ICCJ. Decizia nr. 58/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 58/2004
Dosar nr. 138/2003
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 18 decembrie 2001, L.A. din Bucureşti a chemat în judecată Ministerul Sănătăţii şi Familiei, solicitând să se dispună anularea art. 21 din Ordinul ministrului sănătăţii şi familiei nr. 626/2001 (M. Of. nr. 629/8.10.2001).
Reclamanta a relevat, în motivarea acţiunii, că prin art. 21 din ordinul menţionat, s-au restrâns în mod nelegal, drepturile profesionale ale asistenţilor de farmacie, care au fost dobândite şi recunoscute de lege, anterior adoptării OUG nr. 152/1999 şi Ordinului ministrului sănătăţii şi familiei nr. 626/2001.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 177 din 21 februarie 2002, a respins acţiunea, cu motivarea că reclamanta nu are un drept recunoscut de lege, vătămat prin dispoziţiile art. 21 din Ordinul ministrului sănătăţii şi familiei nr. 626/2001.
S-a relevat, în acest sens, că obligarea unităţilor farmaceutice denumite T., să-şi schimbe denumirea în drogherii, îşi are temei legal în OUG nr. 152/1999 privind produsele medicamentoase de uz uman, iar nu în Ordinul ministrului sănătăţii şi familiei nr. 626/2001.
Or, s-a învederat prin considerentele sentinţei, OUG nr. 152/1999 nu este un act normativ susceptibil a fi verificat, sub aspectul legalităţii, în baza art. 1 din Legea nr. 29/1990, ci numai pe calea controlului de neconstituţionalitate. Sub acest aspect, s-a subliniat că prin Decizia nr. 80 din 25 aprilie 2000, Curtea Constituţională a respins excepţia invocată de reclamantă, cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 3 din ordonanţa menţionată.
În fine, s-a arătat că hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior, invocate de reclamantă în sprijinul acţiunii sale, privesc alte ordine emise de ministrul sănătăţii, care nu au legătură cu cauza de faţă.
Împotriva sentinţei, reclamanta L.A. Bucureşti a declarat recurs, acesta fiind respins ca nefondat, prin Decizia nr. 3645 din 26 noiembrie 2002, a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ.
S-a motivat că prima instanţă a reţinut corect că ordonanţele de urgenţă ale Guvernului sunt exceptate de la controlul instanţei de contencios administrativ, precum şi că, prin sentinţa pronunţată, nu s-a verificat, aşa cum s-a pretins de recurentă, legalitatea OUG nr. 152/1999, ci doar s-a făcut referire la acest act normativ, care constituie legea cadru în materie, precum şi la Decizia nr. 80/2000 a Curţii Constituţionale, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 3 din ordonanţă.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., a declarat recurs în anulare, împotriva celor două hotărâri, pe care le consideră pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
S-a susţinut, în esenţă, că prin dispoziţiile art. 21 din Ordinul nr. 626/2001 al ministrului sănătăţii şi familiei, au fost depăşite limitele reglementărilor prevăzute în OUG nr. 152/1999, precum şi cele ale actelor normative, care se referă la înfiinţarea drogheriilor şi unităţilor T.
În acest sens, s-a relevat că din dispoziţiile art. 1 ale OUG nr. 152/1999, rezultă că prin acest act normativ, s-a urmărit definirea produselor medicamentoase de uz uman, stabilirea condiţiilor producerii şi punerii lor pe piaţă, precum şi a condiţiilor şi măsurilor ce se impun, pentru asigurarea calităţii, eficacităţii şi siguranţei acelor produse, iar nu reglementarea înfiinţării şi organizării unităţilor farmaceutice.
S-a mai arătat că, de altfel, prin nici o dispoziţie din ordonanţa menţionată, nu se reglementează înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea unităţilor farmaceutice şi nici nu se prevede reorganizarea unităţilor T., în drogherii.
