ICCJ. Decizia nr. 314/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 314/2004
Dosar nr. 18/2003
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2004
Asupra cererii de revizuire de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, sub nr. 6439 din 22 decembrie 1993, reclamanta C.D. a chemat în judecată Editura O. SRL Bucureşti şi pe pârâtul F.A., solicitând obligarea acestora să-i plătească, fiecare, câte 3.000.000 lei cu titlu de despăgubiri.
În motivarea cererii, s-a arătat că, la data de 23 noiembrie 1991, reclamanta a încheiat cu Editura O. SRL, un contract prin care a cedat acestei edituri, dreptul de a publica 50.000 exemplare din traducerea romanului „Shogun" de James Clavel, efectuată de ea, iar ulterior, aceeaşi editură a publicat încă 64.000 exemplare din acelaşi roman, în urma plagierii traducerii sale, de către F.A.
Prin precizarea depusă la termenul din 20 aprilie 1994, reclamanta a menţionat că temeiul de drept al acţiunii este art. 10 şi urm. din Decretul nr. 321/1996, precum şi că modifică sumele pretinse cu titlu de daune, în sensul că solicită obligarea Editurii O. SRL, să-i plătească suma de 14.000.000 lei, iar a pârâtului F.A., la plata sumei de 6.000.000 lei.
Judecarea cauzei a fost strămutată la Tribunalul Argeş.
Tribunalul Argeş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 235 din 13 iulie 1999, a respins acţiunea, motivând că expertizele efectuate şi celelalte probe ale dosarului, nu confirmă că F.A. ar fi plagiat traducerea efectuată de reclamantă, precum şi că Editura O. SRL nu poate fi obligată la despăgubiri, întrucât F.A. şi-a asumat răspunderea pentru originalitatea traducerii.
Împotriva sentinţei, reclamanta a declarat apel, acesta fiind admis prin Decizia nr. 41/A din 4 aprilie 2000, a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă. Ca urmare, sentinţa a fost schimbată, în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost precizată şi majorată, dispunându-se:
- obligarea pârâtei Editura O. SRL să plătească reclamantei C.D., suma de 253.637.658 lei, iar solidar cu pârâtul F.A., încă 196.441.622 lei, aceleiaşi reclamante.
Prin această hotărâre s-a reţinut că, în realitate, traducerea făcută de F.A. constituie un plagiat şi că, în urma publicării a 68.814 exemplare din romanul „Shogun", prin folosirea neautorizată a traducerii efectuate de reclamantă, pârâţii i-au produs acesteia, prejudiciile evaluate la sumele menţionate mai sus.
Pârâţii au declarat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel.
Prin Decizia nr. 3092 din 19 iunie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a admis recursurile şi, casând hotărârea atacată, a respins apelul declarat de reclamantă, menţinând sentinţa.
S-a motivat, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut în mod greşit existenţa plagiatului, cu consecinţa antrenării răspunderii civile delictuale, în condiţiile art. 998 şi 999 C. civ. În acest sens, s-a învederat că prin considerentele deciziei pronunţate în apel nu s-au arătat motivele care au determinat înlăturarea concluziilor raportului de expertiză întocmit de specialistul G.Ţ., a cărui lucrare a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor procedurale referitoare la modul de desemnare a experţilor, iar concluziile raportului de expertiză prezentat de profesorul dr. A.B. au fost însuşite de instanţă, fără să se ţină seama că profesorul respectiv nu a avut calitatea de expert judiciar şi nici nu a mai formulat răspunsurile la obiecţiuni, deoarece a decedat între timp.
Referitor la publicarea de către pârâta Editura O. SRL, a romanului „Shogun" de James Clavel, s-a învederat că obligaţia de a dovedi că aceasta a avut cunoştinţă că traducerea prezentată de F.A., constituia un plagiat, revenea reclamantei, pentru că în lipsa unei astfel de dovezi, buna credinţă a societăţii de editură este presupusă, deoarece prin însuşi contractul încheiat, persoana care a efectuat traducerea, a garantat originalitatea ei.
Împotriva ultimei decizii, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, invocând prevederile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că desemnarea profesorului universitar dr. A.B., pentru efectuarea expertizei literare dispuse, a fost legală şi corectă, deoarece Biroul Central de Expertize a comunicat că, la timpul respectiv, pe listele sale nu erau înscrişi specialişti care să evalueze traducerile lucrărilor literare, recomandând instanţei, să se adreseze, în acest scop, Uniunii Scriitorilor.
S-a relevat că instanţa de recurs a apreciat în mod eronat că instanţa de apel nu ar fi motivat respingerea concluziilor raportului de expertiză întocmit de G.Ţ., precum şi că respingerea concluziilor documentate din raportul de expertiză al profesorului universitar dr. A.B., nu se justifică.
