ICCJ. Decizia nr. 338/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 338/2004
Dosar nr. 62/2004
Şedinţa publică din 13 decembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 99 din 21 iunie 2001, Tribunalul Buzău a respins cererea de schimbare a încadrării juridice, din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934.
În baza art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), a condamnat inculpata P.E., la 12 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
În baza art. 33 – 34, raportat la art. 35 C. pen., a contopit pedepsele aplicate şi a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, de 12 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
A aplicat art. 71şi 64 C. pen.
Prin aceeaşi hotărâre, instanţa de fond a anulat actele false, respectiv 36 bilete la ordin şi 36 file CEC, a obligat inculpata să plătească, cu titlu de despăgubiri, 2.438.490.468 lei către SC F. SA Râmnicu Sărat; 288.000.000 lei către SC V.P. SRL Craiova; 230.950.894 lei către SC M.I. SRL Braşov; 185.000.000 lei către SC A. SRL Braşov şi a menţinut sechestrul asigurător asupra bunurilor inculpatei, instituit prin ordonanţa nr. 1792 din 19 septembrie 2000 a Inspectoratului de Poliţie Judeţean Buzău şi procesul-verbal din 21 septembrie 2000 a Poliţiei municipiului Râmnicu Sărat.
Totodată, s-a dispus comunicarea sentinţei, după rămânerea ei definitivă, în vederea înregistrării la Oficiul Registrului Comerţului Argeş.
S-a reţinut că, în perioada noiembrie 1999 - mai 2000, inculpata P.E., în calitate de administrator al SC L.&J. SRL Piteşti şi contabil cu drept semnătură în bancă, a SC Y. SRL Piteşti, unde administrator este P.J., soţul acesteia, în mod repetat, a emis 36 bilete la ordin şi 36 file CEC, pentru a achita contravaloarea mărfurilor cumpărate de la SC F. SA Râmnicu Sărat, SC V.P. SRL Craiova, SC M.I. SRL Braşov şi SC A. SRL Braşov, cunoscând că pentru valorificarea titlurilor de credit emise, nu dispune de provizia necesară în conturile bancare, cauzând în acest fel, prejudicii de 2.691.340.013 lei şi, respectiv 3.960.314.635 lei.
Împotriva hotărârii primei instanţe, inculpata a declarat apel, invocând interpretarea eronată a probelor administrate, precum şi a naturii juridice a faptelor comise, în mod greşit reţinându-se caracterul penal al acestora.
Aceasta a susţinut că emiterea biletelor la ordin nu poate constitui în sine o manoperă dolosivă care să se înscrie în ipoteza infracţiunii de înşelăciune.
Pe de altă parte, faptele constând în emiterea de cec-uri în perioada de interdicţie bancară nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune.
În concluzie, aceasta a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate şi pronunţarea achitării, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. b) C. pen.
Totodată, susţinând lipsa intenţiei de inducere în eroare, inculpata a solicitat, în subsidiar, achitarea în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen.
De asemenea, în cazul nereţinerii motivelor invocate, inculpata a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor, în infracţiunea prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 teza I din Legea nr. 59/1934.
În subsidiar, inculpata a solicitat reindividualizarea pedepsei, în sensul reducerii cuantumului acesteia.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală, prin Decizia penală nr. 402 din 12 septembrie 2001, a admis apelul declarat de inculpată, a descontopit pedeapsa rezultantă, a făcut aplicarea art. 74 şi 76 C. pen., a condamnat inculpata, la două pedepse de câte 8 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., a recontopit pedepsele şi a dispus ca inculpata P.E. să execute pedeapsa cea mai grea, de 8 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a stabilit corect starea de fapt, iar încadrarea juridică este legală.
Singurul motiv apreciat ca fiind întemeiat, este cel privind individualizarea pedepsei, instanţa de fond nedând eficienţa cuvenită împrejurărilor care atenuează răspunderea penală, constând în sinceritatea dovedită de inculpată pe parcursul procesului penal, lipsa antecedentelor penale, faptul că are un copil minor de întreţinut şi, mai ales, faptul că este grav bolnavă.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, invocând motivul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., cu referire la greşita reţinere a circumstanţelor atenuante în favoarea inculpatei, precum şi inculpata, care a susţinut nelegalitatea hotărârilor atacate, decurgând din neîncuviinţarea administrării probei cu expertiză contabilă.
