ICCJ. Decizia nr. 459/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 459/2010
Dosar nr.6985/1/2011
Şedinţa publică din 31 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1456 din 27 septembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenta B.M. împotriva rezoluţiei nr. 1175/P/2009 din 17 februarie 2010 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică; a fost menţinută rezoluţia atacată, iar petenta obligată la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă, că petenta a formulat plângere împotriva rezoluţiei nr. 1175/P/2009 din 17 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Din examinarea actelor dosarului prima instanţă a constatat că la data de 28 iulie 2009, persoana vătămată B.M. a formulat plângere penală împotriva judecătorilor I.M. din cadrul Judecătoriei Sector 6 Bucureşti, S.I., P.I.A. şi M.N. din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, solicitând efectuarea de cercetări faţă de aceştia sub aspectul comiterii infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), în legătură cu modalitatea de soluţionare a dosarului nr. 2728/2005 al Judecătoriei Sector 6 Bucureşti şi, respectiv, a dosarului nr. 38306/3/2005 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
În motivarea plângerii, petenta a arătat că judecătorii menţionaţi au admis abuziv proba cu martori propusă de partea adversă şi, ţinând cont de declaraţiile acestora, au pronunţat hotărâri judecătoreşti care îi sunt defavorabile.
Prin rezoluţia nr. 1175/P/2009 din 17 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de judecătorii menţionaţi sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), întrucât faptele reclamate nu există, reţinându-se aplicabilitatea dispoziţiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen.
În motivarea rezoluţiei atacate s-a arătat că nu poate fi angajată răspunderea penală a judecătorilor pentru hotărârile adoptate, întrucât astfel s-ar aduce o gravă atingere principiului independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii, aceasta constituind o imixtiune în activitatea magistraţilor care decid potrivit legii. Verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti ori a măsurilor procesuale dispuse pe parcursul judecării unei cauze se realizează în mod exclusiv de instanţele de control judiciar.
Plângerea formulată de persoana vătămată împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă, ca neîntemeiată prin rezoluţia nr. 2771/1311/II/2/2010 din 7 aprilie 2010 a procurorului şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva rezoluţiei de netrimitere în judecată, în termen legal, în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., a formulat plângere la instanţă persoana vătămată B.M., arătând că procurorul nu a efectuat cercetări, nu a soluţionat niciunul dintre motivele plângerii sale, aspecte faţă de care a solicitat admiterea plângerii, desfiinţarea rezoluţiilor atacate şi trimiterea cauzei la procuror în vederea efectuării de cercetări faţă de intimaţi sub aspectul faptelor sesizate în plângerea iniţială.
Analizând plângerea formulată în cauză, prima instanţă a constatat că aceasta este nefondată.
S-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 5840 din 27 septembrie 2005 a Judecătoriei Sector 6 Bucureşti s-a admis cererea formulată de reclamanta B.M. şi a fost obligat pârâtul B.E.M. să plătească reclamantei 57.400 lei (preţ încasat şi nerestituit) precum şi cheltuielile de judecată în sumă de 2.326 lei.
Intimata judecător I.M. a pronunţat respectiva sentinţă civilă, iar la un termen anterior a încuviinţat pârâtului şi intervenientei proba testimonială solicitată de aceştia.
Prin Decizia civilă nr. 1179 din 8 iunie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis recursul declarat de pârâtul B.E.M. împotriva sentinţei civile nr. 5840 din 27 septembrie 2005 a Judecătoriei Sector 6 Bucureşti, care a fost modificată în totalitate în sensul că s-a respins, ca nefondată acţiunea reclamantei B.M.
Completul de judecată a fost compus din intimatele judecător I.S., A.O.P. şi N.M.
În plângerea sa, persoana vătămată a arătat că intimata judecător I.M. a admis abuziv proba testimonială cerută de pârât şi intervenientă, ceea ce a creat premisa ca, în recurs, ceilalţi intimaţi judecători să-i dea câştig de cauză pârâtului, pe baza declaraţiilor martorilor V.C. şi M.D., concluzionând în mod nereal că pârâtul nu a primit preţul vânzării celor 2 imobile.
S-a apreciat că din actele premergătoare efectuate nu rezultă probe sau indicii în sensul comiterii infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) sau a vreunei alte infracţiuni de către intimate cu prilejul soluţionării cauzelor în care petiţionara a avut calitatea de parte, admiterea sau respingerea motivată a unei probe neputând constitui temei al răspunderii penale a judecătorului, după cum judecătorul nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii pe considerentul exclusiv că a adoptat o soluţie sau alta. Potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţie judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, iar hotărârile pronunţate de judecători sunt rezultatul convingerii personale a acestora bazată pe probele administrate şi dispoziţiilor legale aplicabile în materia respectivă.
S-a concluzionat că, în fapt, persoana vătămată este nemulţumită de soluţia pronunţată, însă aceasta avea la îndemână căile de atac prevăzute de lege, formularea unei plângeri penale împotriva judecătorilor care au pronunţat hotărârea respectivă neputând duce la reformarea acesteia.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petenta criticând-o, astfel după cum rezultă din motivele scrise de recurs (fila 9 dosar recurs) şi din concluziile oral formulate de recurenta petentă, prezentate în partea introductivă a acestei decizii pentru nesoluţionarea plângerii formulată împotriva rezoluţiei din 7 aprilie 2010, nepronunţarea asupra motivelor invocate în soluţionarea plângerii, formularea unei motivări cu caracter general ce excede motivelor indicate de petentă.
