ICCJ. Decizia nr. 45/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 45/2004
Dosar nr. 67/2002
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 161 din 2 decembrie 1999, Tribunalul Suceava a condamnat pe inculpatul A.L.M. (fiul lui A. şi M., născut la 6 iunie 1966, în municipiul Focşani, fără ocupaţie, absolvent al liceului, căsătorit, cu antecedente penale, domiciliat în municipiul Focşani, judeţul Vrancea) la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257, cu aplicarea art. 37 lit. a) şi a art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
Descontopindu-se pedeapsa anterioară, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 648 din 25 martie 1933 a Judecătoriei Focşani, în pedepsele componente, în conformitate cu art. 1 lit. a) din Legea nr. 137/1997, s-a constatat că sunt graţiate în întregime, condiţionat, pedeapsa de 2 ani închisoare, stabilită pentru infracţiunea prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., precum şi pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, stabilită pentru infracţiunea prevăzută de art. 291, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
În baza art. 33 şi 34 C. pen., s-a dispus recontopirea pedepselor de 1 an şi 6 luni închisoare, stabilită pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (2), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), cu pedeapsa de 3 ani închisoare, stabilită pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (2) raportat la art. 229 alin. (1) C. pen., dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare.
În conformitate cu art. 864 C. pen., a fost revocată suspendarea condiţionată sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare, dispunându-se ca inculpatul să execute şi această pedeapsă alături de aceea de 3 ani închisoare, aplicată în cauză pentru infracţiunea săvârşită ulterior.
Totodată, constatându-se că inculpatul a restituit suma de 9.000 dolari S.U.A. lui C.H., a fost obligat să mai restituie, aceleiaşi persoane, încă 4.000 dolari S.U.A. sau echivalentul în lei al acestei sume.
S-a reţinut că, în luna septembrie 1995, C.H., care dorea să obţină, de la Ambasada S.U.A. din Bucureşti, viză pentru fiul său, în vederea stabilirii acestuia la o familie de prieteni, din Statele Unite ale Americii, l-a vizitat în cursul lunii septembrie 1995 pe inculpatul A.L.M., despre care aflase că ar avea anumite relaţii ce i-ar da posibilitate să obţină viza respectivă. Cu acest prilej, cu ocazia discuţiilor ce le-au avut, inculpatul l-a asigurat pe C.H. că va lua legătura cu funcţionarul de la Ambasada S.U.A., care se ocupă cu vizele, pentru a afla condiţiile ce trebuie îndeplinite.
După aproximativ o săptămână, inculpatul i-a comunicat telefonic lui C.H. că este necesară suma de 4.000 dolari S.U.A., pentru a o da funcţionarului de la ambasadă.
Potrivit înţelegerii intervenite, cei doi s-au întâlnit, cu care prilej C.H. i-a dat inculpatului suma de 4.000 dolari S.U.A., paşaportul fiului său şi chemarea ce-i fusese adresată de familia din S.U.A.
La puţin timp, A.L.M. i-a comunicat lui C.H. că, pentru suma ce o primise, va obţine viză de rămânere în S.U.A. doar pe timp de 6 luni şi că, pentru o perioadă mai îndelungată, de 5 ani, este necesară suma de 13.000 dolari S.U.A.
Pentru a-şi trimite fiul la familia prietenă din S.U.A., familia C., împrumutându-se de la rude şi cunoştinţe, a reuşit să adune diferenţa de 9.000 dolari S.U.A., pe care a dat-o, treptat, inculpatului A.L.M.
Trecând o perioadă mai lungă de timp, fără să i se restituie paşaportul cu viza promisă, C.H. a luat din nou legătura cu inculpatul, care i-a comunicat de această dată că este necesar un nou paşaport, deoarece pe cel anterior exista o viză de luare în evidenţă, aplicată de Ambasada S.U.A.
