ICCJ. Decizia nr. 48/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 48/2004
Dosar nr. 302/2003
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, secţia de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate, emis la data de 6 iunie 2002, inculpatul M.I. (fiul lui C.A. şi T.A., născut la 21 iulie 1961 în comuna Găiceana, judeţul Bacău, judecător, absolvent al facultăţii de drept, căsătorit, are trei copii, fără antecedente penale, domiciliat în municipiul Piatra Neamţ) a fost trimis în judecată, pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen.
S-a reţinut, în esenţă, că inculpatul M.I., fiind vicepreşedinte al Tribunalului Neamţ, a acordat sprijin moral şi material condamnatului C.V., pentru a obţine amânarea executării unei pedepse de 1 an închisoare, ce i s-a aplicat, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prin sentinţa penală nr. 504/1999 a Judecătoriei Piatra Neamţ, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 235/2000 a Curţii de Apel Bacău.
S-a relevat, în acest sens, că după ce a obţinut, succesiv, o primă amânare a executării pedepsei, în temeiul art. 453 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. şi alte două amânări a executării, în temeiul art. 453 alin. (1) lit. a) din acelaşi cod, pe baza unor expertize medico-legale, condamnatul C.V. a trimis o nouă cerere de amânare a executării pedepsei, prin S.F., care a prezentat-o inculpatului M.I. După primirea acestei cereri, inculpatul a verificat dacă a fost formulată corect, înregistrând-o apoi, cu data de 17 august 2001, pe rolul Judecătoriei Piatra Neamţ.
Ulterior, inculpatul l-a mai primit de două ori la birou pe S.F., cu care prilej a discutat cu acesta în legătură cu cererea de amânare a executării pedepsei formulată de C.V. Cu ocazia uneia dintre aceste vizite, inculpatul i-a transmis lui C.V., prin S.F., un înscris ce avea legătură cu dosarul în care se ceruse amânarea executării pedepsei.
După puţin timp, deşi nu avea atribuţii în acest sens, inculpatul a solicitat de la arhiva judecătoriei şi a consultat dosarele, privind cererile anterioare de amânare a executării pedepsei formulate de C.V.
De asemenea, inculpatul a solicitat pentru consultare şi dosarul nr. 7579/2001 al Judecătoriei Piatra Neamţ, privind ultima cerere de amânare a executării pedepsei, iar după unul din termenele de judecată i-a cerut grefierei de şedinţă B.C. să redacteze şi să trimită de urgenţă o adresă, în vederea efectuării unei expertize medico-legale, privind pe condamnatul C.V.
În urma expirării termenului până la care fusese amânată anterior executarea pedepsei, la 4 septembrie 2001, s-a comunicat de către Judecătoria Piatra Neamţ să fie pus în executare mandatul, însă condamnatul C.V., fiind informat de către inculpat, a dispărut de la domiciliu, astfel că, la data de 25 septembrie 2001, a fost dat în urmărire generală.
Deşi ştia că respectivul condamnat se sustrăgea de la executarea pedepsei şi că era dat în urmărire generală, inculpatul a continuat să aibă convorbiri telefonice cu acesta şi chiar s-a întâlnit personal cu el.
Mai mult, în luna septembrie 2001, în perioada în care ultima cerere de amânare a executării pedepsei se afla pe rolul instanţei, inculpatul a împrumutat de la C.V. suma de 10 milioane lei, pe care a restituit-o după puţin timp soţiei acestuia.
Curtea de Apel Bacău, secţia penală, prin sentinţa penală nr. 8 din 24 octombrie 2002, făcând aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a), cu referire la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul M.I., pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea infractorului prevăzută de art. 264 C. pen.
S-a motivat că faptele inculpatului, astfel cum au rezultat din probele administrate, nu întrunesc, sub aspectul laturii obiective, elementele constitutive ale infracţiunii de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen.
În justificarea acestei concluzii, s-a învederat că, până la data de 2 septembrie 2001, C.V. s-a aflat în perioada de amânare a executării pedepsei, dispusă succesiv prin 3 sentinţe rămase definitive, în legătură cu pronunţarea cărora inculpatul nu a exercitat nici o influenţă.
S-a mai învederat că, în raport cu conţinutul materialului probator administrat, nu se poate reţine că inculpatul ar fi comis vreun act susceptibil a fi apreciat ca fiind de ajutor dat unui infractor, pentru a îngreuna sau zădărnici executarea pedepsei, în accepţiunea prevederilor art. 264 alin. (1) C. pen.
În acest sens, s-a subliniat că, din moment ce amânarea executării pedepsei constituie o procedură legală, prevăzută de art. 453 C. proc. pen., se impune a se aprecia că orice demers făcut într-un asemenea scop nu se înscrie în afara legii, astfel că inculpatul, chiar dacă ar fi primit cererea şi ar fi înmânat lui S.F. copia unei adrese către o instituţie sanitară, nu poate fi considerat că a comis un act material de ajutor dat infractorului, pentru a îngreuna executarea pedepsei.