Analizând recursul prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că acesta este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiţii pozitive, privind existenţa de date referitoare la comiterea unei infracţiuni şi a unei condiţii negative, referitoare la inexistenţa cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincţiile arătate în norma anterior menţionată.
În speţa de faţă, nemulţumită fiind de soluţiile dispuse de magistraţii intimaţi şi respectiv de măsurile adoptate în judecarea unor cauze civile în care petenta a avut calitate de parte şi conferind conotaţii penale activităţii profesionale a intimaţilor, petenta a formulat plângere penală.
Cu respectarea dispoziţiilor art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare, procurorul a efectuat verificările apreciate ca utile cauzei şi, motivat, a concluzionat în sensul că în cauză sunt incidente cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute de art. 10 lit. a) C. proc. pen., astfel că s-a dispus soluţia de neîncepere a urmăririi penale.
Din verificarea actelor dosarului se constată că soluţia dispusă este legală şi temeinică. Se reţine în acest sens că activitatea de jurisdicţie desfăşurată de magistrat, care presupune interpretarea şi aplicarea legii şi, ca act final, dispunerea unor soluţii sau măsuri în cursul judecăţii, chiar dacă acestea au nemulţumit părţile, nu poate constitui, prin ea însăşi, infracţiune, în absenţa dovedirii îndeplinirii condiţiilor privind conţinutul constitutiv al acesteia.
În speţă, intimaţii s-au limitat la a-şi exercita funcţia şi atribuţiile de serviciu cu respectarea prevederilor legale, acţiunile lor neputând fi circumscrise, după cum pretinde petenta, sferei ilicitului penal, pentru a se putea angaja răspunderea penală a acestora. Se constată, de asemenea, că nici chiar în situaţia în care o soluţie pronunţată de judecător este desfiinţată de instanţa de control judiciar, aceasta nu constituie, de plano, o dovadă a comiterii unei infracţiuni, deoarece raţiunea reglementării sistemului căilor de atac constă tocmai în necesitatea corectării eventualelor erori apărute în soluţionarea unei cauze, teza contrară echivalând aprecierii că orice soluţie greşită realizează conţinutul constitutiv al unei infracţiuni, ceea ce este, în mod evident, fundamental greşit.
Nemulţumirile petentei se impuneau a fi invocate pe calea declarării căilor de atac, singurele apte a conduce, eventual, la reformarea unor soluţii, parcurgerii procedurii indicate neputându-i-se substitui formularea de plângeri penale, care, de altfel, nu pot avea finalitatea urmărită de parte. A accepta o soluţie contrară echivalează cu o adăugare la lege, prin reglementarea unei căi de atac ce excede celor expres şi limitativ reglementate de legea procesuală, soluţie ce nu poate fi primită.
Se reţine, aşadar că în mod legal, temeinic şi riguros motivat procurorul, pe baza actelor premergătoare efectuate potrivit art. 224 C. proc. pen. a dispus faţă de intimaţi soluţia de netrimitere în judecată contestată de către petentă.
Analizând hotărârea recurată se constată că prima instanţă a dat o evaluare proprie materialului dosarului, plângerii petentei şi rezoluţiei atacate, potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., hotărârea astfel pronunţată fiind legală, temeinică şi riguros motivată.
Criticile invocate în recurs sunt nefondate.
Se reţine, astfel, că obiectul judecăţii în primă instanţă l-a constituit, potrivit art. 2781 alin. (1) C. proc. pen. verificarea legalităţii şi temeiniciei rezoluţiei procurorului prin care a fost dispusă soluţia de netrimitere în judecată a magistraţilor reclamaţi de către petentă. Dispoziţiile legale precitate nu reglementează posibilitatea ca instanţa, sesizată prin plângere în procedura specială prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., să se pronunţe şi să cenzureze soluţia dispusă în etapa controlului ierarhic reglementat de art. 278 C. proc. pen., astfel încât obiectul devoluţiunii în primă instanţă se constată a fi fost just determinat, critica petentei neputând fi primită.
În ceea ce priveşte nemotivarea sentinţei recurate sub aspectul motivelor invocate de parte şi oferirea unor argumente cu caracter general se constată că şi această critică este nefondată, deoarece instanţa a procedat la soluţionarea cauzei pe baza evaluării proprii dată materialului dosarului, rezoluţiei contestate, plângerii petentei şi înscrisurilor noi depuse, astfel după cum prevăd dispoziţiile art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., considerentele susţinând dispozitivul hotărârii şi realizând un examen riguros şi complet al cauzei, în limitele obiectului acesteia. De altfel, motivele invocate constituie critici relative la soluţia dispusă de procuror în cadrul controlului ierarhic al soluţiei de neîncepere a urmăririi penale şi nu această din urmă soluţie după cum prevede art. 2781 alin. (1) C. proc. pen.
Se constată, totodată, după cum s-a arătat şi în cele ce preced că în procedura reglementată de art. 2781 C. proc. pen. instanţa verifică soluţiile de netrimitere în judecată dispuse de către procuror sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, astfel încât pe calea soluţionării unei plângeri întemeiată pe dispoziţiile legale indicate nu se tranşează fondul unui raport de drept procesual, susţinerile recurentei petente referitoare la modul de derulare a procedurii judiciare în cauza civilă în care a fost parte excedând obiectului prezentei cauze.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta B.M. împotriva sentinţei nr. 1456 din 27 septembrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 3782/1/2010.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 455/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 461/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