S-a subliniat că raportul de expertiză întocmit de G.Ţ., conţinând doar 3 pagini, nu are profunzimea de analiză şi nici valoarea de apreciere pe care le prezintă lucrarea profesorului universitar A.B., membru al Uniunii Scriitorilor, ale cărei demonstraţii şi concluzii cuprind 62 de pagini şi 6 anexe.
Conchizându-se, s-a cerut casarea deciziei pronunţate de instanţa de recurs şi rejudecarea cauzei.
Curtea Supremă de Justiţie, în complet format din 9 judecători, prin Decizia nr. 13 din 13 ianuarie 2003, a admis recursul în anulare şi, casând Decizia atacată, a respins recursurile declarate de pârâţi împotriva deciziei nr. 41/A din 4 aprilie 2000, a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pe care a menţinut-o.
În motivarea acestei soluţii, s-a relevat că în raport cu prevederile art. 10 din Decretul nr. 321/1956 şi cu cele ale art. 8 lit. a) din Legea nr. 8/1996, este recunoscut dreptul de autor, şi persoanelor care, folosind opere preexistente, fără participarea autorilor acestora, alcătuiesc opere noi, o atare recunoaştere fiind condiţionată de constatarea caracterului de creaţie intelectuală pentru noua operă.
Subliniindu-se că una din categoriile de opere derivate ce fac obiectul dreptului de autor, sunt traducerile, s-a relevat că apărarea acestui drept se realizează prin mijloacele de drept civil prevăzute în art. 54 - 56 din Decretul nr. 32/1954, cu referire la art. 998 şi 999 C. civ.
S-a motivat că în condiţiile în care plagiatul reprezintă o formă ilicită de utilizare a unei opere preexistente, instanţa sesizată cu acţiunea formulată de reclamantă, trebuia să stabilească mai întâi dreptul acesteia, de autor pentru realizarea traducerii romanului „Shogun", după care să constate existenţa sau inexistenţa plagiatului, în cazul traducerii aceluiaşi roman,de către F.A.
Făcându-se referire la considerentele deciziei atacate, s-a subliniat că din acestea rezultă că instanţa de recurs a înlăturat raportul de expertiză elaborat de prof. univ. dr. A.B., fără a-i mai examina conţinutul, ci s-a referit doar la aspectul privind modalitatea numirii expertului, în raport cu cerinţele înscrise în art. 201 C. proc. civ.
S-a subliniat că în raport cu adresa nr. 1097 din 12 decembrie 1994, prin care Ministerul Justiţiei a comunicat primei instanţe, că în listele Biroului Central pentru expertize tehnice nu erau înscrişi specialişti pentru evaluarea traducerii lucrărilor literare, sugerându-i să solicite Uniunii Scriitorilor, să recomande specialişti în acest domeniu, completul de judecată a respectat prevederile art. 201 alin. (3) C. proc. civ., atunci când, dintre cele două persoane recomandate, a numit ca expert, pe reputatul profesor univ. dr. A.B., cunoscut ca fiind o autoritate în materie.
S-a mai învederat că obiecţiunile formulate de pârâţi, la raportul de expertiză întocmit de prof. univ. dr. A.B., au fost corect respinse de prima instanţă, prin încheierea din 26 ianuarie 1996, astfel că nu se poate considera că instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile legale aplicabile, prin aceea că şi-a întemeiat soluţia, pe concluziile acelui raport de expertiză.
S-a motivat că instanţa de apel a înlăturat în mod justificat concluziile raportului de expertiză efectuat de G.Ţ., întrucât prin conţinutul lor concret şi insuficienţa argumentelor, acele concluzii sunt neconvingătoare.
Făcându-se referire şi la precizările formulate de D.I., desemnat consilier la efectuarea expertizei, s-a conchis că ansamblul materialului probator administrat, confirmă faptul că F.A. a plagiat traducerea romanului „Shogun", efectuată de C.D., astfel că Decizia pronunţată în recurs, este vădit netemeinică, în accepţiunea prevederilor art. 330 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., ceea ce a impus casarea ei şi menţinerea deciziei instanţei de apel.
Invocând cazul prevăzut în art. 322 pct. 2 C. proc. civ., Editura O. SRL Bucureşti a formulat cerere de revizuire a deciziei nr. 13 din 13 ianuarie 2003, a Curţii Supreme de Justiţie, în complet format din 9 judecători.
În motivarea cererii de revizuire, s-a învederat că, prin această decizie, completul de 9 judecători a depăşit limitele cererilor formulate prin recursul în anulare, prin care s-a solicitat casarea hotărârii pronunţate în recurs şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, iar nu menţinerea deciziei instanţei de apel.
