ICCJ. Decizia nr. 340/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 340/2004
Dosar nr. 233/2004
Şedinţa publică din 13 decembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 2473 din 1 august 1950, Curtea Bucureşti, secţia III-a penală, a condamnat pe inculpatul P.I., la 5 ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 1 lit. d), combinat cu art. 4 din Decretul nr. 207/1948, cu aplicarea art. 157 C. pen. anterior.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, în anul 1941, folosindu-se de relaţiile de prietenie cu persoane având situaţii oficiale, inculpatul a obţinut arendarea unui atelier de fabricare a capacelor de ceasornice şi bijuterii din aur, situat în oraşul Cernăuţi, pe care ulterior l-a mutat la Bucureşti.
Totodată, a dobândit foloase materiale de la mai mulţi cetăţeni evrei, în scopul de a nu-i deporta în Transnistria.
Recursul declarat de inculpat împotriva acestei decizii a fost respins, ca nefondat, de secţia penală a Curţii Supreme, prin Decizia nr. 2229 din 27 septembrie 1950.
Împotriva celor două hotărâri pronunţate în cauză, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 410 alin. (1) partea I pct. 2 teza I C. proc. pen.
S-a susţinut că hotărârile atacate au fost pronunţate cu încălcarea legii, în cauză nefiind întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni.
Astfel, din probatoriul administrat nu rezultă că inculpatul şi-ar fi însuşit ilicit vreun bun. Totodată, din probele dosarului a rezultat că inculpatul, la data primirii în arendă a fabricii, nu avea nici o calitate oficială şi nici nu s-a folosit de persoane cu astfel de calităţi, în acest scop. În fine, din actele dosarului a rezultat că inculpatul nu a realizat altă avere, în afara celei achiziţionate anterior perioadei vizate, nu din teritoriul în care s-a purtat războiul sau în astfel de condiţii. Ca atare, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.
În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate şi, rejudecând cauza, achitarea inculpatului şi înlăturarea pedepsei complementare a confiscării totale a averii.
Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prin rechizitoriul nr. 254/C/1948, Parchetul Curţii Bucureşti a dispus trimiterea în judecată a numitului P.I., de 55 ani, industriaş, fost ofiţer superior în aviaţie şi comandant al Aeroportului Cernăuţi, proprietar al unei ferme de 3 ha, cu locuinţă şi pomi fructiferi, situată în comuna Tunari, judeţul Ilfov, pentru săvârşirea infracţiunii de crime de război prevăzută de art. 1 lit. b) din Decretul nr. 207/1948.
S-a reţinut că, în anul 1941, odată cu ocuparea Bucovinei de Nord, inculpatul P.I. ca ofiţer de aviaţie, a fost concentrat şi numit comandantul Aeroportului Cernăuţi.
În această calitate, a avut în subordinea sa circa 120 cetăţeni evrei, prestanţi la muncă obligatorie.
Prieten bun cu colonelul S.M. (criminal de război), aghiotantul generalului C. - guvernator al Bucovinei, inculpatul a reuşit să fie desconcentrat şi să obţină arendarea unui atelier mare de fabricare a capacelor de ceasornice şi bijuterii de aur fără pietre preţioase.
Acest atelier aparţinea statului sovietic care, până la invadarea Bucovinei, îl modernizase, transformându-l într-o fabrică.
Neavând cunoştinţele de specialitate necesare desfăşurării activităţii fabricii, inculpatul a început să caute specialişti.
În considerarea promisiunii că vor fi trecuţi pe tabloul de lucrători necesari fabricii, cu consecinţa evitării în acest fel a deportării, muncitorii s-au angajat să lucreze pentru inculpat.
Astfel, inculpatul a cerut de la Guvernământ, ca specialişti, pe martorii L.I. şi S.H.
După aprobarea cererii, inculpatul a încheiat cu cei doi, un contract de asociere, obligându-se a aduce în asociaţie, ca aport, suma de 1.000.000 lei.
