ICCJ. Decizia nr. 230/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 230/2004
Dosar nr. 168/2004
Şedinţa publică din 5 iulie 2004
Asupra recursului de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 18 iunie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, ca instanţă de recurs în dosarul nr. 4918/2004, având ca obiect recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi inculpaţii V.N.V., B.C.I., T.I., C.C., F.P., B.V., S.G.A., S.S.C. şi părţile civile S.M. şi S.A. împotriva deciziei penale nr. 190/A din 8 octombrie 2003 a Curţii de Apel Oradea, a amânat judecarea acestora la data de 8 octombrie 2004.
Totodată, constatând că temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de liberate, prin încheierea pronunţată în aceeaşi zi, Curtea, conform art. 3002 cu referire la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin OUG nr. 109/2003, a dispus menţinerea arestării preventive a inculpaţilor V.N.V., B.C.I., T.I. şi C.C.
Împotriva acestei încheieri, inculpatul V.N.V. a declarat recurs, susţinând că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile înlocuirii măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
În concluzie, inculpatul a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi înlocuirea măsurii preventive în sensul menţionat.
Recursul este inadmisibil.
Potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea nr. 3 din 22 octombrie 2003 a Curţii Constituţionale „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".
Aşadar, posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătoreşti este statuată prin însăşi legea fundamentală.
Din economia textului menţionat rezultă, însă, că hotărârile judecătoreşti, inclusiv hotărârile premergătoare, anticipatorii sau provizorii, sunt supuse căilor de atac determinate de lege.
Legea procesuală penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiţiei, pronunţarea de hotărâri judecătoreşti care să corespundă legii şi adevărului şi care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părţilor din proces.
Or, potrivit art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., „încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentinţa sau Decizia recurată, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs".
Aşadar, prin textul menţionat a fost stabilită regula potrivit căreia încheierile pronunţate în primă instanţă, ca şi cele ale instanţei de apel, sunt supuse recursului odată cu fondul.
Pentru ca încheierile să poată fi atacate înaintea pronunţării hotărârii în fond sau în apel, trebuie ca acestea să se încadreze în excepţia prevăzută de textul menţionat, adică să fie expres prevăzute de lege.
Or, cu referire la încheierile prin care, în baza art. 160b alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 109/2003, instanţa de recurs a dispus în sensul menţinerii detenţiei inculpatului, legea nu prevede expres că aceasta este supusă recursului.
În acest sens, sub denumirea marginală „Calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive", prin art. 141 C. proc. pen. s-a stabilit că „încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat".
Aşadar, prin dispoziţia legală citată, cu referire la căile de atac formulate împotriva încheierilor menţionate, a fost stabilit principiul potrivit căruia sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs încheierile privitoare la măsurile preventive pronunţate în cursul judecării cauzei penale în fond sau în apel, după caz.
Prin art. 160 alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 109/2003, se prevede „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive", fără a dispune că, în cazul menţinerii detenţiei preventive de către instanţa sesizată cu judecarea recursului, încheierea poate fi atacată cu recurs, dimpotrivă, prin alineatul ultim al articolului menţionat făcându-se trimitere la art. 160a C. proc. pen., în raport cu care sunt supuse recursului încheierile determinate de art. 141 din acelaşi cod.
Ca atare, dispoziţiile art. 160b, cu trimitere la art. 160a şi art. 141 C. proc. pen., nu constituie o abatere de la regula stabilită prin art. 3851 alin. (2) din acelaşi cod, ci, dimpotrivă, o consacrare a acesteia, cu privire la încheierile prin care s-a dispus, de către instanţa de recurs, menţinerea arestării preventive.
Potrivit art. 3851 alin. (3) C. proc. pen. „recursul declarat împotriva sentinţei sau deciziei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea hotărârii".
Din economia acestui din urmă text legal rezultă că, în afara excepţiei de la regula generală, prevăzută de art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., încheierile date în cursul judecăţii urmează, sub aspectul căilor de atac cărora acestea sunt supuse, regimul juridic al hotărârii ce se va pronunţa în cauză în acea etapă procesuală.
Însă, în raport cu dispoziţiile art. 3851 C. proc. pen., cu referire la hotărârile susceptibile a fi atacate cu recurs, sunt supuse acestei căi de atac hotărârile judecătoreşti nedefinitive.
Or, hotărârea instanţei de recurs este definitivă, potrivit distincţiilor stabilite prin art. 417 C. proc. pen.
Ca atare, în raport cu dispoziţiile legale menţionate, nici încheierile pronunţate de instanţa de recurs, în cursul judecării acestei căi de atac cu care a fost sesizată, nu sunt supuse recursului.
În consecinţă, cum deciziile pronunţate în recurs, fiind definitive şi executorii, nu sunt supuse nici unei căi ordinare de atac, iar încheierea prin care, în cursul judecării recursului, este menţinută măsura arestării preventive nu se încadrează în excepţia prevăzută de art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., acesta nu poate solicita, în lipsa temeiului legal, reformarea încheierii pe această cale.
Or, a recunoaşte unei încheieri o cale de atac neprevăzută de lege pentru hotărârea finală ce se va pronunţa în cauză, respectiv, recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Este de reţinut că, prin modul cum a fost reglementată măsura arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale sau, după caz, în cursul judecăţii, precum şi verificarea legalităţii şi temeiniciei acestei măsuri, legea procesuală penală a stabilit un cadru legal corespunzător dispoziţiilor art. 129, cu referire la art. 21 din Constituţia României, în măsură a satisface exigenţele art. 1, 5, 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Pe de altă parte, în raport cu dispoziţiile art. 129 cu referire la art. 126 alin. (2) şi art. 124 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, prin legea procesuală penală s-a stabilit sfera atribuţiilor organelor judiciare, cu determinarea competenţei în raport cu instanţele inferioare sau superioare în grad.
Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva unei încheieri prin care secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, a dispus menţinerea detenţiei preventive a inculpatului.
Potrivit art. 24 din Legea nr. 56/1993, republicată, astfel cum a fost modificat prin art. VII pct. 2 din Legea nr. 281/2003, Completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele judecate în primă instanţă de secţiile Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie.
De reţinut că în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 304/2004.
Aşadar, cum, în cauză, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu judecă procesul în primă instanţă, ci în calea de atac a recursului, este evident că nu sunt întrunite condiţiile art. 24 din Legea nr. 56/1993, republicată, aşa încât Completul de 9 judecători nu este, în acest caz, instanţă firească de recurs, potrivit legii procesuale penale.
Or, dispoziţiile privind competenţa au caracter imperativ, motiv pentru care soluţionarea unei cauze, în fond sau căi de atac, cu nerespectarea acestora este sancţionată cu nulitatea hotărârii pronunţate cu nesocotirea lor, potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
Aşa fiind, recursul cu care a fost învestit Completul de 9 judecători urmează a fi privit ca inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât şi potrivit legii speciale.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, conform art. 3859 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de inculpat, ca inadmisibil.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat potrivit dispozitivului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul V.N.V. împotriva încheierii din 18 iunie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 4918/2004.
Obligă inculpatul să plătească statului 1.200.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat, cuvenit pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 5 iulie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 23/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 231/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