Prin Decizia nr. 4342 din 15 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a respins recursurile, ca nefondate, apreciind că situaţia de fapt a fost corect reţinută de instanţe, în baza materialului probator administrat, vinovăţia inculpatei fiind dovedită pe deplin, iar pedeapsa a fost judicios individualizată.
Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 410 alin. (1) partea I pct. 2 teza 1 şi pct. 7 C. proc. pen.
S-a susţinut că faptele nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., în sensul inexistenţei relei credinţe.
Ca atare, fapta săvârşită de inculpată întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, modificată prin Legea nr. 83/1994.
S-a mai susţinut că fapta de emitere a 36 bilete la ordin, fără ca la scadenţă să existe banii necesari acoperirii lor, având caracter civil şi în lipsa dovedirii activităţii de inducere în eroare a societăţilor comerciale, cu care se afla în relaţii comerciale, în mod greşit a fost încadrată în dispoziţiile art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., în loc de art. 84 alin. (2) din Legea nr. 59/1994.
În concluzie, Procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate, achitarea inculpatei, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod, în infracţiunea de emitere de cecuri fără disponibil la tras, prevăzută de art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), rejudecarea cauzei în aceste limite şi în funcţie de sancţiunea aplicată, să se dea eficienţă dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 543/2002.
Examinând cauza, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., cu referire la art. 4141 alin. (1) din acelaşi cod, se constată următoarele:
I. Cu privire la încadrarea juridică a faptei de emitere de cecuri fără disponibil în cont.
Potrivit art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, modificată, se pedepseşte cu amendă sau cu închisoare de la 6 luni, până la un an, în afară de cazul când fapta constituie un delict sancţionat cu o pedeapsă mai mare, în care caz se aplică această pedeapsă, „oricine emite un cec, fără a avea la tras disponibil suficient, sau după ce a tras cecul şi mai înainte de trecerea termenelor fixate pentru prezentare, dispune altfel, în total sau în parte, de disponibilul avut".
De reţinut, că textul menţionat a rămas neschimbat de la data adoptării legii, la data de 1 mai 1934, dispoziţia nefăcând obiectul modificărilor şi completărilor operate prin OG nr. 11/1993, aprobată prin Legea nr. 83/1994, de modificare a Legii nr. 58/1934 şi Legii nr. 59/1934.
Totodată, art. 215 alin. (4) C. pen., sub denumirea marginală „Înşelăciunea", dispune în sensul că „emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în total sau în parte, ori de a interzice trasului, de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. (1), dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin. (2)".
Existenţa unui concurs de texte, prezentând identitate sub aspectul valorii ocrotite, cu referire la proprietate, corespunzător art. 1 C. pen., şi la relaţiile sociale ce se formează în raporturile comerciale în jurul acestei valori, precum şi elementului material al laturii obiective a conţinutului constitutiv alternativ al infracţiunii, cu referire la emiterea unui cec fără disponibil în cont sau a unor operaţiuni în cont având drept consecinţă diminuarea acestuia sub limita aptă a asigura onorarea cecului emis de trăgător, pune problema încadrării juridice corecte, a stabilirii concordanţei depline între fapta concretă săvârşită şi norma penală specială care încriminează acea faptă.
Sub un prim aspect, dificultatea încadrării juridice este generată de faptul că ambele texte privesc aceeaşi acţiune interzisă, cu referire la condiţiile emiterii cecului, astfel cum acestea sunt reglementate prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 59/1934.
Astfel, potrivit textului menţionat, emiterea cecului se bazează pe o acoperire, reprezentând o sumă aflată într-un cont bancar şi pe convenţia dintre bancă şi trăgător.
Din modul de redactare a art. 3 din legea cecului, rezultă că acoperirea cecului emis de trăgător trebuie să îndeplinească, cumulativ, condiţia anteriorităţii, în raport cu data emiterii cecului, a suficienţei, în raport cu cuantumul sumei ce urmează a fi plătită, a disponibilităţii, în sensul de a fi lichidă şi exigibilă în raportul juridic dintre client şi bancă, precum şi cea a irevocabilităţii, cu referire la obligaţia trăgătorului, de a menţine acoperirea la dispoziţia posesorului cecului, până la încasarea cecului sau, eventual, până la prescrierea titlului de credit.
