ICCJ. Decizia nr. 313/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 313/2004
Dosar nr. 12/2003
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2004
Asupra contestaţiilor în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, sub nr. 6439 din 22 decembrie 1993, reclamanta C.D. a chemat în judecată Editura O. SRL Bucureşti şi pe pârâtul F.A., solicitând obligarea acestora să-i plătească, fiecare, câte 3.000.000 lei cu titlu de despăgubiri.
În motivarea cererii, s-a arătat că, la data de 23 noiembrie 1991, reclamanta a încheiat cu Editura O. SRL, un contract prin care a cedat acestei edituri, dreptul de a publica 50.000 exemplare din traducerea romanului „Shogun" de James Clavell, efectuată de ea, iar ulterior, aceeaşi editură a publicat încă 64.000 exemplare din acelaşi roman, în urma plagierii traducerii sale, de către F.A.
Prin precizarea depusă la termenul din 20 aprilie 1994, reclamanta a menţionat că temeiul de drept al acţiunii este art. 10 şi urm. din Decretul nr. 321/1996, precum şi că modifică sumele pretinse cu titlu de daune, în sensul că solicită obligarea Editurii O. SRL să-i plătească suma de 14.000.000 lei, iar a pârâtului F.A., la plata sumei de 6.000.000 lei.
Judecarea cauzei a fost strămutată la Tribunalul Argeş.
Tribunalul Argeş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 235 din 13 iulie 1999, a respins acţiunea, motivând că expertizele efectuate şi celelalte probe ale dosarului nu confirmă că F.A. ar fi plagiat traducerea efectuată de reclamantă, precum şi că Editura O. SRL nu poate fi obligată la despăgubiri, întrucât F.A. şi-a asumat răspunderea pentru originalitatea traducerii.
Împotriva sentinţei, reclamanta a declarat apel, acesta fiind admis prin Decizia ă nr. 41/A din 4 aprilie 2000, a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă. Ca urmare, sentinţa a fost schimbată în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost precizată şi majorată, dispunându-se:
- obligarea pârâtei Editura O. SRL, să plătească reclamantei C.D., suma de 253.637.658 lei, iar solidar cu pârâtul F.A., încă 196.441.622 lei, aceleiaşi reclamante.
Prin această hotărâre s-a reţinut că, în realitate, traducerea făcută de F.A. constituie un plagiat şi că, în urma publicării a 68.814 exemplare din romanul „Shogun", prin folosirea neautorizată a traducerii efectuate de reclamantă, pârâţii i-au produs acesteia, prejudiciile evaluate la sumele menţionate mai sus.
Pârâţii au declarat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel.
Prin Decizia nr. 3092 din 19 iunie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a admis recursurile şi, casând hotărârea atacată, a respins apelul declarat de reclamantă, menţinând sentinţa.
S-a motivat, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut în mod greşit existenţa plagiatului, cu consecinţa antrenării răspunderii civile delictuale, în condiţiile art. 998 şi 999 C. civ. În acest sens, s-a învederat că prin considerentele deciziei pronunţate în apel nu s-au arătat motivele care au determinat înlăturarea concluziilor raportului de expertiză întocmit de specialistul G.Ţ., a cărui lucrare a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor procedurale referitoare la modul de desemnare a experţilor, iar concluziile raportului de expertiză prezentat de profesorul dr. A.B. au fost însuşite de instanţă, fără să se ţină seama că profesorul respectiv nu a avut calitatea de expert judiciar şi nici nu a mai formulat răspunsurile la obiecţiuni, deoarece a decedat între timp.
Referitor la publicarea de către pârâta Editura O. SRL, a romanului „Shogun" de James Clavell, s-a învederat că obligaţia de a dovedi că aceasta a avut cunoştinţă că traducerea prezentată de F.A. constituia un plagiat, revenea reclamantei, pentru că în lipsa unei astfel de dovezi, buna credinţă a societăţii de editură este presupusă, deoarece, prin însuşi contractul încheiat, persoana care a efectuat traducerea, a garantat originalitatea ei.
Împotriva ultimei decizii, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, invocând prevederile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că desemnarea profesorului universitar dr. A.B., pentru efectuarea expertizei literare dispuse, a fost legală şi corectă, deoarece Biroul Central de Expertize a comunicat că, la timpul respectiv, pe listele sale nu erau înscrişi specialişti care să evalueze traducerile lucrărilor literare, recomandând instanţei, să se adreseze, în acest scop, Uniunii Scriitorilor.
