ICCJ. Decizia nr. 219/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 219/2011
Dosar nr.8630/1/2010
Şedinţa publică din 28 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 856 din 18 mai 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 197/1/2010 a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul B.G. împotriva rezoluţiei nr. 511/P/2008 din 21 octombrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Urmărire Penală şi Criminalistică, şi s-a menţinut rezoluţia atacată, cu obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin plângerea înregistrată pe rolul Secţiei penale a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie la data de 11 ianuarie 2010, petentul B.G., domiciliat în Bucureşti, Sector 1, a criticat pentru nelegalitate şi netemeinicie rezoluţiile nr. 511/P/2008 din 21 octombrie 2009 şi 11619/5903/II/2/2009 din 8 decembrie 2009 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică.
Petentul a solicitat admiterea plângerii, desfiinţarea rezoluţiei nr. 511/P/2008 şi trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale şi tragerii la răspundere penală şi civilă a făptuitorilor.
S-a arătat că organul de urmărire penală nu a administrat probele solicitate, simulând cercetarea faptelor şi urmărind ascunderea realităţii. Un exemplu al dezinteresului manifestat faţă de adevăr şi al antepronunţării îl constituie însăşi identificarea parţială a făptuitorilor P.G.L. şi B.E.V., procurori în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
Prin rezoluţia nr. 511/P/2008 din 21 octombrie 2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică a dispus, în temeiul art. 228 alin. (4) şi art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de B.E., procuror în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi P.L., procuror şef al Secţiei de combaterea corupţiei pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 189, art. 29 raportat la art. 189, art. 246, art. 266 alin. (3), art. 268 şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
Plângerea formulată de petent în baza art. 278 C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluţia nr. 11619/5903/II-2/2009 din 8 decembrie 2009 a procurorului şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Procurorii au reţinut că aspectele reclamate sunt referitoare la actele de urmărire penală administrate de procurorii anticorupţie, ori, împotriva acestora, persoanele vătămate puteau formula plângere în condiţiile art. 278 C. proc. pen., iar faptul că soluţiile date de procurori nu sunt favorabile nu justifică aprecierea că au săvârşit fapte de natură penală.
În temeiul art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., petentul a formulat, în termen legal, plângere împotriva rezoluţiei nr. 511/P/2008 din 21 octombrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, plângere care a fost respinsă, ca nefondată, prin sentinţa nr. 856 din 18 mai 2010 a Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu motivarea că din examinarea actelor premergătoare efectuate în cauză nu rezultă niciun indiciu cum că procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie ar fi intenţionat cu orice chip punerea în mişcare a acţiunii penale, arestarea şi trimiterea în judecată a inculpaţilor în dosarul penal nr. 197/P/2007, deşi ar fi ştiut că aceştia sunt nevinovaţi.
De asemenea s-a reţinut că toate actele de urmărire penală efectuate de cei doi procurori - făptuitori sunt semnate de aceştia fără folosirea celui de-al doilea prenume, astfel că preluarea lor ca atare în conţinutul rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale nu are nici pe departe semnificaţia unei antepronunţări ori superficialităţi privind fondul cauzei, iar actele premergătoare efectuate în cauză sunt necesare şi suficiente pentru a justifica legalitatea şi temeinicia măsurii dispuse.
Împotriva sentinţei de respingere a plângerii, petentul B.G. a declarat recurs.
Examinând hotărârea atacată, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de petent nu este fondat.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine că petentul B.G. a solicitat cercetarea magistraţilor B.E. şi P.L. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 189, art. 29 raportat la art. 189, art. 246, art. 261, art. 266 alin. (3), art. 268 şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), arătând că organul de urmărire penală nu a administrat probele solicitate, simulând cercetarea faptelor şi urmărind ascunderea realităţii.
S-a susţinut că eludarea dispoziţiilor art. 183 alin. (3) şi (4) C. proc. pen. şi art. 144 alin. (1)1 C. proc. pen. a rezultat din faptul că, deşi petentul a fost ridicat la orele 10,20, cu mandat de aducere, ordonanţa de reţinere a fost emisă la ora 14,20, diferenţa de timp reprezentând o lipsire de libertate comisă cu intenţie directă şi în scopuri josnice.
Tot astfel, martorii R.C.D. şi T.I. au fost aduşi la Parchet, în vederea audierii, cu mandate de aducere emise de cei doi făptuitori, fără a fi fost citaţi anterior, măsură care constituie lipsirea de libertate a martorilor.
Cu rea-credinţă şi vădită intenţie dolosivă, făptuitorii au ascuns mandatele de aducere ale martorilor în dosarul de casă.
După aducerea lor forţată la sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, martorii au fost lipsiţi de libertate timp de mai multe ore, în afara timpului strict necesar audierii lor, cu scopul de a se exercita presiuni asupra lor pentru a da declaraţiile dorite de făptuitori.
De asemenea, s-a mai susţinut că declaraţia din 29 noiembrie 2007 nu poartă menţiunea olografă a martorului în sensul că declaraţia îi aparţine, ceea ce constituie în sine o dovadă a constrângerii exercitate asupra acestuia de a o semna fără a o citi.
