ICCJ. Decizia nr. 232/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 232/2004
Dosar nr. 228/2004
Şedinţa publică din 6 septembrie 2004
Asupra recursurilor de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului Naţional Anticorupţie, emis la data de 25 mai 2004, au fost trimişi în judecată următorii inculpaţi:
- general de brigadă medic B.S. (fiul lui A. şi T., născut, la 27 octombrie 1950, în comuna Trăznea, judeţul Sălaj, şef clinică în cadrul Spitalului Militar Central şi conferenţiar universitar, doctor în medicină, căsătorit, are doi copii, fără antecedente penale, domiciliat în Bucureşti, sector 5) pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 6 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
- lt. col. medic N.D. (fiica lui A. şi N., născută, la 8 octombrie 1961, în municipiul Bucureşti, medic inspector în cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, licenţiată în medicină, căsătorită, are doi copii minori, fără antecedente penale, domiciliată în Bucureşti, sector 6) pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la luare de mită prevăzută de art. 26, raportat la art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi la art. 19 din OUG nr. 43/2002.
S-a reţinut că inculpatul, general de brigadă medic B.S., în calitate de preşedinte al comisiei de examinare pentru ocuparea unui post de medic în cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, a pretins, prin coinculpata lt. col. medic N.D., suma de 4.000 dolari S.U.A. de la candidata T.G.I., pentru a o favoriza să reuşească la acest examen.
S-a mai reţinut, prin rechizitoriu, că inculpatul B.S. a redus, ulterior, cuantumul sumei pretinse la 2.500 dolari S.U.A., precum şi că, la data de 3 mai 2004, a primit efectiv, cu ajutorul coinculpatei N.D., 1.300 dolari S.U.A. din această sumă, cu scopul de a o ajuta pe candidata T.G.I. să reuşească la examenul menţionat.
În urma sesizării secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu judecarea cauzei, s-a fixat termen la 10 iunie 2004, când au fost examinate unele chestiuni prealabile, iar la termenele ulterioare, din 24 iunie şi 8 iulie 2004, s-a procedat la ascultarea inculpaţilor şi a unor martori, cauza fiind amânată, pentru administrare de probe, la 16 septembrie 2004.
La data de 2 septembrie 2004, verificându-se, din oficiu, legalitatea şi temeinicia arestării inculpaţilor, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin încheierea din acea zi, a dispus, în baza art. 3002, cu referire la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., menţinerea măsurii arestării preventive faţă de ambii inculpaţi.
S-a motivat că menţinerea arestării preventive a inculpaţilor se impune, deoarece temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri există în continuare.
Împotriva acestei încheieri, au declarat recurs ambii inculpaţi.
Prin motivele de casare invocate, s-a susţinut, în esenţă, că instanţa, menţinând arestarea preventivă a celor doi inculpaţi, nu a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 3002, cu referire la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., deoarece nu mai sunt temeiuri care să justifice menţinerea acestei măsuri, mai ales că martorii cei mai importanţi ai cauzei au fost ascultaţi, astfel că nu ar putea să existe nici o suspiciune că, prin lăsarea inculpaţilor în libertate, li s-ar da posibilitate să influenţeze probele care mai trebuie administrate.
În fine, s-a cerut să se ţină seama că revocarea măsurii arestării preventive s-ar impune şi pentru a da posibilitate inculpatului B.S. să continue exercitarea profesiei de medic cu înaltă calificare, iar inculpatei N.D., medic şi aceasta, să se ocupe de creşterea şi educarea celor doi copii minori pe care îi are, rămaşi în prezent fără îndrumarea mamei lor.
Recursurile sunt fondate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 3002 C. proc. pen., „în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160b C. proc. pen.".
În această privinţă, prin art. 160b alin. (2) C. proc. pen., se prevede că, „dacă instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi, care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului".
Totodată, prin alin. (3) al aceluiaşi articol se mai prevede că atunci „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".
Este adevărat că prima instanţă, referindu-se la prevederile înscrise în art. 160b alin. (3) C. proc. pen., a motivat soluţia de menţinere a măsurii arestării preventive a inculpaţilor B.S. şi N.D., arătând, în această privinţă, că a avut în vedere împrejurarea că temeiurile care au determinat luarea acelei măsuri există în continuare.
Or, din examinarea actelor dosarului, în raport cu dispoziţiile legale prin care este reglementată luarea şi menţinerea măsurii arestării preventive, se constată că prima instanţă nu mai avea temeiuri pentru a ajunge la concluzia că arestarea celor doi inculpaţi se impune în continuare.