Potrivit declaraţiei martorului E.H., neavând suma menţionată, inculpatul a ridicat-o de la italianul S.D., cel care mijlocise transporturi de evrei în vederea plecării în Palestina.
Acesta, la rându-i, primise această sumă de la cei doi martori menţionaţi, în scopul facilitării emigrării.
După încheierea asociaţiei cu cei doi martori, inculpatul a mai obţinut de la Guvernământul Bucovinei, încă 12 lucrători specialişti, scoşi din ghetou, după ce aceştia au dat diferite bunuri de valoare, urmând să fie menţinuţi la Cernăuţi, în interesul întreprinderii sale.
În luna mai 1942, pe baza avizelor favorabile ale Guvernământului Bucovinei, inculpatul a mutat fabrica la Bucureşti , fără a se mai preocupa de muncitorii menţionaţi, rămaşi fără lucru la Cernăuţi.
Prima instanţă a reţinut această stare de fapt şi a condamnatul inculpatul, în sensul arătat, prin sentinţa penală rămasă definitivă, ca urmare a respingerii recursului declarat de inculpat, împotriva acesteia.
Examinând cauza, prin prisma criticilor formulate prin recursul în anulare, se constată următoarele:
Din probatoriul administrat în cauză, rezultă că, în 1941, pentru scurt timp, respectiv câteva luni, inculpatul P.I. a fost numit comandantul Aeroportului Cernăuţi.
În această calitate a avut, ca prestanţi la muncă obligatorie, mai mulţi cetăţeni evrei care, în acea perioadă, erau deportaţi în Transnistria.
În aceste împrejurări , inculpatul a cunoscut martorii S.E., L.I. şi S.H.
La sugestia martorului S.E., inculpatul a solicitat şi obţinut în arendă, o întreprindere de producere a capacelor de ceasornic şi a bijuteriilor de aur, fostă proprietate a martorilor S.H. şi L.I., preluată de statul sovietic şi aflată, la acea dată, în administrarea Directoratului Economiei Naţionale din Guvernământul Bucovinei.
Inculpatul a scos din ghetou martorii L.I. şi S.H., pe care i-a angajat la fabrică, după care s-a asociat cu aceştia.
Ulterior, în martie 1942, a obţinut de la guvernatorul Bucovinei, aprobarea mutării fabricii la Bucureşti, unde i-a adus şi pe martorii menţionaţi, împreună cu familiile lor.
Între asociaţi au survenit unele neînţelegeri legate de afacerile comerciale, ceea ce a condus la chemarea inculpatului în judecată civilă, în 1945.
La data de 5 octombrie 1945, martorul S.E. a formulat un denunţ penal împotriva inculpatului, susţinând, între altele, că acesta „şi-a însuşit averi considerabile, constând în întreprinderi industriale, inventare tehnice, muncitori evrei ce lucrau la întreprinderile lui, fără a fi retribuiţi, etc."
Plângerea a fost clasată, din lipsă de probe.
Printr-un rechizitoriu din 1945, L.I. şi S.E. au fost trimişi în judecată, pentru săvârşirea infracţiunilor de fals şi uz de fals, cu referire la contractul de asociere.
La data de 10 decembrie 1945, fabrica de capace de ceasornice a fost predată reprezentanţilor Comisiei Aliate de Control în România, potrivit art. 12 din Convenţia de armistiţiu.
Prin ordonanţa din 14 decembrie 1945, Tribunalul Poporului a propus scoaterea de sub urmărire penală, a inculpatului, deoarece faptele acestuia „nu se pot încadra în Legea nr. 312/1945 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării ori de crime de război".
În baza probelor administrate, s-a reţinut că inculpatul s-a comportat civilizat cu cetăţenii evrei, fără a-i fi supus la munci efective şi fără a le fi pretins acestora, bani sau obiecte preţioase.
În prezenta cauză, cu referire la aceleaşi fapte reclamate, martorii T.P. şi E.H. au declarat că inculpatul a reuşit să-i scoată pe asociaţii săi din ghetou şi să-i aducă la Bucureşti, salvându-i, astfel, atât pe aceştia, cât şi familiile lor, de la deportare.