În ziua de 4 decembrie 2007, odată cu martorul R.C., la sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie a fost adusă şi soţia acestuia care a fost reţinută ilegal până când martorul a semnat declaraţia care i s-a impus.
Înalta Curte mai reţine că petentul B.G., notar, a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 197/P/2007 din 5 mai 2008 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, alături de alţi inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, complicitate la infracţiunea de cumpărare de influenţă prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 61 din Legea nr. 78/2000.
Cu privire la modul de administrare a probelor constând în exercitarea de presiuni asupra martorilor şi redarea convorbirilor interceptate purtate de inculpaţi cu încălcarea prevederilor art. 913 C. proc. pen., petentul a uzat de dreptul de a face plângere împotriva actelor de urmărire penală, potrivit art. 278 C. pen.
Împrejurarea că soluţiile date în rezolvarea acestor plângeri nu i-au fost favorabile şi că ar fi fost şi sumar motivate, nu justifică aprecierea că, procedând astfel, procurorii au săvârşit fapte de natură penală.
În ceea ce priveşte reţinerea nelegală a învinuitului B.G., s-a arătat că durata acestei măsuri preventive se calculează de la emiterea ordonanţei, moment intervenit după audierea acestuia.
Petentul însuşi a afirmat că apărătorul său nu s-a putut prezenta mai devreme de ora 14,20, oră la care a început ascultarea sa, astfel că în mod corect ordonanţa de reţinere poartă ora de 14,40, din ziua de 11 decembrie 2007.
Pe de altă parte modalitatea în care intimaţii au efectuat actele de urmărire penală în cauza care a făcut obiectul dosarului penal nr. 197/P/2007 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Secţia de combatere a corupţiei, finalizat prin întocmirea, la data de 5 mai 2008, a rechizitoriului prin care petentul B.G. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., legalitatea urmăririi penale se verifică în cadrul procesului ce se dezbate pe rolul Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, instanţa de judecată investită cu soluţionarea fondului cauzei fiind singura în măsură să aprecieze şi să dispună asupra acestora.
În cauza de faţă, magistraţii intimaţi B.E. şi P.L., procurori în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi-au exercitat atribuţiile cu care a fost investiţi, analizând plângerile formulate şi probele administrate în scopul aflării adevărului şi dispunând soluţii, conform convingerilor lor obiective şi nepărtinitoare, astfel încât Înalta Curte apreciază că învinuirile aduse acestora nu sunt întemeiate, simplele afirmaţii şi aprecieri subiective ale petentului, nesusţinute de probe, neafectând temeinicia soluţiilor pronunţate.
În speţă, magistraţii intimaţi B.E. şi P.L. au audiat martorul R.C.D. în prezenţa apărătorilor persoanelor cercetate în cauză, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, iar emiterea de soluţii nefavorabile petentului, nu conferă automat date sau indicii cu privire la săvârşirea unor fapte penale, având în vedere faptul că acesta avea posibilitatea exercitării căilor de control judecătoresc.
De asemenea, înregistrările audio – video în mediul ambiental au fost autorizate şi confirmate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
În ceea ce priveşte luarea măsurii reţinerii faţă de petent, analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că aceasta s-a realizat potrivit dispoziţiilor legale.
Potrivit dispoziţiilor art. 144 alin. (1)1 C. proc. pen. termenul de 24 de ore se calculează de la ora emiterii ordonanţei de reţinere în cazul în care măsura se dispune după audierea învinuitului citat de către organul de urmărire penală.
Având în vedere că în ziua de 11 decembrie 2007, petentul s-a prezentat la Direcţia Naţională Anticorupţie în baza unui mandat de aducere, deducerea perioadei de timp de la acest moment până la cel al audierii sale (condiţionat de însuşi învinuitul de prezentarea avocatului său ales) nu a intrat în durata măsurii preventive, dar nici nu constituie lipsire ilegală de libertate în sensul art. 189 C. pen., învinuitul aflându-se sub autoritatea unei dispoziţii date de procuror în vederea efectuării unor acte de urmărire penală.
În consecinţă, intimaţii P.L. şi B.E., cu prilejul dispunerii reţinerii petentului au respectat dispoziţiile procedurale în materie, fapt ce exclude categoric săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 289, art. 189 şi art. 266 alin. (3) C. pen.
Din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimaţii magistraţi, ar fi săvârşit acte cărora să le fie conferită semnificaţia juridică a infracţiunilor prevăzute de art. 189, art. 29 raportat la art. 189, art. 246, art. 261, art. 266 alin. (3), art. 268 şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), astfel încât în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de aceştia.
Criticile recurentului petent reiau în esenţă aspectele invocate în plângerea penală adresată primei instanţe şi au făcut obiectul analizei acesteia, după cum s-a şi demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală a recursului nu s-au dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei instanţe.
În consecinţă, soluţia primei instanţe de respingere a plângerii petentului împotriva rezoluţiei nr. 511/P/2008 din 21 octombrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, este legală şi temeinică.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul B.G. împotriva sentinţei nr. 856 din 18 mai 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 197/1/2010.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul B.G. împotriva sentinţei nr. 856 din 18 mai 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 197/1/2010.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 218/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 22/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