Or, încadrarea juridică corectă apare ca deosebit de importantă, în raport cu împrejurarea că, numai cu îndeplinirea acestei condiţii, se asigură desfăşurarea represiunii penale în limitele legii şi, totodată, este îndeplinită şi funcţia încadrării juridice, de garanţie a respectării drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor.
În acest sens, limitele de pedeapsă prevăzute în normele încriminatoare menţionate, semnificativ diferite, relevând un pericol social abstract distinct, nu au aptitudinea de a constitui criteriu pentru operaţiunea de stabilire a încadrării juridice a faptei.
Sintagma „afară de cazul când faptul constituie un delict sancţionat cu o pedeapsă mai mare, în care caz se aplică această pedeapsă", folosită de legiuitor în art. 84 din Legea nr. 59/1934, în raport cu care s-ar putea concluziona în sensul subsidiarităţii textului din legea cecului, faţă de norma cuprinsă în art. 215 alin. (4) C. pen., constituie temei pentru încadrarea juridică a faptei, exclusiv prin prisma constatării întrunirii condiţiilor de aplicare a acestuia din urmă, aşa încât nici aceasta nu poate constitui un unic criteriu, cu referire la aspectul examinat.
Drept urmare, sub aspectul examinat, soluţia este dată de interpretarea textelor menţionate, în raport cu forma propoziţională care identifică înţelesul voit de legiuitor, prin stipularea unor condiţii suplimentare de angajare a răspunderii penale, prin încadrarea faptei, în dispoziţiile art. 215 alin. (4) C. pen.
Astfel, ambele texte au în vedere cerinţa imperativă a acoperirii cecului, stabilită prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 59/1934, care nu poate fi eludată de părţi.
Eludării acestei cerinţe se opune caracterul imperativ al normei menţionate, precum şi faptul că cecul nu reprezintă un instrument de garantare a creanţelor, lăsat în conţinutul său la latitudinea părţilor, ca în cazul altor acte juridice.
Mai mult, această eludare este în mod firesc sancţionată în condiţiile, după caz, a uneia dintre cele două norme penale menţionate, faţă de faptul că prin lege a fost stabilită posibilitatea garantării creanţelor, în cazul în care părţilor convin să accepte tranzacţia în alte condiţii, decât cele stabilite prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 59/1934, prin utilizarea variantei biletului la ordin, care nu prezintă restricţii legale, în sensul preconstituirii provizionului.
Condiţiile suplimentare înscrise în art. 215 alin. (4) C. pen., faţă de cele înscrise în art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, care identifică înţelesul voit de legiuitor, cu referire la încadrarea juridică în unul din textele menţionate, privesc săvârşirea faptei „în scopul arătat în alin. (1)" al art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP) şi „dacă s-a pricinuit o pagubă, posesorului cecului".
Ca atare, în toate situaţiile, emiterea unui cec fără acoperirea necesară, constituie infracţiune, cu următoarele distincţii, sub aspectul încadrării juridice:
- emiterea unui cec, fără a avea la tras disponibil suficient acoperirii acestuia, constituie infracţiunea prevăzută în art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, dacă această situaţie a fost cunoscută şi acceptată de beneficiar;
- emiterea unui cec fără acoperirea bancară necesară, în scopul arătat în art. 215 alin. (1) C. pen., privind „inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată, a unei fapte mincinoase sau ca mincinoase, a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul, un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului", constituie infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (4) C. pen.
În consecinţă, pentru legala încadrare juridică a faptei de emitere a unui cec fără asigurarea anticipată a disponibilului în cont, necesar pentru acoperirea acestuia, urmează a se stabili, în raport cu probatoriul administrat, dacă neîndeplinirea acestei condiţii a fost cunoscută de beneficiarul efectului de comerţ menţionat, caz în care fapta comisă întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de pericol prevăzută în art. 84 alin. (1) pct. 2 din legea cecului, sau dacă neîndeplinirea acestei condiţii este rezultatul inducerii intenţionate în eroare a beneficiarului cecului, în scopul particularizat de art. 215 alin. (1) C. pen., de esenţa infracţiunii de înşelăciune dacă s-a produs o pagubă, caz în care fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii împotriva patrimoniului prevăzută de art. 215 alin. (4) C. pen.