În octombrie 1996, după ce a predat noul paşaport inculpatului, C.H. s-a întâlnit cu acesta la Ambasada S.U.A. din Bucureşti, unde li s-a aplicat viză de luare în evidenţă pe noul paşaport. La ieşirea din localul ambasadei, soţii C. au reproşat inculpatului că nu a rezolvat nimic, iar acesta, pretinzând că funcţionarul nu a putut să aplice viza pe loc, deoarece erau de faţă mai multe persoane, a dat asigurări că va aduce paşaportul, cu viza necesară, în aceeaşi seară sau cel mai târziu în dimineaţa zilei următoare, însă, nu s-a mai prezentat la întâlnirea stabilită.
Ulterior, inculpatul a restituit lui C.H. suma de 9.000 dolari S.U.A. din banii pe care-i primise în scopul de a obţine viză de intrare şi rămânere în S.U.A. pentru fiul acestuia.
Împotriva sentinţei inculpatul a declarat apel, acesta fiind respins, ca nefondat, prin Decizia penală nr. 121 din 22 mai 2000 a Curţii de Apel Suceava.
Recursul declarat de inculpat, împotriva deciziei pronunţate în apel, a fost respins prin Decizia nr. 2721 din 29 mai 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală.
Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, invocând temeiul de casare prevăzut de art. 410 alin. (2) partea I, pct. 71 teza I C. proc. pen.
S-a susţinut, în acest sens, că ,din moment ce inculpatul a săvârşit noua infracţiune de trafic de influenţă în septembrie 1995, deci, înăuntrul termenului de încercare stabilit pentru pedeapsa de 3 ani închisoare cu suspendare a executării sub supraveghere, care urma să se împlinească abia la 5 aprilie 1999, este evident că el a devenit recidivist la data comiterii noii infracţiuni, deci, anterior apariţiei Legii de graţiere nr. 137 din 25 iulie 1997.
S-a relevat că, în raport cu statutul de recidivist dobândit în septembrie 1995, ca urmare a săvârşirii noii infracţiuni, de trafic de influenţă, inculpatul nu mai putea beneficia de graţierea prevăzută de menţionata lege, de la care au fost exceptaţi recidiviştii, astfel că, prin constatarea graţierii cu privire la două din cele 4 pedepse anterioare, prima instanţă a pronunţat o soluţie contrară legii.
În fine, s-a învederat că, potrivit art. 257 alin. (2), cu referire la art. 256 alin. (2) C. pen., se impunea să se dispună confiscarea întregii sume de 13.000 dolari S.U.A., care a făcut obiectul infracţiunii de trafic de influenţă, comisă de inculpat, raţiunea acestei prevederi fiind aceea că atari valori fac parte, în accepţiunea art. 118 lit. c) C. pen., din categoria lucrurilor „date pentru determinarea săvârşirii unei infracţiuni", fiind astfel supuse confiscării speciale.
Ca urmare, s-a arătat că în mod greşit s-a constatat de prima instanţă că, prin infracţiunea de trafic de influenţă, C.H. a fost prejudiciat cu 13.000 dolari S.U.A., din care 9.000 dolari S.U.A. i-au fost restituiţi, iar pentru diferenţa, de 4.000 dolari S.U.A., s-a dispus obligarea inculpatului să-i plătească cu titlu de despăgubiri, impunându-se ca sumele respective să fie confiscate, în folosul statului, de la cei asupra cărora se află.
În concluzie, s-a cerut casarea celor trei hotărâri sub aspectele menţionate şi rejudecarea cauzei în aceste limite.
Recursul în anulare este fondat.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 137/1997, recidiviştii nu beneficiază de prevederile de graţiere ale acestei legi.
Or, aşa cum s-a arătat, inculpatul a fost condamnat, prin sentinţa penală nr. 648 din 25 martie 1993 a Judecătoriei Focşani, rămasă definitivă, la câte 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi de uz de fals prevăzută de art. 291, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. şi la 3 ani închisoare pentru infracţiunea de înşelăciune în dauna avutului public, prevăzută de art. 215 alin. (2) raportat la art. 229 alin. (1) C. pen., urmând să execute, conform art. 33 şi 34 C. pen., pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, iar, în baza art. 861 C. pen., s-a dispus suspendarea executării acestei pedepse, sub supraveghere, pe timp de 6 ani (dosarul nr. 67/2002).