S-a subliniat relevanţa ce o prezintă împrejurarea că nu rezultă, din nici o probă, că inculpatul ar fi intervenit în vreun fel pentru soluţionarea favorabilă a cererii, precum şi neimplicarea sa, în soluţionarea apelului declarat de procuror, împotriva soluţiei de admitere a cererii de amânare a executării pedepsei.
S-a mai relevat că, prin natura lor, informaţiile ce se susţine că ar fi fost transmise de inculpat nu pot fi considerate de natură a fi folosite în scopul sustragerii de la executarea pedepsei, mai ales că data expirării termenului, până la care fusese acordată amânarea anterioară şi necesitatea ca noua expertiză medico-legală să fie efectuată la Institutul de Medicină Legală din Iaşi erau indiscutabil cunoscute de către petiţionarul C.V.
Totodată, făcându-se referire la înregistrările de convorbiri telefonice interceptate, s-a subliniat că acestea, pe lângă că nu s-au efectuat cu respectarea dispoziţiilor imperative ale legii, astfel că nu pot fi considerate probe, dar nici nu prezintă relevanţa ce li s-a atribuit prin rechizitoriu, deoarece conţinutul lor nu evidenţiază că inculpatul a comis acte de natura celor încriminate, prin art. 264 alin. (1) C. pen.
Conchizându-se, s-a subliniat că, deşi inculpatul nu a curmat unele relaţii de natură a-i crea dificultăţi, astfel cum îl obliga profesia de magistrat, nu a comis totuşi acte prin care să fi creat dificultăţi, amânări sau complicaţii ori care să fi fost de natură a zădărnici executarea pedepsei de către C.V., astfel că se impune să fie achitat, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), cu referire la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Împotriva sentinţei, procurorul a declarat recurs.
Recursul a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 1115 din 5 martie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, cu motivarea că actele săvârşite de inculpat nu pot fi considerate acţiuni ilicite de ajutorare a unui condamnat urmărit pentru executarea unei pedepse, iar sub aspectul laturii subiective acesta nu a acţionat cu intenţia caracteristică infracţiunii de favorizare a infractorului, astfel că prima instanţă nu a comis nici o eroare gravă de fapt şi a pronunţat o soluţie de achitare justă.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, invocând prevederile art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen., a declarat recurs în anulare, împotriva hotărârilor pronunţate în cauză.
S-a susţinut că, din materialul probator administrat, rezultă că inculpatul a fost contactat de C.V., acesta solicitându-i să-l ajute la introducerea şi soluţionarea cu celeritate a unei noi cereri de amânare a executării pedepsei şi să-l informeze în legătură cu punerea în executare a mandatului, pentru ca la momentul oportun să dispară de la domiciliu.
S-a relevat că inculpatul a dat curs solicitărilor, verificând data la care expira amânarea executării acordată anterior şi momentul emiterii mandatului, după care i-a furnizat lui C.V. informaţiile solicitate, ceea ce i-a creat acestuia condiţii să părăsească domiciliul înainte de sosirea organelor de poliţie pentru a proceda la executarea mandatului.
Conchizându-se, s-a subliniat că, prin furnizarea acestor detalii cu privire la momentul când mandatul va fi executabil, inculpatul a ajutat pe condamnatul C.V. să se sustragă de la punerea în executare a mandatului respectiv.
De asemenea, s-a învederat că, din conţinutul convorbirilor telefonice interceptate, rezultă că inculpatul s-a implicat în procedura de soluţionare a amânării executării pedepsei, cu scopul de a-l ajuta pe C.V. să se sustragă de la aceasta, ceea ce depăşeşte nerespectarea obligaţiilor privind deontologia profesională, mai ales că a şi împrumutat suma de 10 milioane lei de la acesta.
În concluzie, s-a cerut casarea hotărârilor atacate şi condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 264 C. pen.
Recursul în anulare nu este fondat.
Potrivit art. 264 alin. (1) C. pen., „ajutorul dat unui infractor fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuia sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii", constituie infracţiunea de favorizarea infractorului.
Din dispoziţiile textului de lege menţionat, rezultă, deci, că pentru existenţa infracţiunii de favorizarea infractorului este necesar ca ajutorul să fie dat pentru a îngreuia sau a zădărnici executarea pedepsei, un simplu ajutor dat unui infractor, prin care nu se urmăreşte îngreunarea sau zădărnicirea executării pedepsei, neputând constitui element material al infracţiunii de favorizarea infractorului.
Or, aşa cum corect s-a relevat ,prin considerentele celor două hotărâri atacate, chiar dacă nu şi-a respectat obligaţiile de precauţiune ce i le impunea deontologia profesională, inculpatul nu s-a implicat, totuşi, în emiterea de acte neechivoce de ajutorare a condamnatului C.V., de natură a îngreuia sau zădărnici executarea pedepsei.