Or, probatoriul administrat în cauză se constată a fi insuficient, acesta neavând aptitudinea de a clarifica elementele menţionate, singurele apte a realiza stabilirea naturii juridice a răspunderii şi încadrarea juridică corectă a faptelor reţinute în sarcina inculpatei.
2. Cu privire la fapta de emitere de bilete la ordin, fără ca la data scadenţei acestora, contul bancar al emitentului să fie alimentat cu fondurile băneşti necesare acoperirii obligaţiei de plată asumate.
Potrivit dispoziţiilor art. 104 din Legea nr. 58/1934, reprezentând o repetare a dispoziţiilor art. 1 din acelaşi act normativ, cu diferenţierile impuse de structura acestuia, biletul la ordin este înscrisul prin care emitentul, în calitate de debitor, se obligă să plătească beneficiarului sau la ordinul acestuia, o sumă determinată, la locul şi scadenţa arătate.
Ca atare, condiţiile esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească un bilet la ordin, sunt cele privitoare la cambie, deosebirea constând în faptul că în acesta din urmă nu va figura numele trasului şi că biletul la ordin nici nu va putea fi acceptat.
În speţă, supusă examinării este promisiunea necondiţionată a inculpatei, de a plăti sumele determinate, corespunzătoare creditului documentar stabilit prin emiterea unor bilete la ordin, în raport cu dispoziţiile art. 104 pct. 2 din Legea nr. 58/1934.
Este de reţinut că, urmare a unor excese comise în practica ordinelor de plată, ca şi în cea privind emiterea cecurilor fără acoperire de altfel, au fost emise norme privind decontările unor astfel de titluri, de către Banca Naţională a României.
Totodată, în raport cu latura obiectivă a excesului menţionat, fapta, în condiţii determinate, excede ilicitului civil şi intră sub incidenţa normelor penale.
Astfel, natura civilă este dată de împrejurarea că, în măsura în care nu sunt incompatibile cu natura acestui titlu, biletului la ordin îi sunt aplicabile dispoziţiile din Legea nr. 58/1934, privitoare la gir, scadenţă, plată, acţiunea sau executarea cambială, regres în caz de neplată şi protest.
Natura penală a faptei, aptă a afecta patrimoniul şi relaţiile sociale ce se formează în jurul acestei valori în raporturile comerciale, este atrasă de săvârşirea acesteia, cu intenţia directă de inducere în eroare a beneficiarului plăţii, în scopul prevăzut de art. 215 alin. (1) C. pen.
Este adevărat că cel care intră în raporturi cu caracter patrimonial, trebuie să fie diligent, să procedeze cu toată grija şi atenţia, pentru ca interesele sale să nu fie vătămate, uzând de toate mijloacele şi instrumentele de protecţie puse la dispoziţie de Legea nr. 58/1934 şi legislaţia comercială incidentă.
Însă, pentru formarea şi desfăşurarea nestânjenită a relaţiilor cu caracter patrimonial, deci şi a raporturilor comerciale, este necesară o anumită bună credinţă a părţilor, reglementată ca obligaţie legală prin art. 970 C. civ., cu referire la art. 948 pct. 2, art. 953 şi urm. din acelaşi cod.
Pentru a pune la adăpost persoana de bună credinţă, de pagubele care i-ar putea fi pricinuite acesteia, ca urmare a inducerii în eroare, legiuitorul a incriminat infracţiunea de înşelăciune în convenţii, între altele, prin art. 215 alin. (3) C. pen., care priveşte fapta de inducere sau de menţinere în eroare, cumulativ sau alternativ, cu ocazia încheierii sau executării unui contract, constând în inducerea acelei reprezentări false a realităţii, în lipsa căruia contractul nu ar fi fost, după caz, încheiat sau executat.
Aşadar, fapta de a emite un bilet la ordin pentru onorarea căruia la scadenţă nu există disponibilităţile băneşti necesare efectuării plăţii, are natură civilă sau penală, după caz, în măsura stabilirii folosirii sau nefolosirii de manopere dolosive faţă de creditorul obligaţiei de plată, într-unul din cele două momente avute în vedere de legiuitor, respectiv cel al asumării obligaţiei la încheierea contractului şi/sau neexecutării obligaţiei de plată contractual asumate.