În fine, martorii T.P. şi A.S. au declarat că inculpatul a salvat mai multe persoane, împiedicând deportarea acestora, în lagăre.
Pe de altă parte, nu există nici o probă care să confirme susţinerile martorilor L.I. şi S.H., privind remiterea sumei de 1.000.000 lei.
Mai mult, chiar martorul E.H., indicat de cei doi denunţători, nu a confirmat susţinerile acestora.
De altfel, martorul L.S. a relatat că inculpatul nu şi-a însuşit bunuri aparţinând cetăţenilor evrei şi că a vândut unele obiecte, cu consimţământul asociaţilor, iar sumele dobândite au fost folosite în interesul fabricii.
Din actele dosarului a mai rezultat că inculpatul a cumpărat bunuri de la diverse persoane, preţurile fiind stabilite de comun acord.
Din probele administrate, cu referire la înscrisuri, a mai rezultat că ferma şi celelalte bunuri, situată în comuna Tunari, a fost dobândită de inculpat, prin cumpărare, în anii 1936 şi 1937, anterior activităţii sale în Bucovina.
Aşadar, dacă instanţele ar fi examinat cu obiectivitate materialul probator administrat, ar fi constatat că nu s-a dovedit însuşirea ilicită a vreunui bun, de către inculpat.
Actele dosarului relevă că inculpatul nu avea nici o calitate oficială la data primirii fabricii, în arendă şi că nu s-a folosit de persoane cu astfel de calităţi, precum şi că nu a realizat altă avere, în afara celei dobândite anterior perioadei vizate şi nu din teritoriul în care s-a purtat războiul sau în astfel de condiţii.
Or, potrivit art. 1 lit. b) din Decretul nr. 207/1948, sunt vinovaţi de a fi săvârşit, ordonat sau participat la săvârşirea de crime de război, cei care, printre altele, şi-au însuşit ilicit proprietatea de stat sau socială, ori bunuri private din teritoriul în care s-a purtat războiul sau în aceleaşi condiţii, au realizat averi, în mod ilicit, profitând de situaţia lor oficială sau de legăturile lor cu persoane având asemenea situaţii.
Aşadar, cum ipoteza textului menţionat nu se regăseşte în cauză, instanţa ar fi trebuit să constate, corespunzător materialului probator administrat în cauză, că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii deduse judecăţii.
Instanţele de judecată au pronunţat condamnarea inculpatului, exclusiv pe baza denunţului şi declaraţiilor martorilor S.E., L.I. şi S.H., care relevă, însă, existenţa unui litigiu de natură civilă, cu referire la fapte imputate inculpatului, ce nu se circumscriu ilicitului penal.
Aşa fiind, criticile formulate prin recursul în anulare se constată a fi întemeiate, hotărârile pronunţate fiind supuse cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 12 teza I C. proc. pen., corespunzător temeiului înscris în art. 410 alin. (1) pct. 2 teza I din acelaşi cod , invocat de Procurorul general.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va admite recursul în anulare, va casa hotărârile atacate şi, rejudecând, va dispune, conform dispozitivului, achitarea inculpatului şi înlăturarea pedepsei complementare a confiscării totale a averii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei penale nr. 2473 din 1 august 1950, a Curţii Bucureşti, secţia III-a penală şi deciziei nr. 2229 din 27 septembrie 1950, a Curţii Supreme, secţia penală, privind pe inculpatul P.I.
Casează hotărârile atacate.
În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achită pe inculpatul P.I., pentru infracţiunea de crimă de război prevăzută de art. 1 pct. b, combinat cu art. 4 din Decretul nr. 207/1948, cu aplicarea art. 157 C. pen. anterior.
Înlătură pedeapsa complementară a confiscării averii.
Onorariul de avocat, în sumă de 400.000 lei, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, pentru asistarea inculpatului P.I., se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 34/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 341/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