S-a relevat că instanţa de recurs a apreciat în mod eronat că instanţa de apel nu ar fi motivat respingerea concluziilor raportului de expertiză întocmit de G.Ţ., precum şi că respingerea concluziilor documentate din raportul de expertiză al profesorului universitar dr. A.B., nu se justifică.
S-a subliniat că raportul de expertiză întocmit de G.Ţ., conţinând doar 3 pagini, nu are profunzimea de analiză şi nici valoarea de apreciere pe care le prezintă lucrarea profesorului universitar A.B., membru al Uniunii Scriitorilor, ale cărei demonstraţii şi concluzii cuprind 62 de pagini şi 6 anexe.
Conchizându-se, s-a cerut casarea deciziei pronunţate de instanţa de recurs şi rejudecarea cauzei.
Curtea Supremă de Justiţie, în complet format din 9 judecători, prin Decizia nr. 13 din 13 ianuarie 2003, a admis recursul în anulare şi, casând Decizia atacată, a respins recursurile declarate de pârâţi, împotriva deciziei nr. 41/A din 4 aprilie 2000, a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pe care a menţinut-o.
În motivarea acestei soluţii, s-a relevat că, în raport cu prevederile art. 10 din Decretul nr. 321/1956 şi cu cele ale art. 8 lit. a) din Legea nr. 8/1996, este recunoscut dreptul de autor, şi persoanelor care, folosind opere preexistente, fără participarea autorilor acestora, alcătuiesc opere noi, o atare recunoaştere fiind condiţionată de constatarea caracterului de creaţie intelectuală pentru noua operă.
Subliniindu-se că una din categoriile de opere derivate ce fac obiectul dreptului de autor, sunt traducerile, s-a relevat că apărarea acestui drept se realizează prin mijloacele de drept civil prevăzute în art. 54-56 din Decretul nr. 32/1954, cu referire la art. 998 şi 999 C. civ.
S-a motivat că, în condiţiile în care plagiatul reprezintă o formă ilicită de utilizare a unei opere preexistente, instanţa sesizată cu acţiunea formulată de reclamantă, trebuia să stabilească mai întâi dreptul acesteia, de autor pentru realizarea traducerii romanului „Shogun", după care să constate existenţa sau inexistenţa plagiatului, în cazul traducerii aceluiaşi roman, de către F.A.
Făcându-se referire la considerentele deciziei atacate, s-a subliniat că din acestea rezultă că instanţa de recurs a înlăturat raportul de expertiză elaborat de prof. univ. dr. A.B., fără a-i mai examina conţinutul, ci s-a referit doar la aspectul privind modalitatea numirii expertului, în raport cu cerinţele înscrise în art. 201 C. proc. civ.
S-a subliniat că, în raport cu adresa nr. 1097 din 12 decembrie 1994, prin care Ministerul Justiţiei a comunicat primei instanţe că în listele Biroului Central pentru expertize tehnice nu erau înscrişi specialişti pentru evaluarea traducerii lucrărilor literare, sugerându-i să solicite Uniunii Scriitorilor, să recomande specialişti în acest domeniu, completul de judecată a respectat prevederile art. 201 alin. (3) C. proc. civ., atunci când, dintre cele două persoane recomandate, a numit ca expert, pe reputatul profesor univ. dr. A.B., cunoscut ca fiind o autoritate în materie.
S-a mai învederat că obiecţiunile formulate de pârâţi, la raportul de expertiză întocmit de prof. univ. dr. A.B., au fost corect respinse de prima instanţă, prin încheierea din 26 ianuarie 1996, astfel că nu se poate considera că instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile legale aplicabile, prin aceea că şi-a întemeiat soluţia, pe concluziile acelui raport de expertiză.
S-a motivat că instanţa de apel a înlăturat în mod justificat concluziile raportului de expertiză efectuat de G.Ţ., întrucât, prin conţinutul lor concret şi insuficienţa argumentelor, acele concluzii sunt neconvingătoare.