S-a susţinut că, în modul arătat, instanţa care a soluţionat recursul în anulare, a acordat mai mult decât s-a cerut prin această cale de atac, impunându-se, astfel, admiterea cererii de revizuire, în temeiul art. 322 pct. 2 C. proc. civ. şi al art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale.
S-a relevat, totodată, că instanţa supremă nu a precizat, prin Decizia a cărei revizuire se cere, în ce constă vădita netemeinicie, sub aspectul încălcării esenţiale a legii, nu a răspuns la excepţiile invocate în recurs cu privire la lipsa calităţii procesuale active a reclamantei C.D. şi la lipsa calităţii procesuale pasive a Editurii O. SRL, la excepţia tardivităţii introducerii capătului de cerere referitoare la publicarea tirajului de 64.814 exemplare din traducerea reclamantei, precum şi la prescripţia drepturilor patrimoniale din acest capăt de cerere.
De asemenea, s-a subliniat că instanţa supremă, admiţând recursul în anulare, nu s-a pronunţat asupra cererilor formulate în recurs, cu privire la erorile de fapt comise de instanţa de apel, ca urmare a aprecierii greşite a probelor, care au determinat reţinerea situaţiei de fapt, pe baza unui raport de expertiză nefinalizat, precum şi a împrejurării că Editura O. SRL a publicat tirajul de 64.814 exemplare, fără împuternicirea traducătoarei. S-a mai relevat că instanţa nici nu s-ar fi pronunţat cu privire la obligarea solidară, pentru suma de 196.441.622 lei, iar constatarea că Editura O. SRL nu ar fi avut contract de copyright cu autorul, este greşită.
În fine, s-a susţinut că, prin menţinerea deciziei instanţei de apel, instanţa supremă nu a luat în considerare sesizarea trimisă de reprezentantul F.R. Inc. USA, în care se arată că D.C. nu deţine drepturile patrimoniale asupra traducerii romanului „Shogun", precum şi că nici nu s-a pronunţat asupra tuturor aspectelor evidenţiate în cuprinsul motivelor de recurs ale Editurii O. SRL şi în întâmpinarea la recursul în anulare.
În concluzie, s-a cerut admiterea cererii de revizuire şi schimbarea deciziei vizate, în sensul motivelor invocate.
Cererea de revizuire nu este fondată.
În adevăr, potrivit art. 322 pct. 2 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri dată de o instanţă de recurs (deci şi asupra recursului în anulare), atunci când aceasta evocă fondul, se poate cere, „dacă s-a pronunţat asupra unor lucrări care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut".
În legătură cu acest caz de revizuire, este de reţinut că prin formularea din textul menţionat se face referire la aplicarea principiului disponibilităţii, care nu îngăduie instanţei să depăşească obiectul acţiunii sau al celorlalte cereri accesorii ori incidentale, dar nici nu-i permite să omită de a se pronunţa asupra unui capăt de acţiune.
Ca urmare, acest caz de revizuire priveşte numai obiectul acţiunii, iar nu şi cauza ei, instanţa putând pune în discuţie temeiuri noi de drept, neinvocate de reclamant, în acţiune sau de pârât, în apărare.
Or, prin cererea de revizuire, astfel cum a fost formulată, nu s-a pretins de pârâta Editura O. SRL, că instanţa de apel, a cărei hotărâre a fost menţinută în urma respingerii recursurilor pârâtelor, ca efect al admiterii recursului în anulare, ar fi depăşit obiectul acţiunii şi al celorlalte cereri precizatoare formulate de reclamantă.
Pe de altă parte, este de observat că în raport cu dispoziţiile ce reglementează calea de atac a recursului în anulare, care, potrivit art. 3303 C. proc. civ., sunt cele privitoare la recurs, aplicabile în mod corespunzător, instanţa supremă, casând Decizia pronunţată în recurs, avea posibilitatea ca, în conformitate cu prevederile art. 315 alin. (4), cu referire la art. 296 din acelaşi cod, să menţină Decizia dată în apel, astfel cum a şi procedat.
Totodată, din examinarea copiei ordonanţei din 15 octombrie 2004, prin care Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitei C.D., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (1) – (3) C. pen. şi aplicarea faţă de aceasta, a unei sancţiuni cu caracter administrativ, rezultă că ordonanţa respectivă nu prezintă relevanţa ce i s-a atribuit de contestatoarea Editura O. SRL, cât timp nu are legătură cu plagiatul ce a făcut obiectul acţiunii reclamantei, a cărui constatare este valabil reţinută.
Aşa fiind, se constată că în cauză, cererea de revizuire formulată de pârâta Editura O. SRL nu întruneşte condiţiile cerute de lege, pentru a fi admisă, astfel că urmează să fie respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire a deciziei nr. 13 din 13 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, în complet din 9 judecători, formulată de pârâta Editura O. SRL Bucureşti.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 313/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 315/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
