ICCJ. Decizia nr. 311/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 311/2004
Dosar nr. 224/2004
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2004
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea depusă la data de 16 iulie 2003, petiţionarul L.Z. a formulat plângere penală împotriva judecătorilor I.C., S.T. şi A.B. de la Curtea de Apel Alba Iulia, imputându-le săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Prin plângerea formulată, petiţionarul a susţinut că judecătorii menţionaţi, neluând în considerare rezoluţiile nr. 1193/1997 din 6 mai 1998 şi nr. 56/P/2001 din 18 aprilie 2001, ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Mediaş, prin care s-a stabilit, în urma cercetărilor, că martorii R.C., S.G. şi M.I. au declarat adevărul în cauză, făcând obiectul dosarului civil nr. 2630/2000 al Tribunalului Sibiu, au înlăturat în mod abuziv, declaraţiile acelor martori. S-a mai reţinut că, datorită înlăturării depoziţiilor acestor martori, prin Decizia civilă nr. 234 din 8 februarie 2002, a Curţii de Apel Alba Iulia, a fost admis recursul declarat de pârâtul L.I. şi modificându-se Decizia pronunţată în apel şi sentinţa, au fost respinse atât acţiunea formulată de reclamantul L.Z., cât şi recursul declarat de acesta.
Formându-se dosarul nr. 517/P/2003 al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorul căruia i s-a repartizat plângerea, prin rezoluţia din 21 noiembrie 2003, a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de judecătorii I.C., S.T. şi A.B., pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
S-a motivat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii menţionate, sub aspectul laturii obiective, deoarece hotărârea pronunţată de cei trei judecători, este rezultatul acordului acestora, ca membri ai completului de judecată, asupra situaţiei de fapt şi de drept deduse judecăţii, iar motivarea soluţiei este conformă convingerii, întemeiată pe principiul înscris în art. 123 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii".
S-a mai relevat că plângerea penală formulată reflectă nemulţumirea petiţionarului, pentru faptul că prin Decizia instanţei de recurs, s-a pronunţat o soluţie ce l-a defavorizat, iar împrejurarea că memoriile sale repetate, prin care a solicitat să se declare recurs în anulare împotriva acelei decizii, au fost respinse succesiv, ca neîntemeiate, demonstrează că judecătorii care au adoptat Decizia respectivă, nu pot fi consideraţi că şi-au îndeplinit abuziv, atribuţiile ce le-au revenit.
Această rezoluţie a fost comunicată petiţionarului, la data de 27 noiembrie 2003.
Împotriva rezoluţiei menţionate, petiţionarul a formulat plângere, prezentând-o Judecătoriei Mediaş, la data de 8 decembrie 2003.
Judecătoria Mediaş, prin sentinţa penală nr. 15 din 19 ianuarie 2004, şi-a declinat competenţa de soluţionare a plângerii, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin sentinţa nr. 148 din 15 iunie 2004, a respins plângerea, considerând că nu este fondată, cu motivarea că nemulţumirile unei părţi, cu privire la soluţia pronunţată de judecători, nu pot constitui temei pentru cercetarea acelor judecători, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), partea nemulţumită având posibilitate să exercite, împotriva acelei soluţii, căile de atac prevăzute de lege.
S-a mai învederat că din examinarea actelor dosarului, nu au rezultat indicii sau probe din care să se poată deduce că judecătorii împotriva cărora petiţionarul s-a plâns, ar fi acţionat, în evaluarea probelor şi adoptarea soluţiei, cu scopul de a-l prejudicia pe acesta.
Petiţionarul a declarat recurs împotriva sentinţei, solicitând casarea acesteia şi desfiinţarea rezoluţiei prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de judecătorii împotriva cărora s-a plâns.
Recursul este întemeiat, în sensul celor ce urmează.
Prin art. 2781 alin. (1), introdus în Codul de procedură penală, prin Legea nr. 281/2003, se prevede că „după respingerea plângerii făcute conform art. 275 - 278, împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane, ale căror interese legitime sunt vătămate, pot face plângere în termen de 20 de zile de la data comunicării, de către procuror, a modului de rezolvare, potrivit art. 277 şi 278, la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă".
Este adevărat că dispoziţiile din textul de lege menţionat au intrat în vigoare abia la data de 1 ianuarie 2004, dar atacarea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale la instanţă era posibilă şi anterior, ca urmare a aplicării directe a prevederilor existente în această privinţă în Constituţie, precum şi a art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale.
La atacarea unei astfel de rezoluţii cu plângere la instanţă, nu se poate recurge, însă, decât cu respectarea condiţiilor stabilite prin art. 278 C. proc. pen., la care se face referire, aşa cum s-a arătat, prin art. 2781 alin. (1) din acelaşi cod.
Or, în art. 278 alin. (1) C. proc. pen., se prevede că „plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta, se rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie".
Rezultă, deci, că, din moment ce rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale a fost dispusă de un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, era obligatoriu ca plângerea împotriva acelei rezoluţii să fie adresată procurorului şef al secţiei din care făcea parte acel procuror.
Cum această etapă, obligatorie, nu a fost parcursă înainte ca petiţionarul să adreseze plângerea, Judecătoriei Mediaş, este evident că au fost încălcate dispoziţiile procedurale referitoare la sesizarea instanţei, care, potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen., sunt prevăzute totdeauna sub sancţiunea nulităţii, ce nu poate fi înlăturată în nici un mod.
Ca urmare, se impunea ca prima instanţă să constate că plângerea este inadmisibilă şi să o respingă, ca atare, iar nu să o respingă ca nefondată.
Neprocedând astfel, prima instanţă, care nu a fost sesizată legal, a făcut şi o greşită aplicare a legii, astfel că sentinţa este supusă cazurilor de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 2 şi 171 C. proc. pen.
În consecinţă, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., urmează a se admite recursul, a se casa sentinţa şi a se dispune respingerea plângerii, ca inadmisibilă, soluţie ce nu îngreunează situaţia petiţionarului în propria cale de atac, deoarece îi dă posibilitate să atace rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, cu plângere adresată procurorului şef al secţiei din care face parte procurorul care a dat acea rezoluţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de petiţionarul L.Z.
Casează sentinţa nr. 148 din 15 iunie 2004, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală şi respinge, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petiţionarul sus-menţionat, împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, emisă la data de 21 noiembrie 2003, în dosarul nr. 517/P/2003 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică.
Obligă pe petiţionar, să plătească statului, suma de 400.000 lei, cheltuieli judiciare în primă instanţă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 310/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 312/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