Făcându-se referire şi la precizările formulate de D.I., desemnat consilier la efectuarea expertizei, s-a conchis că ansamblul materialului probator administrat, confirmă faptul că F.A. a plagiat traducerea romanului „Shogun", efectuată de C.D., astfel că Decizia pronunţată în recurs, este vădit netemeinică, în accepţiunea prevederilor art. 330 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., ceea ce a impus casarea ei şi menţinerea deciziei instanţei de apel.
Întemeindu-se pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., pârâta Editura O. SRL şi pârâtul F.A. au formulat contestaţii în anulare împotriva ultimei decizii.
- Prin motivele invocate, pârâta Editura O. SRL a susţinut că, deşi titularul recursului în anulare a cerut ca instanţa învestită cu judecarea acestuia, să se pronunţe numai referitor la faptul de plagiere a traducerii efectuate de C.D., prin Decizia completului de 9 judecători, a fost casată în întregime, hotărârea instanţei de recurs, menţinându-se Decizia instanţei de apel, şi cu privire la acordarea către reclamantă, a sumei de 253.637.658 lei, reprezentând drepturi patrimoniale ale reclamantei, pentru publicarea traducerii sale, în tirajul de 64.814 exemplare, fără ca acest capăt de cerere să fi fost pus în discuţia părţilor.
S-a mai susţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 313 C. proc. civ., deoarece completul de 9 judecători a soluţionat fondul cauzei, în loc să dispună trimiterea, spre rejudecare, cum s-a cerut prin recursul în anulare.
S-a învederat că prin Decizia a cărei anulare s-a cerut, nu s-a ţinut seama că, în raport cu prevederile art. 7 din contractul de editare încheiat cu traducătorul F.A., Editura O. SRL nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, precum şi că dreptul referitor la tirajul de 64.814 exemplare din traducere, a fost acordat reclamantei, fără să fi fost pus în discuţia părţilor.
S-a relevat că s-a apreciat greşit că expertiza realizată de prof. dr. A.B. face parte din categoria probelor administrate, cu respectarea cerinţelor de legalitate, că tot greşit s-a considerat că traducerea efectuată de reclamantă, ar avea caracter creator, că obligarea solidară a Editurii O. SRL nu se justifică, iar reţinerea faptului că reclamanta a fost prejudiciată prin publicarea tirajului de 64.814 exemplare din traducere, este consecinţa greşitei aprecieri a probelor administrate.
S-a susţinut, de asemenea, că prin Decizia completului de 9 judecători s-a omis să se examineze toate motivele din cererea de recurs şi din întâmpinarea la recursul în anulare, prin care s-au invocat, între altele, lipsa calităţii procesuale pasive a Editurii O. SRL, excepţia prescripţiei drepturilor patrimoniale privind tirajul de 64.814 exemplare, excepţia tardivităţii introducerii capătului de cerere privind acest tiraj.
În fine, s-a relevat că la judecarea recursului în anulare, s-a omis să se examineze criticile aduse hotărârii pronunţate în apel, în sensul că acea hotărâre s-a întemeiat pe o expertiză contabilă neterminată şi părtinitoare şi s-a bazat pe aprecierea greşită că între editură şi agentul literar al autorului James Clavell, nu ar fi existat contract de copyright. Tot sub acest aspect, s-a învederat că s-a omis să se ţină seama de scrisoarea prin care reprezentantul Agenţiei F.R. Inc. USA a arătat că reclamanta nu deţine drepturi patrimoniale asupra traducerii romanului „Shogun", care, începând din anul 1991, au revenit acelei agenţii.
Conchizându-se, s-a mai subliniat că instanţa supremă ar fi omis să examineze motivul privind „vădita netemeinicie", astfel cum a fost invocat prin recursul în anulare, precum şi că a făcut aprecieri tranşante, sub acest aspect, evocând în considerentele deciziei, calităţile expertizei efectuate de A.B. şi detaliile tehnice referitoare la metodologia întocmirii expertizei.
În concluzie, s-a cerut anularea deciziei prin care s-a soluţionat recursul în anulare şi menţinerea deciziei pronunţate în recurs.
- La rândul său, contestatorul-pârât F.A. a susţinut că soluţia pronunţată cu privire la recursul în anulare, este consecinţa unei greşeli materiale, deoarece a fost casată în totalitate, Decizia instanţei de recurs, cu toate că procurorul general a cerut, prin această cale de atac, trimiterea cauzei, spre rejudecare, numai referitor la capătul de cerere privind plagiatul.
