ICCJ. Decizia nr. 374/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 374/2011
Dosar nr.3248/1/2011
Şedinţa publică din 20 iunie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin Decizia nr. 1639 din 27 aprilie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de petenţii N.N. şi P.E. împotriva sentinţei penale nr. 31/PI din 11 februarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Au fost obligaţi recurenţii la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că petenţii N.N. şi P.E. au formulat plângere penală împotriva magistraţilor intimaţi C.A., R.M. şi C.E., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 289 şi art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), constând în aceea că prin încheierea de şedinţă din 2 iunie 2009 nu au consemnat mai multe solicitări formulate de petenţi. Referitor la intimata I.A. au arătat că magistratul se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 289 şi art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), întrucât prin încheierea din 19 noiembrie 2008 s-au consemnat aspecte neadevărate care au condus la pierderea procesului.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara prin rezoluţia nr. 592/P/2009 a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţi, soluţie menţinută şi de procurorul ierarhic superior.
Împotriva acestei rezoluţii petenţii au formulat plângere la instanţă solicitând desfiinţarea rezoluţiei cu consecinţa începerii urmăririi penale a intimatelor. Curtea de Apel Timişoara prin sentinţa penală nr. 32/PI din 11 februarie 2010 în temeiul art. 2781 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. a respins, ca nefondată, plângerea petenţilor.
Cu privire la recursurile cu soluţionarea cărora a fost învestită instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că hotărârea recurată este legală şi temeinică, faptele reclamate neexistând în materialitatea lor, soluţia dispusă fiind motivată în fapt şi în drept, iar a admite faptul că împotriva judecătorilor care au pronunţat anumite soluţii se pot formula plângeri penale echivalează cu a accepta instituirea unor noi căi de atac, neprevăzute de lege, ceea ce este inadmisibil.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, petenţii au declarat un nou recurs.
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Revine aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Potrivit dispoziţiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secţiunile I şi II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Astfel, potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătoreşti nedefinitive, determinate de lege.
Aşadar, limitând calea de atac menţionată exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicităţii acesteia, în raport de care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare.
În cauză, se constată că recurenţii şi-au exercitat deja dreptul la recurs, iar cele cu soluţionarea căruia Completul de 9 judecători a fost sesizat, nu întrunesc cerinţele textului de lege menţionat, încalcă principiul unicităţii acestei căi de atac şi, ca atare, nu sunt admisibile potrivit dreptului comun.
Pe de altă parte, cum Secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a soluţionat cauza penală în primă instanţă, soluţionarea acestui din urmă recurs excede competenţei atribuite Completului de 9 judecători prin art. 24 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, aşa încât nu este admisibil nici potrivit legii speciale.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Aşa fiind, constatându-se întemeiată excepţia invocată, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. a), teza a II a C. proc. pen., recursurile declarate vor fi respinse, ca inadmisibile.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de petenţii N.N. şi P.E. împotriva deciziei nr. 1639 din 27 aprilie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 1361/59/2009.
Obligă recurenţii petenţi la plata sumei de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 37/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 379/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
