 289 şi 291 C. pen.
S-a reţinut că, la data de 29 mai 2002, petentul mr.(rez.) V.M. a sesizat Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Teritorial, cu o plângere referitoare la trecerea sa în rezervă şi, legat de aceasta, emiterea de către Direcţia de Resurse Umane din cadrul Ministerului de Interne, a adresei nr. 910078 din 14 ianuarie 1998, prin care i s-a comunicat faptul că Ordinul nr. II/01597 din 30 aprilie 1991, de trecere în rezervă, a fost semnat de ministrul de interne din acea perioadă, respectiv D.V.
Plângerea petentului viza conţinutul acelei adrese, considerat neconform realităţii, întrucât ordinul ministrului de interne, referitor la trecerea în rezervă, a fost semnat de primul locţiitor al ministrului, general locotenent P.D.
Cercetările efectuate sub acest aspect au stabilit că, la data de 30 aprilie 1991, cu Ordinul ministrului de interne nr. II/01597 din 30 aprilie 1991, maiorul V.M., din cadrul Direcţiei de Poliţie a judeţului Argeş, a fost trecut în rezervă, prin aplicarea prevederilor art. 43 lit. j) din Statutul corpului ofiţerilor, după ce a fost judecat în Consiliul de onoare al ofiţerilor superiori, pentru fapte de natură a compromite onoarea şi demnitatea de militar.
Măsura trecerii în rezervă a fost contestată la secţia comercială şi de contencios administrativ a Curţii de Apel Piteşti, care a respins acţiunea.
Împotriva hotărârii primei instanţe, contestatorul a declarat recurs.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 451 din 10 februarie 2000, a respins recursul, ca nefondat.
Pe de altă parte, mr. (rez.) V.M. a solicitat Ministerului de Interne, comunicarea ordinului de trecere în rezervă.
Ordinul a fost comunicat petentului, prin adresa nr. 90.787 din 4 august 1997.
Observând că ordinul ministrului de interne a fost semnat de o altă persoană, acesta a solicitat relaţii cu privire la identitatea persoanei care a semnat pentru ministru.
Prin adresa nr. 91078 din 14 ianuarie 1998, Direcţia de Resurse Umane a Ministerului de Interne a comunicat petentului, că ordinul de trecere în rezervă a fost semnat de ministrul în exerciţiu la acea dată.
Constatând neconcordanţa aparentă dintre conţinutul adresei şi semnătura de pe ordinul de trecere în rezervă, petentul a învederat această împrejurare, instanţelor judecătoreşti, invocând nerespectarea procedurii şi competenţelor stabilite în Statutul corpului ofiţerilor şi a solicitat anularea ordinului de trecere în rezervă.
Curtea Supremă de Justiţie a respins acţiunea, sub acest aspect, apreciind că primul locţiitor este competent să semneze pentru ministrul de interne, pe perioada de absenţă a acestuia, inclusiv ordinele de trecere în rezervă.
Respins fiind, acest capăt de cerere a intrat în puterea lucrului judecat.
Ignorând acest aspect, petentul a formulat plângere penală împotriva lucrătorilor din cadrul Ministerului de Interne.
Din actele de cercetare efectuate rezultă că înscrisul oficial invocat are numai aparent un conţinut neconform cu realitatea.
Pe de altă parte, adresa invocată nu a avut urmări în privinţa dreptului petentului şi nu rezultă din probe că s-ar fi urmărit ascunderea nerespectării competenţelor instituite de Statutul corpului ofiţerilor şi Regulamentul consiliilor de onoare în privinţa trecerii în rezervă, întrucât primul locţiitor a exercitat prerogativele funcţiei de ministru pe perioada absenţei din ţară a titularului.
Ca atare, toate acestea crează doar prezumţia săvârşirii unei fapte penale căreia, în raport cu situaţia expusă, este evident că-i lipseşte latura subiectivă din conţinutul constitutiv al infracţiunii, iar pe fond nu a avut nici o consecinţă juridică în constituirea sau exercitarea drepturilor petentului.
Împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, petentul a formulat plângere, la data de 14 ianuarie 2004, susţinând că în mod greşit s-a apreciat cu privire la lipsa vinovăţiei intimaţilor.
Prin sentinţa nr. 289 din 15 decembrie 2004, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins plângerea, ca nefondată, cu motivarea că în mod judicios organul de urmărire penală a reţinut lipsa intenţiei făptuitorilor de a atesta fapte sau împrejurări nereale ori de a omite unele date în ordinul de trecere în rezervă, precum şi neîndeplinirea cerinţei legale a producerii de consecinţe juridice.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Petentul V.M. a solicitat cercetarea intimaţilor G.C., N.V. şi F.D., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 289 şi 291 C. pen.
Potrivit art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), infracţiunea de fals intelectual constă în „falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a însera unele date sau împrejurări".
Din economia textului menţionat rezultă că incriminarea prin Codul penal, a acestei infracţiuni, are ca justificare, în contextul încrederii publice de care trebuie să se bucure înscrisurile oficiale, aptitudinea acestora de a produce consecinţe juridice.
Este adevărat că, incriminând falsul intelectual, legiuitorul nu a prevăzut în textul art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), cerinţa ca falsificarea înscrisului oficial, în unul din modurile arătate, să fie de natură a produce consecinţe juridice.
Includerea acestei cerinţe în conţinutul art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), ar fi fost superfluă, din moment ce înscrisul, din punctul de vedere al condiţiilor de formă şi al competenţei celui care l-a emis, este un înscris valabil, iar conţinutul său corespunde realităţii.
Totodată, sub aspectul laturii subiective, infracţiunea de fals intelectual este săvârşită de către subiectul calificat, întotdeauna, cu intenţie.
În cauză, adresa nr. 91078 din 14 ianuarie 1998 confirmă faptul că ordinul de trecere în rezervă a petentului a fost semnat de ministrul de interne, fără a se preciza că, fiind plecat din ţară, atribuţiile acestuia, inclusiv semnarea ordinului menţionat, au fost exercitate, conform prerogativelor legale, de către primul locţiitor, aflat la comanda Ministerului de Interne, la data de 30 aprilie 2001.
Din examinarea actelor dosarului rezultă că generalul-locotenent D.P. a semnat ordinul de trecere în rezervă, în numele ministrului de interne, a cărui funcţie şi nume erau înscrise clar.
Prin urmare, în mod legal şi temeinic s-a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., probatoriul administrat relevând lipsa intenţiei de a atesta date nereale într-un înscris oficial apt a produce consecinţe juridice şi în considerarea acestora.
Aşadar, respingând plângerea şi menţinând rezoluţia atacată, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen.
Pe de altă parte, petentul nu a propus probe noi, care să ducă la concluzia reţinerii eronate a situaţiei de fapt expuse.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul V.M.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul-petent menţionat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de petentul V.M. împotriva sentinţei nr. 289 din 15 decembrie 2004, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 2677/2004, ca nefondat.
Obligă recurentul, la plata sumei de 1.000.000 lei vechi (100 lei noi), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 213/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 343/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