În raport cu această condamnare, prin săvârşirea noii infracţiuni de trafic de influenţă, în luna septembrie 1995, deci, înainte de împlinirea termenului de încercare de 6 ani, stabilit prin dispoziţia de suspendare a executării pedepsei sub supraveghere, potrivit art. 862 C. pen., inculpatul a devenit recidivist în sensul prevederilor art. 37 lit. a) din acelaşi cod.
Rezultând, astfel, că, la data de 25 iulie 1997, când Legea nr. 137/1997 a fost publicată în Monitorul Oficial, inculpatul avea calitatea de recidivist în accepţiunea art. 37 lit. a) C. pen., deoarece săvârşise o nouă infracţiune în septembrie 1995, înainte de expirarea perioadei de 6 ani, pentru care i se suspendase condiţionat, sub supraveghere, pedeapsa anterioară de 3 ani închisoare, se impunea ca instanţa, care l-a judecat pentru această nouă infracţiune, să constate că nu-i erau aplicabile prevederile de graţiere ale legii menţionate, de la beneficiul cărora era exceptat prin art. 5, pe motiv că era recidivist.
Pe de altă parte, mai este de observat că, nedispunând confiscarea sumei de 13.000 dolari S.U.A., care a făcut obiectul infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen., pentru care inculpatul a fost condamnat, prima instanţă a încălcat dispoziţiile imperative ale art. 257 alin. (2), cu referire la art. 256 alin. (2) C. pen.
În adevăr, în conformitate cu prevederile art. 257 alin. (2), cu referire la art. 256 alin. (2) C. pen., în cazul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, „banii, valorile sau orice alte bunuri se confiscă, iar, dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani".
Aşa fiind şi cum, prin nici o dispoziţie a legii, nu se derogă de la această prevedere cu caracter imperativ, iar în cuprinsul art. 118 C. pen., prin care este reglementată instituţia confiscării speciale, se prevede, în acelaşi sens, la lit. c), că „lucrurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni" sunt supuse confiscării, este evident că instanţa avea obligaţia să dispună confiscarea întregii sume ce a făcut obiectul infracţiunii de trafic de influenţă şi să oblige pe persoanele asupra cărora se află banii, respectiv, pe inculpat să plătească statului suma de 4.000 dolari S.U.A. de care a beneficiat, iar pe C.H. să plătească statului diferenţa de 9.000 dolari S.U.A., care i-a fost restituită din totalul de 13.000 dolari S.U.A. daţi inculpatului.
Neprocedând astfel, prima instanţă a pronunţat o soluţie contrară legii, ceea ce constituie caz de casare în sensul dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen., atât cu privire la neconfiscarea sumei ce a făcut obiectul infracţiunii de trafic de influenţă, cât şi cu privire la greşita constatare a graţierii celor două pedepse anterioare la care s-a făcut referire, iar ca urmare sunt supuse aceluiaşi caz de casare şi soluţiile pronunţate în apel şi recurs, prin care, în lipsa recursului procurorului, nu s-au putut modifica dispoziţiile greşite ale primei instanţe cu privire la cele două aspecte menţionate.
În consecinţă, în raport cu dispoziţiile art. 4141 alin. (1), cu referire la art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., urmează a se admite recursul în anulare, a se casa hotărârile atacate, referitor la aspectele menţionate şi a se decide în sensul dispozitivului, fără a se mai trimite cauza spre rejudecare. În această privinţă, se apreciază că situaţiile ce s-au ivit în legătură cu criticile aduse hotărârilor prin recursul în anulare, care sunt consecinţa neîndoielnică a aspectelor de nelegalitate la care s-a făcut referire, nu impun trimiterea cauzei pentru rejudecare la prima instanţă, pentru ca inculpatul să-şi facă eventuale noi apărări, mai ales că el nici nu a putut fi găsit, un timp îndelungat, motiv pentru care a fost dat în urmărire generală (dosar nr. 67/2002).