Cum, însă, atitudinea psihică a subiectului activ al infracţiunii de înşelăciune, respectiv voinţa de a săvârşi fapta şi conştiinţa caracterului şi urmărilor acesteia, ca temei al imputabilităţii intrând sub incidenţa legii penale, nu pot fi stabilite ca atare, acestea urmează a fi constatate deductiv din mijloacele de probă administrate, privitoare la comiterea faptei, cu referire la emiterea biletului la ordin, prin raportare la obligaţia legală de a asigura acoperirea la scadenţă.
Or, sub acest aspect, constituie probe pertinente, în raport cu obligaţiile legal stabilite pentru comercianţi, privitoare la activitatea documentară, bugetul de venituri şi cheltuieli şi programul fluxurilor financiare.
Tot probe directe în stabilirea bunei sau relei-credinţe constituie şi contractele încheiate, graficele de livrare, modalitatea şi termenele de plată, în raport cu care se pot stabili sumele previzionate a exista în cont în viitor, care se raportează la data stabilită ca scadenţă a plăţii biletului la ordin.
Evident, că pot fi administrate şi oricare alte mijloace de probă reglementate de legea procesuală, îndeplinind condiţiile de admisibilitate, cenzurate, însă, corespunzător posibilităţii afectării valorii informative, a adevărului, de conivenţe ulterioare săvârşirii inducerii în eroare.
Aşadar, fapta de a emite un bilet la ordin, fără ca la scadenţă să existe în contul emitentului, disponibilităţi băneşti suficiente pentru onorarea obligaţiei de plată, are caracter civil sau penal, funcţie de caracterul previzibil a lipsei sumei necesare acoperirii plăţii promise, caz în care beneficiarul ordinului de plată a fost indus în eroare, sau fortuit, cu referire la aceeaşi sumă, din cauze independente de activitatea emitentului, caz în care nu este îndeplinită condiţia ce ţine de esenţa infracţiunii de înşelăciune, în oricare din formele acesteia.
Or, din actele şi lucrările dosarului se constată că nici sub acest din urmă aspect, situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită.
O cauză se apreciază că a fost soluţionată în fond, corespunzător dispoziţiilor art. 1 C. proc. pen., numai atunci când instanţa a stabilit corect starea de fapt, a stabilit şi aplicat normele incidente, pronunţând, cu referire la cauză, o hotărâre de condamnare corespunzătoare, apreciind în baza unui probatoriu complet, specific normei incriminatoare, asupra existenţei faptei intrând sub incidenţa ilicitului penal, încadrării juridice legale şi proporţionalizând judicios riposta socială, în raport cu criteriile de individualizare prevăzute în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), de natură a satisface scopul şi funcţiile acesteia, determinate de art. 52 din acelaşi cod.
Aceste deziderate ale soluţionării cauzei, corespunzător principiilor procesului penal statuate în Codul de procedură penală, se constată a fi nesatisfăcute în cauză.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 4141 C. proc. pen., cu referire la art. 38515 pct. 2 lit. c) din acelaşi cod, Curtea va admite recursul în anulare, va casa hotărârile pronunţate în cauză şi va trimite dosarul, Tribunalului Buzău, în vederea rejudecării cauzei.
Cu ocazia rejudecării cauzei, instanţa de fond va dispune efectuarea unei expertize, în vederea lămuririi împrejurărilor săvârşirii faptelor comise de inculpată, sub aspectele anterior arătate. Totodată, instanţa de fond va dispune administrarea oricăror altor probe, apreciate ca fiind apte a lămuri faptele deduse judecăţii, a duce la aflarea adevărului şi la legala soluţionare a cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Casează sentinţa penală nr. 99 din 21 iunie 2001, a Tribunalului Buzău, secţia penală, Decizia penală nr. 402 din 12 septembrie 2001, a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi Decizia nr. 4342 din 15 octombrie 2003, a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, privind pe inculpata P.E.
Trimite dosarul, Tribunalului Buzău, în vederea rejudecării cauzei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 337/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 339/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