Detaliindu-se, s-a subliniat că unitatea T, este un punct farmaceutic de gradul I, privatizată în temeiul Legii nr. 15/1990 şi Legii nr. 31/1990, fiind înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului, în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea, asistenţii de farmacie, conform prevederilor Legii nr. 3/1978, iar drogheriile au fost înfiinţate prin HG nr. 382/1996, care nu a prevăzut desfiinţarea unităţilor T.
Făcându-se referire la calificarea personalului din cele două categorii de unităţi, s-a arătat că în unităţile T. lucrează asistenţii de farmacie, având ca studii liceul şi şcoala tehnică postliceală, iar în drogherii lucrează absolvenţi ai liceului sanitar.
Invocându-se diferenţele de calificare dintre categoriile de salariaţi ce lucrează în cadrul T. şi în cadrul drogheriilor, precum şi scopul şi conţinutul reglementărilor din OUG nr. 152/1999, s-a susţinut că dispoziţiile art. 21 din Normele privind înfiinţarea şi autorizarea unităţilor farmaceutice, sunt contrare acelei ordonanţe.
În concluzie, s-a cerut casarea hotărârilor atacate, admiterea acţiunii şi anularea art. 21 din Normele aprobate prin Ordinul nr. 626/2001 al ministrului sănătăţii şi familiei.
Recursul în anulare nu este fondat.
În adevăr, prin art. 2 alin. (1) din Normele privind înfiinţarea şi autorizarea unităţilor farmaceutice, aprobate prin Ordinul nr. 626 din 11 septembrie 2001, emis de ministrul sănătăţii şi familiei, se prevede că „unităţile T.", înfiinţate şi conduse de asistenţi de farmacie, până la data intrării în vigoare a HG nr. 382/1996, cu modificările ulterioare, vor continua să funcţioneze sub această denumire, până la expirarea termenului de valabilitate a autorizaţiei de funcţionare", precum şi că „o dată cu reautorizarea, în conformitate cu prevederile OUG nr. 152/1999, acestea vor purta denumirea de drogherii".
Este de observat, însă, că ordinul menţionat a fost emis, de ministrul sănătăţii şi familiei, în temeiul prevederilor art. 103 din OUG nr. 152/1999 privind produsele medicamentoase de uz uman şi ale art. 12 lit. h) din Legea nr. 81/1997 privind exercitarea profesiunii de farmacist, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Farmaciştilor din România, iar ca urmare a aprobării noilor Norme privind înfiinţarea şi autorizarea unităţilor farmaceutice, precum şi a condiţiilor de organizare şi funcţionare a acestora, prin art. 2 din acelaşi ordin s-a menţionat că prevederile Ordinului nr. 201/1999, pentru aprobarea Normelor anterioare, şi-au încetat aplicabilitatea.
În aceste condiţii, este de reţinut că Ordinul ministrului sănătăţii şi familiei nr. 626/2001 a fost emis nu numai în temeiul OUG nr. 152/1999, la care se face referire prin recursul în anulare, ci şi în aplicarea art. 12 lit. h) din Legea nr. 81/1997 privind exercitarea profesiunii de farmacist, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Farmaciştilor din România, astfel că nu se justifică susţinerea că prin ordinul respectiv s-ar fi depăşit cadrul de legiferare în aplicarea căruia a fost dat.
Pe de altă parte, aşa cum corect s-a relevat prin considerentele hotărârilor atacate, la art. 104 din OUG nr. 152/1999 (intrată în vigoare la 1 ianuarie 2000), se precizează că unităţile prin care se realizează distribuţia produselor medicamentoase, sunt farmacia şi drogheria, astfel că şi sub acest aspect, ordinul în discuţie a fost emis cu respectarea cadrului legislativ invocat.
Aşa fiind, se constată că hotărârile atacate nu au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, astfel că nu se justifică nici una din criticile ce li s-au adus în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
În consecinţă, urmează ca recursul în anulare să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, împotriva sentinţei civile nr. 177 din 21 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi deciziei nr. 3645 din 26 noiembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 57/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 59/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