Totodată, mai urmează a se dispune ca onorariul de avocat, pentru apărarea din oficiu a inculpatului, să fie plătit din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Casează sentinţa penală nr. 161 din 2 decembrie 1999 a Tribunalului Suceava, Decizia penală nr. 121 din 22 mai 2000 a Curţii de Apel Suceava şi Decizia nr. 2721 din 29 mai 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, privind pe inculpatul A.L.M., numai:
- Referitor la dispoziţiile de descontopire a pedepselor la care inculpatul sus-menţionat a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 648 din 25 martie 2003 a Judecătoriei Focşani şi de constatare a graţierii, conform art. 1 lit. a) din Legea nr. 137/1997, pentru pedepsele de 2 ani închisoare, ce i s-a stabilit pentru infracţiunea prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., şi de 1 an şi 6 luni închisoare, stabilită pentru infracţiunea prevăzută de art. 291 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), înlăturând aceste dispoziţii. Ca urmare, dispoziţia de revocare a suspendării condiţionate sub supraveghere a executării pedepsei rezultante anterioare, de 3 ani închisoare, şi de executare a acestei pedepse, alături de pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată pentru infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 257, cu aplicarea art. 37 lit. a) şi a art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), săvârşită ulterior, se referă la pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată în baza art. 33 şi 34 C. pen., în urma contopirii de către Judecătoria Focşani a tuturor celor 4 pedepse stabilite prin sentinţa penală nr. 648 din 25 martie 1993.
- Referitor la obligarea inculpatului să restituie lui C.H. suma de 4.000 dolari S.U.A. sau a echivalentului acestei sume în lei, pe care o înlătură.
- Cu privire la neaplicarea dispoziţiilor art. 257 alin. (2), cu referire la art. 256 alin. (2) C. pen. În baza acestor texte de lege, dispune confiscarea sumei de 13.000 dolari S.U.A., obligând pe inculpat să plătească statului echivalentul în lei a 4.000 dolari S.U.A., iar pe C.H. să plătească statului echivalentul în lei a 9.000 dolari S.U.A.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a inculpatului, în sumă de 400.000 lei, va fi plătit din fondul Ministerului Justiţiei.
Cu opinia separată a domnului preşedinte de secţie G.I. şi a doamnei judecător M.P., în sensul casării hotărârilor atacate şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă, în vederea verificării apărărilor inculpatului.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 26 ianuarie 2004.
OPINIE SEPARATĂ,
Contrar opiniei majoritare, considerăm că se impune casarea în întregime a celor 3 hotărâri atacate cu recurs în anulare şi trimiterea cauzei, pentru rejudecare, la prima instanţă.
Rejudecarea cauzei este necesară în vederea ascultării inculpatului, care nu a fost audiat nici în faza urmăririi penale şi nici în faţa instanţei, precum şi pentru a i se da posibilitate să dea explicaţii şi să-şi facă apărările pe care le consideră utile.
În această privinţă, este de observat că, printr-un memoriu înregistrat la data de 25 martie 2003, inculpatul a susţinut că faptele imputate nu sunt reale, ci au fost înscenate de C.H., după ce a eşuat în unele afaceri, în urma cărora i-a rămas dator şi lui cu o sumă importantă de bani (dosarul nr. 2356/1999 al Tribunalului Suceava).
Or, pentru clarificarea şi verificarea acestor susţineri, se impune să fie cerute explicaţii inculpatului, iar dacă stăruie în versiunea invocată să i se pretindă să indice probele ce se pot administra pentru aflarea adevărului.
Ca urmare, ţinându-se seama de principiile ce guvernează desfăşurarea procesului penal, a căror respectare nu se poate realiza fără asigurarea garanţiilor de simetrie în exercitarea drepturilor de către părţile participante, apare evidentă necesitatea reluării judecăţii pentru a se putea stabili cu certitudine dacă inculpatul se face vinovat de săvârşirea faptelor reţinute de instanţe, ori este victima unei înscenări, aşa cum a pretins prin memoriul la care s-a făcut referire.
Rejudecarea cauzei se impune şi pentru a se asigura inculpatului dreptul la un proces echitabil, în care să se verifice în prezenţa sa temeinicia acuzaţiilor ce i s-au adus, în condiţii de egalitate a părţilor din proces, pentru a se respecta astfel cerinţele înscrise în art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 30/1994.
| ← ICCJ. Decizia nr. 44/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 46/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
