ICCJ. Decizia nr. 464/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 464/2011
Dosar nr.5238/1/2011
Şedinţa publică din 28 noiembrie 201.
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 681 din 20 aprilie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 420/1/2010 a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul HG împotriva rezoluţiei nr. 39/P/2008 din 2 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, s-a menţinut rezoluţia atacată, cu obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rezoluţia nr. 39/P/2008 din 18 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, în baza art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de B.C. – procuror în cadrul D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Vaslui, Scms. C.G., insp. pr. R.B. şi insp. pr. M.F. din cadrul Serviciului de combatere a criminalităţii organizate Vaslui, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 246, art. 249, art. 192, art. 195 şi art. 268 C. pen.
Împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale a formulat plângere HG, pe care a adresat-o Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, apreciind că plângerea a fost greşit îndreptată, prin sentinţa nr.170 din 16 aprilie 2009, a dispus, în baza art. 2781 alin. (13) C. proc. pen., trimiterea plângerii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, spre competentă soluţionare.
Prin rezoluţia nr. 16608/3641/11/2/2009 din 30 iulie 2009, procurorul şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus infirmarea rezoluţiei nr. 39/P/2008 din 18 februarie 2008, deoarece procurorul a omis să se pronunţe şi cu privire la făptuitorul G.B.
Astfel, dosarul nr. 39/P/2008, după completarea cercetărilor, a fost soluţionat prin rezoluţia nr. 39/P/2009 din 2 noiembrie 2009, prin care, în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), art. 192 C. pen. art. 195 C. pen. şi art. 268 C. pen., faţă de B.C., C.D., R.B., M.F. şi G.B.
În motivarea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale s-a reţinut că la efectuarea percheziţiei, care a fost autorizată de către instanţa de judecată, în ce priveşte imobilul situat în municipiul Vaslui, au participat, ca reprezentanţi ai societăţii comerciale I.M.R., F.L. (asistent manager), E.R. (consilier juridic) şi V.C. (avocat), care au semnat procesul-verbal de percheziţie şi care, la momentul efectuării acesteia, nu au precizat lucrătorilor de poliţie că în acelaşi imobil se află şi sediul societăţii M.T.; procurorul a stabilit că ofiţerii de poliţie nu au avut cunoştinţă despre acest fapt şi că, de altfel, chiar în cazul în care în acelaşi spaţiu şi-ar avea sediul mai multe societăţi, aceasta nu ar conduce la imposibilitatea efectuării percheziţiei, situaţia fiind similară cazului în care mai multe persoane fizice au domiciliul în aceeaşi locuinţă, în ambele situaţii percheziţia domiciliară putându-se efectua fără vreun impediment. De asemenea, procurorul a mai stabilit că, în perioada 25 septembrie - 19 octombrie 2007, bunurile ridicare cu ocazia percheziţiei au fost desigilate, inventariate şi consemnate în cuprinsul unor procese-verbale, la aceste activităţi fiind prezenţi şi reprezentanţii societăţii I.M.R. (D.C., C.L.M.A şi HG), o parte din bunurile ridicate fiind restituite acestora, cu respectarea dispoziţiilor art. 109 alin. (4) C. proc. pen.
În cuprinsul aceleiaşi rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale, s-a arătat că sunt neîntemeiate susţinerile persoanei vătămate, cum că făptuitorii ar fi verificat conţinutul sistemelor informatice ridicate în timpul percheziţiei, fără respectarea dispoziţiilor legale, deoarece, prin încheierea nr. 18 din 2 octombrie 2007, Tribunalul Vaslui a autorizat efectuarea unei percheziţii informatice.
Nemulţumit de modul de soluţionare al plângerii sale, s-a adresat în condiţiile art. 2781 C. proc. pen. instanţei de judecată, reiterând motivele din plângerea iniţială şi cea ulterioară, adresată ierarhic în sistemul Ministerului Public.
Plângerea a fost respinsă ca nefondată prin sentinţa nr. 681 din 20 aprilie 2010 a Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu motivarea că petentul nu a învederat elemente noi, neavute în vedere de către procurorul care a soluţionat cauza, şi care să ducă la concluzia existenţei faptelor sesizate.
De asemenea, s-a mai reţinut că, petentul, anterior, a mai formulat o plângere cu conţinut identic împotriva aceloraşi făptuitori, pentru săvârşirea aceloraşi infracţiuni, care a făcut obiectul dosarului nr. 297/P/2008 al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; având în vedere că petentul nu a învederat ulterior soluţiei elemente noi, neavute în vedere de procurorul care a pronunţat, rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale şi nici de cel care a respins plângerea împotriva acestei soluţii, prima instanţă a constatat legalitatea şi temeinicia acestora.
Împotriva acestei sentinţe, petentul HG a declarat recurs, solicitând, potrivit motivelor de recurs depuse la dosar (filele 2 - 4), admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, desfiinţarea rezoluţiei nr.39 din 2 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi începerea urmăririi penale împotriva intimaţilor.
Examinând hotărârea atacată, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de petent nu este fondat.
Din analiza actelor premergătoare efectuate nu a rezultat că intimaţii ar fi săvârşit acte cărora să le fie conferită semnificaţia juridică a infracţiunilor prevăzute de art. 246, art. 249, art. 192, art. 195 şi art. 268 C. pen.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că nu se poate reţine existenţa infracţiunilor semnalate de petent, deoarece nu s-a făcut dovada intenţiei vătămării intereselor legitime ale petentului, iar eventuala îndreptare a actelor şi măsurilor dispuse împotriva sa în dosarul nr. 23/D/P/2007 nu se poate realiza decât prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi nu prin formularea unei plângeri penale împotriva organelor de urmărire penală, deoarece ar însemna să se procedeze la reanalizarea şi reinterpretarea actelor de urmărire penală şi a dovezilor din dosarul nr. 23/D/P/2007, ceea ce nu este permis potrivit legii, deoarece ar echivala cu imixtiunea în activitatea altui magistrat, cu eludarea căilor de atac prevăzute de lege şi cu declanşarea controlului judiciar, pe alte căi decât cele prevăzute de legea procesual penală.
Înalta Curte mai reţine că petentul a mai formulat anterior o plângere cu conţinut identic, împotriva aceloraşi făptuitori pentru săvârşirea aceloraşi infracţiuni, plângere soluţionată prin rezoluţia nr. 297/P/2008 din 9 aprilie 2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, în baza art. 10 lit. a) C. pen., plângere respinsă de procurorul ierarhic superior şi, ulterior, respinsă, ca nefondată, prin sentinţa nr. 655 din 30 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Având în vedere că petentul nu a învederat ulterior acestei soluţii elemente noi, neavute în vedere de procurorul care a pronunţat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale şi nici de cel care a respins plângerea împotriva acestei soluţii, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul HG împotriva rezoluţiei nr. 39/P/2008 din 2 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică.
Criticile recurentului petent reiau în esenţă aspectele invocate în plângerea penală adresată primei instanţe şi au făcut obiectul analizei acesteia, după cum s-a şi demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală a recursului nu s-au dovedit aspecte noi, de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei instanţe.
În consecinţă, soluţia primei instanţe de respingere a plângerii petentului împotriva rezoluţiei nr. 39/P/2008 din 2 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, este legală şi temeinică.
Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul HG împotriva sentinţei primei instanţe.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul HG împotriva sentinţei nr. 681 din 20 aprilie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 420/1/2010.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 463/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 465/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