În această privinţă, pentru a se constata existenţa infracţiunii de favorizarea infractorului în modalitatea arătată, nu orice act susceptibil de a fi apreciat ca favorabil unui infractor poate fi apt de a îngreuia sau zădărnici executarea pedepsei, oricare dintre aceste eventualităţi presupunând crearea de greutăţi sau dificultăţi, ori împiedicări de natură a face imposibilă, în totul sau în parte, executarea pedepsei.
De aceea, cât timp intervenţia inculpatului s-a limitat în exclusivitate la examinarea şi aprecierea unei cereri de amânare a executării pedepsei, exercitate în conformitate cu reglementările procedurale înscrise în art. 453 C. proc. pen., nu poate fi considerată ca ajutor efectiv acordat, în condiţiile prevăzute de art. 264 alin. (1) C. pen., chiar şi în ipoteza susţinută prin recursul în anulare, fără să fie dovedită, a comunicării unor relaţii în legătură cu data punerii în executare a mandatului, ca urmare a expirării termenului până la care fusese acordată amânarea anterioară a executării.
Dar, sub acest aspect, mai este de observat şi vădita inconsistenţă a unui astfel de pretins ajutor, din moment ce condamnatul C.V. ştia, în mod riguros, data până la care obţinuse amânarea executării şi, ca urmare, a şi făcut din timp o nouă cerere de amânare a executării pedepsei, invocând un motiv medical ce impunea supunerea sa unei expertize medico-legale.
Neîndoielnica lipsă de consistenţă, a pretinsului ajutor dat de inculpat condamnatului C.V., este demonstrată atât de caracterul deplin legitim al cererii de amânare a executării pedepsei formulate de acesta, care a fost soluţionată de instanţele judecătoreşti abilitate în cadrul procedurilor reglementate şi cu exercitarea căilor legale de atac, cât şi de ansamblul materialului probator complet şi corect apreciat de prima instanţă şi de aceea de control judiciar.
În adevăr, prin declaraţiile din faza urmăririi penale şi din faţa instanţei, inculpatul a susţinut constant că îndrumările ce le-a dat condamnatului C.V., pe care-l cunoscuse anterior, în mod întâmplător, la grădiniţa frecventată de copilul său, au fost cu caracter general şi în limitele permise de lege, precum şi că nu a avut reprezentarea că activitatea sa ar constitui un sprijin de natură a intra în sfera ilicitului penal.
Pe de altă parte, martorii judecător C.C.C., grefier B.C., inginer S.F., avocat B.M., C.M., C.V., judecător B.E.G., judecător J.M., judecător A.E.M., procuror C.A.S., grefier C.I.C., grefier şef B.E. au făcut relatări ce confirmă situaţiile de fapt reţinute şi avute în vedere de cele două instanţe, neimpunând concluzia că nu s-ar putea considera că, prin comunicările făcute, inculpatul ar fi dat ajutor pentru a îngreuia sau zădărnici punerea în executare a pedepsei de un an închisoare la care era condamnat C.V.
Aşa fiind, în raport cu conţinutul probelor administrate, se constată că instanţa de recurs, reapreciindu-le sub unele aspecte, a reţinut corect că, prin examinarea cererii condamnatului C.V. şi comunicarea către acesta a datei la care va fi executabil mandatul ce-l privea, inculpatul a încălcat deontologia profesiei de magistrat, fără să săvârşească, însă, infracţiunea de favorizarea infractorului, ale cărei elemente constitutive nu sunt întrunite.
Tot astfel, în ceea ce priveşte împrumutul sumei de 10 milioane lei, la care s-a făcut referire prin recursul în anulare, se constată că obţinerea acestuia nu are nici o legătură cu consultaţiile pe care inculpatul le-a dat condamnatului C.V., ci se datoreşte relaţiilor lor mai vechi, precum şi că nu i se poate da altă semnificaţie, din moment ce a fost restituit în întregime la timpul convenit.
Dar, aşa cum s-a subliniat, consultaţia juridică dată de inculpat şi comunicările făcute de acesta, cu privire la situaţia executării pedepsei la care fusese condamnat C.V., nu întrunesc, sub aspectul laturii obiective şi al celei subiective, elementele constitutive ale infracţiunii de favorizare a infractorului, prevăzută de art. 264 alin. (1) C. pen., încât soluţia pronunţată de prima instanţă, astfel cum a fost menţinută în recurs, este temeinică şi legală.
În consecinţă, urmează ca recursul în anulare să fie respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, împotriva sentinţei penale nr. 8 din 24 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bacău şi deciziei nr. 1115 din 5 martie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, privind pe inculpatul M.I.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 26 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 47/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 49/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