S-a mai susţinut, de acest contestator, că lucrarea profesorului A.B. a fost apreciată greşit, ca fiind o expertiză, deoarece nu s-a ţinut seama că profesorul respectiv nu s-a aflat pe lista experţilor Ministerului Justiţiei.
De asemenea, s-a învederat că, deşi în cauză erau aplicabile numai reglementările privind dreptul de autor din Decretul nr. 321/1956, în considerentele deciziei contestate s-a făcut referire şi la prevederile Legii nr. 81/1996, precum şi la OG nr. 2/2000.
S-a mai arătat că în mod greşit nu s-a ţinut seama că reclamanta nu poate avea calitate procesuală activă în cauză, ceea ce rezultă din scrisoarea trimisă de reprezentantul familiei Clavell.
În fine, s-a susţinut că, reţinând, spre rejudecare, cauza, în urma admiterii recursului în anulare, instanţa supremă a privat părţile, de un grad de jurisdicţie, respectiv, de judecata în apel, în cadrul căreia s-ar fi examinat actele noi trimise de reprezentantul familiei Clavell.
În concluzie, contestatorul F.A. a solicitat anularea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare.
Contestaţiile în anulare nu sunt fondate.
În adevăr, prin art. 318 C. proc. civ., invocat prin ambele contestaţii în anulare, se prevede că „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".
Or, aşa cum s-a arătat prin referirile făcute la motivele invocate de pârâta Editura O. SRL şi pârâtul F.A., din acestea nu rezultă că instanţa supremă ar fi omis să cerceteze vreunul dintre motivele invocate prin recursul în anulare, asupra căruia s-a pronunţat prin Decizia ce face obiectul celor două contestaţii.
Dimpotrivă, din cuprinsul considerentelor deciziei contestate, reiese neîndoielnica examinare a tuturor criticilor din cadrul motivelor formulate, iar în urma reaprecierii întregului material probator administrat, s-a ajuns la concluzia că recursul în anulare este fondat şi că se impune admiterea acestuia, în sensul casării deciziei instanţei de recurs şi menţinerii soluţiei pronunţate în apel, ca urmare a rejudecării recursurilor declarate de pârâţi.
Pe de altă parte, mai este de observat că, potrivit art. 3303 C. proc. civ., la judecarea şi soluţionarea recursului în anulare erau aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile privitoare la recurs, iar în conformitate cu art. 314 din acelaşi cod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii, în toate cazurile în care casează hotărârea atacată, numai în scopul aplicării corecte a legii, la împrejurări de fapt care au fost deplin stabilite.
Cum, în raport cu dispoziţiile art. 316, cu referire la art. 296 C. proc. civ., instanţa de recurs poate menţine hotărârea atacată, se constată că instanţa supremă constituită în complet format din 9 judecători, casând Decizia atacată, ca urmare a admiterii recursului în anulare, a respins recursurile declarate de pârâţi şi a menţinut Decizia instanţei de apel, cu respectarea prevederilor legale aplicabile.
În această privinţă, din considerentele deciziei atacate cu cele două contestaţii în anulare rezultă că instanţa supremă, în complet din 9 judecători, admiţând recursul în anulare, a procedat la evaluarea din nou a motivelor de recurs formulate de pârâţi şi, în raport cu concluziile la care a ajuns în urma reaprecierii materialului probator administrat şi a confruntării situaţiei de fapt reale, cu dispoziţiile legale aplicabile, a constatat că se impune respingerea recursurilor declarate de pârâţi.
Dar, soluţia de respingere a recursurilor pârâţilor nu poate fi considerată că este rezultatul unei greşeli materiale, în sensul prevederilor care se referă la prima ipoteză vizată prin art. 318 C. proc. civ., cât timp asemenea greşeli nu sunt evidenţiate în cuprinsul deciziei atacate.
Sub acest aspect, din examinarea actelor dosarului nu rezultă că instanţa care a judecat recursul în anulare, ar fi comis greşeli materiale de ordin procedural sau de altă natură, cum ar fi confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale esenţiale, care să fi avut rol determinant în adoptarea soluţiei de respingere a recursurilor pârâţilor.