Sub acest aspect, este de observat că măsura arestării preventive a fost dispusă faţă de ambii inculpaţi, în baza art. 146, 1491, 148 lit. b) şi h) şi a art. 151 C. proc. pen. (din dosarul nr. 2431/2004).
Rezultând, astfel, că temeiurile pentru care s-a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor sunt cele prevăzute în art. 148 lit. b) şi h) C. proc. pen., urmează a se examina dacă, în raport cu cerinţele înscrise în acele texte de lege, se mai impune menţinerea măsurii arestării preventive în acest moment procesual.
În ceea ce priveşte cazul de arestare prevăzut la lit. b) a art. 148 C. proc. pen., aplicabil atunci când „infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzute de lege este mai mare de un an", este evident că existenţa acestuia nu poate fi contestată, în raport cu circumstanţele cauzei şi cu natura infracţiunii.
Dar, un asemenea caz nu poate fi invocat pe întreg parcursul procesului penal, din moment ce, în conformitate cu dispoziţiile art. 139 din acelaşi cod, situaţia la care el se referă nu poate constitui impediment pentru înlocuirea sau revocarea unei măsuri preventive.
De asemenea, cazul de arestare prevăzut în art. 148 lit. h) C. proc. pen., a cărui invocare s-a justificat în momentul luării măsurii arestării preventive faţă de inculpaţi, în cursul efectuării urmăririi penale, precum şi în faza iniţială a cercetării judecătoreşti, în actualul moment procesual, după ascultarea inculpaţilor şi a unora dintre martorii propuşi, nu se mai poate considera că lăsarea lor în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică în accepţiunea reglementării din acel text de lege.
Aşa fiind, ţinându-se seama că inculpaţii şi o parte dintre martori au fost ascultaţi nemijlocit de instanţă, era necesar ca, faţă de specificul cauzei, să se examineze dacă se mai impunea menţinerea măsurii arestării preventive sau era cazul ca aceasta să fie înlocuită cu o altă măsură preventivă.
Această examinare era cu atât mai necesară, dacă se are în vedere situaţia profesională a celor doi inculpaţi, ambii medici, din care B.S. cu o înaltă calificare, poziţia lor socială deosebită, precum şi împrejurarea că au câte doi copii, cei ai inculpatei N.D. fiind minori.
De aceea, constatându-se că, în această etapă finală a judecării cauzei în primă instanţă, nu se mai impune menţinerea celor doi inculpaţi în stare de arest, urmează a se examina dacă nu este cazul înlocuirii acestei măsuri cu o altă măsură preventivă.
În atare situaţie, în raport cu dispoziţiile art. 136 C. proc. pen., referitoare la scopul şi categoriile măsurilor preventive, precum şi cu cele ale art. 1451 din acelaşi cod, referitoare la măsura preventivă constând în „obligarea de a nu părăsi ţara", se impune a se aprecia că această din urmă măsură este cea mai potrivită să fie luată în continuare faţă de cei doi inculpaţi, menţinerea arestării lor preventive nemaifiind necesară.
Ca urmare, neînlocuind măsura arestării preventive a inculpaţilor cu o altă măsură preventivă, prima instanţă nu a făcut o justă aplicare a prevederilor art. 3002, cu referire la art. 160b şi la art. 136 C. proc. pen., astfel că încheierea atacată este supusă cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen. („s-a făcut o greşită aplicare a legii").
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., urmează a se admite recursurile, a se casa încheierea atacată cu privire la menţinerea măsurii arestării preventive a inculpaţilor şi a se înlocui această măsură cu aceea a obligării de a nu părăsi ţara.
Ca efect al acestei casări şi al înlocuirii măsurii arestării preventive cu măsura obligării inculpaţilor de a nu părăsi ţara, mai urmează a se dispune punerea lor, de îndată, în libertate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de inculpaţii B.S. şi N.D. împotriva încheierii din 2 septembrie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 2990/2004.
Casează încheierea atacată cu privire la menţinerea măsurii arestării preventive a inculpaţilor sus-menţionaţi.
Înlocuieşte măsura arestării preventive a inculpaţilor B.S. şi N.D., cu obligarea acestora de a nu părăsi ţara.
Dispune punerea, de îndată, în libertate a inculpaţilor.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 6 septembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 231/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 233/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
