ICCJ. Decizia nr. 217/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 217/2010
Dosar nr. 8579/1/2010
Şedinţa publică din 28 martie 201.
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 944 din 2 iunie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 37/1/2010 a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenta N.A. împotriva rezoluţiei nr. 176/P/2009 din 30 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DNA – Serviciul Teritorial Alba şi s-a menţinut rezoluţia atacată, cu obligarea petentei la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rezoluţia nr. 176/P/2009 din 30 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, s-a dispus în baza dispoziţiilor art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale faţă de M.D., N.N.C.G., C.M.F. şi L.E.M., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 281 alin. (1) C. pen.
Împotriva acestei rezoluţii, petenta a formulat plângere la procurorul şef serviciu al DNA – Serviciul Teritorial Alba, plângere care a fost respinsă prin rezoluţia nr. 5/II/2/2010 din 8 ianuarie 2010.
S-a apreciat că în raport de faptele concrete reclamate şi totalitatea actelor de la dosar că, activitatea persoanelor reclamate, în calitatea lor de membre ale completului de judecată, pe parcursul derulării cauzei a fost în perfect acord cu dispoziţiile legale procesuale.
În temeiul art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., petenta a formulat, în termen legal, plângere împotriva rezoluţiei nr. 176/P/2009 din 30 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DNA, Serviciul Teritorial Alba, plângere care a fost respinsă, ca nefondată prin sentinţa nr. 944 din 2 iunie 2010 a Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu motivarea că aspectele invocate de petentă nu pot constitui temei al răspunderii penale pentru persoanele reclamate, constituite într-un complet legal de judecată a unei cauze civile, activitatea acestora fiind în acord cu normele procesual civile şi probele cauzei.
Împotriva acestei sentinţe de respingere a plângerii, petenta N.A. a declarat recurs, solicitând potrivit motivelor de recurs depuse la dosar, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale.
Examinând hotărârea atacată, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de petentă nu este fondat.
Din analiza actelor premergătoare efectuate nu a rezultat că intimatele M.D., N.N.C.G., C.M.F. şi L.E.M., ar fi săvârşit acte cărora să le fie conferită semnificaţia juridică a infracţiunilor prevăzute art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 281 alin. (1) C. pen.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că aspectele reclamate de petentă nu constituie o încălcare a atribuţiilor de serviciu ce s-ar circumscrie răspunderii penale, ci constituie erori de judecată, care ar putea atrage o eventuală răspundere disciplinară a magistraţilor.
Astfel, împrejurarea că nu s-a suspendat judecarea cauzei până la soluţionarea cererii de strămutare nu constituie o încălcare a dispoziţiilor legale, întrucât nu există o dispoziţie expresă în acest sens din partea instanţei căreia i s-a solicitat strămutarea.
Pe de altă parte, chiar în situaţia în care în cuprinsul unei încheieri de şedinţă s-ar fi făcut o menţiune nereală, fapt ce nu s-a putut stabili, nu era de natură să producă consecinţe juridice în condiţiile în care ulterior acelui termen, judecata a continuat.
Respingerea cererii cu privire la îndreptarea erorii materiale a fost motivată de către instanţa de judecată, iar faptul că după soluţionarea cererii de recuzare s-a procedat la judecarea cauzei, nu reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 31 şi următoarele C. proc. civ.
De asemenea, din examinarea confirmării de primire existente la dosarul cauzei a rezultat că intimatul M.Z. a semnat pentru citaţia pe care exista aplicată inclusiv ştampila de la destinaţie, astfel încât nu se poate trage concluzia că procedura de citare a fost falsificată.
Potrivit dispoziţiilor art. 63 alin. (3) C. proc. pen., soluţia pronunţată de magistrat, pe baza probelor administrate, reflectă modul în care acesta le-a apreciat în urma examinării lor şi nu trebuie să conducă obligatoriu la concluzia săvârşirii vreunei fapte prevăzute de legea penală.
În speţă, intimaţii magistraţi judecători au pronunţat o hotărâre, în concordanţă cu probatoriile administrate, cu respectarea dispoziţiilor legale.
Simpla împrejurare că petenta este nemulţumită de soluţia adoptată într-o cauză nu constituie motiv pentru antrenarea răspunderii penale a magistraţilor care au emis-o, atâta timp cât, din actele premergătoare urmăririi penale nu a rezultat că aceştia ar fi săvârşit o infracţiune în legătură cu îndeplinirea activităţii de judecată sau că şi-ar fi îndeplinit, în mod defectuos atribuţiile de serviciu, soluţiile pronunţate de magistraţii judecători putând fi supuse controlului prin intermediul căilor de atac.
După epuizarea căilor de atac niciun alt organ nu poate pune în discuţie autoritatea acestor decizii ale magistraţilor, o eventuală punere în discuţie ar însemna reluarea unor chestiuni asupra cărora există autoritate de lucru judecat.
Mai mult decât atât instanţa penală sesizată în condiţiile art. 2781 C. proc. pen., nu se poate substitui instanţelor de control judiciar şi în consecinţă nu se poate pronunţa asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii pronunţate de o altă instanţă.
Din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimatele ar fi săvârşit acte cărora să le fie conferită semnificaţia juridică a infracţiunilor prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 281 alin. (1) C. pen., aşa încât în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de acestea.
Criticile recurentei petente reiau în esenţă aspectele invocate în plângerea penală adresată primei instanţe şi au făcut obiectul analizei acesteia, după cum s-a şi demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală a recursului nu s-au dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei instanţe.
În consecinţă, soluţia primei instanţe de respingere a plângerii petentei împotriva rezoluţiei nr. 176/P/2009 din 30 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DNA – Serviciul Teritorial Alba este legală şi temeinică.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta N.A. împotriva sentinţei nr. 944 din 2 iunie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 37/1/2010.
Totodată, în baza art.192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta petentă va fi obligată la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta N.A. împotriva sentinţei nr. 944 din 2 iunie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 37/1/2010.
Obligă recurenta petentă la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 214/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 218/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
