ICCJ. Decizia nr. 10/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 10/2006
Dosar nr. 273/2005
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 311 din 12 mai 2005, pronunţată în dosarul nr. 1435/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petenta B.F.
S-a reţinut că partea vătămată B.F. a formulat plângere penală împotriva procurorilor I.M. şi C.D. din cadrul Serviciului Teritorial Oradea al Parchetului Naţional Anticorupţie, precum şi a ofiţerilor de poliţie S.T., P.L. şi I.M. din cadrul Inspectoratului de Poliţie al judeţului Bihor, solicitând efectuarea de cercetări sub aspectul infracţiunii de violare de domiciliu.
Petenta a formulat, în temeiul art. 277 C. proc. pen., o plângere împotriva actelor procurorului, cu referire la actul nr. 161/C/23/2005, al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de inspecţie, prin care acesteia i se comunica că memoriul său a fost trimis, spre soluţionare, Parchetului Naţional Anticorupţie.
Împotriva acestei comunicări, petenta a mai formulat o plângere, la data de 14 februarie 2005, în temeiul art. 2781 C. proc. pen.
Prin urmare, petenta s-a adresat instanţei de judecată, fără a aştepta rezultatul soluţionării plângerii formulate împotriva actelor procurorului.
Or, în temeiul textului menţionat, poate fi atacată cu plângere la instanţa competentă, numai rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior.
Împotriva hotărârii primei instanţe, petenta a declarat recurs, cu precizarea că motivele căii de atac vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Totodată, petenta a susţinut că hotărârea atacată este nelegală, în raport cu împrejurarea că prima instanţă nu a observat că plângerea priveşte refuzul procurorului de a se pronunţa în termenul prevăzut de art. 275-278 C. proc. pen.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Din economia dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen., cu referire la art. 200 din acelaşi cod, rezultă finalitatea actelor premergătoare, constând în obţinerea datelor necesare începerii urmăririi penale. Aceste date privesc existenţa faptei, împrejurarea că fapta a fost săvârşită de către învinuit şi că făptuitorul răspunde penal.
Prin acelaşi text, legiuitorul a avut în vedere şi situaţia în care actele premergătoare efectuate relevă inutilitatea începerii urmăririi penale.
Convingerea formată în temeiul actelor premergătoare obligă procurorul, după caz, la o soluţie procesuală de începere a urmăririi penale sau de neîncepere a acesteia.
În concluzie, rezoluţia sau ordonanţa, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale, conform art. 228 C. proc. pen., are un caracter procesual riguros de act de dispoziţie al organului de urmărire penală, sesizat în unul din modurile prevăzute de legea procesual-penală, dat în condiţii determinate.
Drept urmare, în raport cu caracterul imperativ al normelor legale menţionate şi în lipsa temeiului legal, principiul echipolenţei nu poate fi invocat, pentru ca altor acte, nedeterminate de legea procesual-penală, să li se atribuie natura şi efectele rezoluţiei sau ordonanţei, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale.
Or, în cauză organul de urmărire penală nu a dat o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale.
Astfel, organul de urmărire penală a fost sesizat printr-o plângere, de către petenta B.F., având ca obiect săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu.
Secţia de inspecţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu adresa nr. 161/C/23/2005 din 1 februarie 2005, a comunicat petentei că memoriul formulat de către aceasta a fost trimis Parchetului Naţional Anticorupţie, spre competentă soluţionare.
Împotriva acestei comunicări, petenta a formulat plângere, atât la organul de urmărire penală, cât şi la instanţă.
Ca atare, recursul se constată a fi nefondat, plângerea formulată de petentă privind, într-adevăr, o adresă, şi nu unul din actele procesuale prevăzute de art. 2781 C. proc. pen.
În fine, din economia dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., rezultă cu evidenţă că este supusă controlului judecătoresc, în condiţiile acestui text, exclusiv dispoziţia de neîncepere a urmării penale, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate, corespunzător posibilităţii legale reglementate în favoarea părţii vătămate, prin art. 275-278 din acelaşi cod.
Este exclusă orice altă interpretare a textului legal menţionat, în raport cu împrejurarea că normele legale privind desfăşurarea procesului penal, astfel cum acestea sunt prevăzute de legea procesual-penală, sunt de ordine publică, aşa încât încălcarea lor ar duce la nulitatea oricărui act procesual sau hotărâre judecătorească care le-ar nesocoti.
Totodată, o altă concluzie dedusă pe cale de interpretare, este exclusă, întrucât ar însemna a atribui legiuitorului, ceea ce nu a găsit cu cale să prevadă şi, în consecinţă, a altera voinţa reală a acestuia.
Or, în cauză petenta a sesizat secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu plângerea formulată împotriva unui act neprevăzut de art. 2781 C. proc. pen.
Aşa fiind, în mod corect instanţa sesizată a respins plângerea, ca inadmisibilă, hotărârea atacată nefiind supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen.
Pe de altă parte, în mod corect prima instanţă a reţinut lipsa unei rezoluţii. Apărarea recurentei, cu privire la obiectul plângerii, cu referire la care se pretinde a nu fi fost observat de prima instanţă, nu poate fi primită. Astfel, normele privind sesizarea instanţei de judecată, sunt prevăzute imperativ, sub sancţiunea nulităţii. Prin urmare, în cazul eventualei nesoluţionări a plângerii penale de către organul de urmărire penală, plângerea directă adresată instanţei de judecată, nu are aptitudinea abilitării acesteia în sensul soluţionării procesului penal, substituindu-se organului de urmărire penală. Totodată, termenul de 20 zile invocat de petentă, nu priveşte durata soluţionării plângerii penale, de către organul de urmărire penală, ci, conform art. 277 C. proc. pen., cu referire la art. 275 din acelaşi cod, plângerea „împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală".
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta B.F.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta B.F. împotriva sentinţei nr. 311 din 12 mai 2005, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 1435/2004.
Obligă recurenta menţionată să plătească statului, suma de 200 lei (2.000.000 ROL) cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 11/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
