ICCJ. Decizia nr. 43/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 43/2004
Dosar nr. 686/2003
Şedinţa din Camera de consiliu de la 14 ianuarie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Petenta T.G., împreună cu S.F., în calitate de fiică şi, respectiv, soţie a victimei S.T., au formulat plângere, în baza art. 278 C. proc. pen., împotriva rezoluţiei ce confirmă propunerea de neîncepere a urmăririi penale în dosarul nr. 1417/P/2000 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa.
Plângerea a fost înregistrată la Tribunalul Constanţa, sub nr. 1820/2003.
Prin încheierea nr. 54/P din 4 decembrie 2003, Curtea de Apel Constanţa, secţia penală, a respins cererea petentelor T.G. şi S.F., privind recuzarea tuturor judecătorilor Tribunalului Constanţa.
Recursurile declarate de petentele menţionate, împotriva încheierii nr. 54/P/2003 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală, au fost respinse, ca nefondate, de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 6039 din 19 decembrie 2003.
La termenul de judecată din 5 noiembrie 2003, fixat pentru judecarea plângerii formând obiectul dosarului nr. 1820/2003 al Tribunalului Constanţa, secţia penală, petenta T.G. a formulat o nouă cerere de recuzare.
Tribunalul Constanţa, prin încheierea pronunţată, la data de 5 noiembrie 2003, în dosarul menţionat, a luat act că cererea de recuzare priveşte ,,instanţele din România" şi a înaintat dosarul instanţei superioare, pentru soluţionarea cererii menţionate.
Prin încheierea nr. 46/P din 11 noiembrie 2003, pronunţată în dosarul nr. 1367/2003, Curtea de Apel Constanţa a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, motivat de faptul că motivarea privea şi magistraţii curţii de apel.
Prin încheierea nr. 118, pronunţată, la data de 20 noiembrie 2003, în dosarul nr. 5172/2003, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins cererea de recuzare a tuturor magistraţilor instanţelor române, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că cererea de recuzare nu îndeplineşte condiţiile art. 52 alin. (5) C. proc. pen., petenta neindicând nici unul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 46 – 48 din acelaşi cod.
Împotriva acestei din urmă încheieri petenta T.G. a declarat recurs, solicitând casarea încheierii atacate şi rejudecarea cererii de recuzare în prezenţa sa şi a petentei S.F.
În motivarea recursului, petenta a invocat încălcarea prevederilor art. 291 şi art. 176 – 181 C. proc. pen., precum şi ale art. 2, art. 3, art. 6, art. 7, art. 8, art. 9, art. 10, art. 14, art. 17 şi art. 11 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Aceasta a mai susţinut că, la judecarea în fond a plângerii formulate împotriva rezoluţiei prin care a fost confirmată propunerea de neîncepere a urmăririi penale din dosarul nr. 1417/P/2000 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, i-au fost încălcate drepturile procesuale, printre altele, prin respingerea cererilor privitoare la administrarea probelor de natură a stabili corect situaţia de fapt şi de a duce la pronunţarea unei soluţii temeinice şi legale.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Examinând cererea de recuzare soluţionată prin încheierea atacată, se constată că petenta a solicitat recuzarea tuturor ,,instanţelor româneşti aflate pe teritoriul României" şi judecarea cauzei „sub supravegherea Curţii Europene a Drepturilor Omului", fără a invoca temeiul legal al cererii.
Or, sub un prim aspect, este adevărat că părţile care se adresează unei jurisdicţii sunt îndreptăţite la o legală şi corectă judecată, care, printre altele, depinde şi de imparţialitatea judecătorilor.
Acestei necesităţi, în raport cu care judecata trebuie să fie mai presus de orice bănuială, legiuitorul a răspuns prin reglementarea, printre altele, a instituţiei recuzării.
Astfel, pentru a înlătura orice dubiu privitor la imparţialitatea magistratului, legea procesuală penală a pus la dispoziţia părţii interesate posibilitatea de a solicita îndepărtarea unuia sau mai multor judecători de la soluţionarea unei cauzei, formulând o cerere de recuzare.
Cum, însă, un mijloc, având ca finalitate păstrarea neştirbită a prestigiului justiţiei, nu se poate transforma într-o procedură, la îndemâna părţii, de trecere a unei cauze penale de la un complet la un alt complet de judecată sau de la o instanţă la altă instanţă egală în grad, cu înfrângerea dispoziţiilor procedurale privind competenţa soluţionării respectivei cauzei, în fond sau căi de atac exercitate în ciclul ordinar al judecăţii, prin art. 51 C. proc. pen., cu referire la art. 46 – 48 din acelaşi cod, au fost determinate limitativ motivele de recuzare.
Aşadar, potrivit art. 51 alin. (2) C. proc. pen., recuzarea se formulează în scris sau oral, cu arătarea cazului de incompatibilitate care constituie motivul recuzării.
În cazul în care recuzarea priveşte mai mulţi judecători, această cerinţă urmează a fi observată cu privire la fiecare dintre magistraţii a căror îndepărtare de la judecarea pricinii se cere.
Or, cererea formulată de petentă, prin invocarea unei bănuieli generice, nu satisface condiţiile legale impuse de legea procesuală penală, aşa încât soluţia secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de respingere a cererii informe cu care a fost învestită, este legală şi temeinică.
Ca atare, recursul declarat împotriva acestei încheieri apare ca nefondat.
Pe de altă parte, potrivit art. 124 alin. (2) din Constituţia României, ,,justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi", iar, potrivit art. 126 alin. (1) din legea fundamentală, „justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege".
Totodată, prin art. 32 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale a fost stabilită competenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că aceasta „acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei şi a Protocoalelor, care îi sunt supuse în condiţiile prevăzute în art. 33, 34 şi 47".
Potrivit art. 34 din Convenţie, „Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari, care se pretinde victimă a unei încălcări de către una din Înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în convenţie sau în Protocoalele sale".
În acelaşi timp, prin art. 35 din aceeaşi Convenţie, s-a stipulat în sensul următor „Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum se înţelege din principiile de drept internaţional general recunoscute şi într-un termen de 6 luni, începând cu data deciziei interne definitive".
Din economia textelor menţionate rezultă că orice conflict de drept este supus soluţionării instanţelor naţionale organizate potrivit legii.
Totodată, din dispoziţiile citate nu rezultă caracterul Curţii Europene a Drepturilor Omului de instanţă ierarhic superioară instanţelor naţionale care să fi justificat cererea petentei.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 35 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate examina problema încălcării unui drept numai după ce s-a asigurat că, anterior sesizării în condiţiile art. 34 din aceeaşi convenţie, au fost epuizate toate căile de recurs interne disponibile, în conformitate cu principiile de drept general recunoscute.
Ca atare, soluţia de respingere a cererii de recuzare, ca inadmisibilă, în raport cu lipsa temeiului legal care să justifice cererea de recuzare a tuturor magistraţilor instanţelor române şi judecarea cauzei sub supravegherea Curţii Europene a Drepturilor Omului, apare ca fiind temeinică şi legală, aşa încât recursul apare ca fiind nefondat şi sub aspectul acestor critici.
Totodată, nici alte motive de casare, susceptibile a fi puse în discuţie din oficiu, nu se constată.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta va fi obligată, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de petenta T.G. împotriva încheierii nr. 118 din 20 noiembrie 2003, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 5172/2003, ca nefondat.
Obligă recurenta T.G. să plătească statului 500.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată, astăzi, 14 ianuarie 2004, în şedinţă publică.
| ← ICCJ. Decizia nr. 42/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 44/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