Referirile din cele două contestaţii, la aprecierea dată raportului de expertiză întocmit de prof. univ. dr. A.B. şi la atribuirea de valoare probantă acestui raport de expertiză, nu pot justifica înlăturarea concluziilor la care s-a ajuns prin Decizia criticată, cât timp evaluarea unei probe este de atributul exclusiv al instanţei, în măsura în care ea justifică motivele care au îndreptăţit-o să se întemeieze pe acea probă. Or, aşa cum rezultă din considerentele deciziei contestate şi din cele ale deciziei instanţei de apel, care a fost menţinută ca efect al respingerii recursurilor declarate, s-a impus să fie luate în considerare concluziile raportului de expertiză menţionat, întrucât, pe lângă că a fost întocmit de un reputat specialist, însuşi conţinutul acestei lucrări, amplu şi convingător documentată, este de natură a face convingerea că, în întregimea sa, constituie expresia adevărului.
A opune unei astfel de lucrări de expertiză, realizată de un profesor universitar cu incontestabilă reputaţie de specialist de valoare în domeniul criticii literare, care, aşa cum s-a arătat în considerentele deciziei atacate, a fost numit expert, deoarece la timpul respectiv încă nu erau înscrişi pe tabele, specialişti pentru evaluarea traducerii de lucrări literare, o lucrare sumară, realizată mai târziu de un specialist înscris, între timp, în listele întocmite ulterior, ar însemna să se contravină prevederilor art. 201 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora „în domeniile strict specializate, în care nu există experţi autorizaţi, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi, judecătorul poate solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalităţi ori specialişti din domeniul respectiv".
Câtă vreme această posibilitate, de lămurire a împrejurărilor concrete la care se referă cauza, a fost folosită cu stricta respectare a dispoziţiilor legale aplicabile, iar instanţa a ajuns la concluzia că opinia exprimată de personalitatea căreia i-a cerut părerea, este aceea care ajută la aflarea adevărului, nu se poate considera că însuşirea acestei opinii nu i-ar fi permisă instanţei, pentru că ar însemna să se impună judecătorilor, să nu-şi îndeplinească îndatorirea, stabilită prin art. 129 alin. (5) C. proc. civ., de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză.
Tot astfel, din considerentele deciziei vizate, rezultă că instanţa învestită cu judecarea recursului în anulare, a dat o dezvoltare amplă motivării soluţiei adoptate, învederând temeiurile avute în vedere, în urma examinării comparate a materialului probator administrat, precum şi a prevederilor legale aplicabile la situaţia de fapt reţinută.
În cadrul acestor considerente, criticile formulate de cei doi pârâţi-contestatori, prin motivele de recurs, au fost examinate în totalitate, ceea ce rezultă neîndoielnic din concluziile explicite şi implicite la care s-a ajuns, de completul format din 9 judecători, cu privire la recursul în anulare şi la fondul procesului.
Sub acest aspect, soluţionarea directă a recursurilor celor doi pârâţi, ca urmare a admiterii recursului în anulare, nu poate fi considerată o depăşire a limitelor cu care instanţa a fost învestită prin acea cale de atac, deoarece rezolvarea dată se înscrie în limitele permise de art. 316, cu referire la art. 296 C. proc. civ.
Aşa fiind, se constată că soluţia dată asupra recursului în anulare nu poate fi considerată rezultatul unei greşeli materiale, iar respingerea recursurilor pârâţilor, ca efect al admiterii acestei căi de atac, nu a fost determinată de omiterea examinării vreunuia dintre motivele pe care ei le-au invocat împotriva deciziei pronunţate în apel.
Totodată, examinându-se copia ordonanţei din 15 octombrie 2004, dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1, prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitei C.D., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (1) – (3) C. pen. şi aplicarea faţă de aceasta, a unei sancţiuni cu caracter administrativ, se constată că ordonanţa respectivă nu prezintă relevanţa ce i se atribuie de contestatoarea Editura O. SRL, cât timp nu are legătură cu plagiatul ce a făcut obiectul acţiunii reclamantei, a cărui constatare este valabil reţinută.
În consecinţă, urmează ca ambele contestaţii în anulare să fie respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, contestaţiile în anulare formulate de intimatele pârâte Editura O. SRL Bucureşti şi F.A. împotriva deciziei nr. 13 din 13 ianuarie 2003, a Curţii Supreme de Justiţie, în complet format din 9 judecători.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 312/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 314/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
