ICCJ. Decizia nr. 333/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 333/2005
Dosar nr. 288/2005
Şedinţa publică din 5 decembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 17 iulie 2003, reclamanta SC C. SA Bucureşti a chemat în judecată SC T.N.S. SRL Bucureşti (fostă SC M.D.), pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, instanţa de judecată să oblige pârâta la plata sumei de 102.025 dolari SUA, reprezentând chirie restantă şi penalităţi.
Prin sentinţa nr. 10651 din 14 septembrie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada mai - iunie 2000 şi a respins cererea reclamantei pentru perioada respectivă, ca fiind prescrisă, precum şi, ca neîntemeiată, cererea referitoare la perioada iulie 2000 - martie 2003.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia nr. 347 din 21 aprilie 2005, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanţe şi a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumei de 96.195 dolari SUA, reprezentând chiria aferentă perioadei iulie 2000 - martie 2003.
Celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate au fost menţinute.
Împotriva acestei din urmă hotărâri pârâta SC T.N.S. SRL Bucureşti a declarat recurs.
Totodată, prin declaraţia de recurs, pârâta a solicitat suspendarea executării deciziei atacate, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
La termenul din 5 octombrie 2005, prin încheierea pronunţată în aceeaşi zi în dosarul nr. 2632/2005, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în soluţionarea cererii de suspendare a executării hotărârii, instanţa de recurs a stabilit în sarcina petentei SC T.N.S. SRL Bucureşti, plata unei cauţiuni în cuantum de 288.585.000 ROL.
Împotriva acestei încheieri, petenta menţionată a declarat recurs, susţinând că instanţa a fixat cauţiunea într-un cuantum prea mare în raport cu rezultatele financiare ale firmei şi împrejurarea că societatea comercială nu a funcţionat în acel spaţiu din anul 1998.
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva unei încheieri pronunţate de secţia comercială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, în condiţiile art. 300 C. proc. civ.
Prin recursul declarat este vizată provocarea controlului judiciar asupra încheierii menţionate, în considerarea de către pârâtă a caracterului autonom al acesteia.
Însă, caracterul autonom al încheierii este exclus, în raport cu dispoziţiile art. 255 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la hotărâri date în cursul judecăţii.
Pe de altă parte, potrivit art. 299 C. proc. civ., raportat la art. 282 alin. (2) din acelaşi cod, încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu fondul, excepţia de la regula generală statuată de textul legal menţionat, cu referire la încheierile prin care s-a suspendat cursul judecăţii, fiind de strictă interpretare.
Cu privire la încheierile prin care se stabileşte cuantumul cauţiunii, în vederea soluţionării cererii de suspendare a executării hotărârii, legea procesual-civilă nu a reglementat posibilitatea atacării separate cu recurs.
Ca atare, încheierea prin care s-a stabilit obligaţia depunerii cauţiunii şi cuantumul acesteia, urmează, sub aspectul căilor de atac, regimul stabilit de legea procesual-civilă pentru hotărârea finală ce se va pronunţa în cauză, în această etapă procesuală.
Or, conform art. 299 C. proc. civ., căii de atac a recursului îi sunt supuse hotărârile definitive, stabilite, ca atare, prin art. 377 alin. (1) din acelaşi cod.
Pe de altă parte, conform art. 377 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la hotărârile irevocabile, raportat la art. 299 din acelaşi cod, rezultă că sistemul român de jurisdicţie a statuat principiul unicităţii recursului, dreptul la această cale de atac stingându-se prin exercitare.
Drept urmare, posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă.
Aşadar, în raport cu principiul menţionat, coroborat cu neîndeplinirea uneia din cerinţele ce se cer a fi întrunite cumulativ, cu referire la existenţa unei hotărâri determinate de legea procesuală ca fiind susceptibilă de a fi supusă controlului judiciar, prin exercitarea acestei căi de atac, recursul declarat de petentă apare ca fiind inadmisibil.
Pe de altă parte, potrivit art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată, completul de 9 judecători judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Totodată, prin art. 21 din Legea nr. 304/2004, republicată, a fost stabilită competenţa secţiilor de a judeca recursurile în cauzele determinate de Codul de procedură civilă, iar prin art. 22 din acelaşi act normativ a fost reglementată competenţa secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, între altele, de a judeca în primă instanţă procesele penale, în cazurile expres prevăzute, determinate de calitatea persoanei.
Din coroborarea textelor legale menţionate rezultă că secţia comercială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca şi celelalte secţii, de altfel, cu excepţia secţiei penale în cazurile arătate, pronunţă hotărâri irevocabile, nesusceptibile de a fi atacate cu recurs.
Aşadar, cum recursul nu priveşte o cauză soluţionată în primă instanţă de secţia penală, ci o încheiere a secţiei comerciale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în etapa procesuală a recursului, iar Decizia ce se va pronunţa în cauză, va fi o hotărâre irevocabilă, este evident că nu sunt întrunite cerinţele art. 22 din Legea nr. 304/2004.
Ca atare, în raport cu dispoziţiile legale menţionate, recursul declarat în cauză urmează a fi privit ca inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât şi potrivit legii speciale.
Or, a recunoaşte unei căi de atac, aptitudinea declanşării controlului judiciar, în alte condiţii, decât cele prevăzute de legea procesual-civilă, cu încălcarea principiului legalităţii acestora, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Este de reţinut că modul de determinare a sistemului căilor de atac în procesul civil, cu referire la criticile formulate de pârâtă privitoare la încheierea atacată, corespunzător principiului stabilit prin art. 129 din Constituţia României, revizuită, acelaşi pentru persoane aflate în situaţi identice, asigură un control judiciar efectiv al hotărârilor judecătoreşti şi satisface exigenţele art. 21 din legea fundamentală, privind liberul acces la justiţie, precum şi a celor privind dreptul la un proces echitabil reglementat prin Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, faţă de cele ce preced, precum şi pentru a da eficienţă principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor, instanţa este obligată a examina căile de atac cu care este sesizată, prin prisma îndeplinirii condiţiilor de exercitare stabilite de legea procesual-penală şi a respinge, ca inadmisibilă, orice cale de atac neconformă acestora.
Or, în cauză aceste cerinţe se constată a nu fi îndeplinite, aşa încât excepţia invocată apare ca fiind întemeiată.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petenta SC T.N.S. SRL Bucureşti, împotriva încheierii din 5 octombrie 2005, pronunţată în dosarul nr. 2632/2005, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 332/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 335/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
