ICCJ. Decizia nr. 57/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 57/2004
Dosar nr. 132/2003
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiune în contencios administrativ, formulată la data de 11 octombrie 1999, reclamanta SC Q.I.N. SRL Bucureşti a solicitat anularea deciziei nr. 2127 din 24 septembrie 1999 a Ministerului Finanţelor şi a actelor administrative premergătoare, cu privire la sumele: de 152.681 dolari S.U.A., reprezentând impozit pe salarii, de 26.288 dolari S.U.A. reprezentând majorări de întârziere şi de 89.973.07 lei reprezentând tot majorări de întârziere, susţinând, în esenţă, că nu datorează aceste sume bugetului de stat.
Prin sentinţa civilă nr. 268 din 8 martie 2000, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a admis în parte acţiunea, anulând parţial Decizia Ministerului Finanţelor nr. 2127 din 24 septembrie 1999, dispoziţia nr. 99 din 11 februarie 1998 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Bucureşti, Hotărârea nr. 5 din 28 iulie 1997 a aceleiaşi direcţii generale, precum şi procesul-verbal înregistrat sub nr. 53945 din 17 iunie 1997, cu nota adiţională la acesta, respectiv, pentru suma de 15.030 dolari S.U.A., reprezentând impozit pe salarii, aferent indemnizaţiei de instalare şi majorările de întârziere pentru aceste sume. Ca urmare, s-a dispus exonerarea reclamantei de obligaţia de a plăti aceste sume, menţinându-se celelalte dispoziţii ale deciziei Ministerului Finanţelor.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 1336 din 3 aprilie 2001, a respins, ca tardiv, recursul declarat de Ministerul Finanţelor şi, admiţând recursul declarat de reclamanta SC Q.I.N. SRL Bucureşti, a casat sentinţa, trimiţând cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
S-a motivat că soluţia de casare a sentinţei, în vederea rejudecării cauzei, se impune, deoarece prima instanţă nu a soluţionat procesul în contradictoriu şi cu Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Bucureşti, deşi aceasta a emis dispoziţia nr. 99 din 11 februarie 1998, prin care a fost respinsă contestaţia formulată de reclamantă împotriva hotărârii nr. 5/1997, care a soluţionat obiecţiunile la procesul-verbal de control înregistrat sub nr. 53945 din 17 iunie 1997 şi la nota adiţională la acesta.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 1387 din 18 octombrie 2001, a admis acţiunea formulată şi precizată de reclamantă, a anulat în parte Decizia nr. 2127/1999 a Ministerului Finanţelor, dispoziţia nr. 99/1999 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Bucureşti, hotărârea nr. 5/1997, procesul-verbal de control nr. 53945/1997 şi Nota de control, numai cu privire la sumele de 47.069 dolari S.U.A. (impozit aferent diurnei), de 15.030 dolari S.U.A. (impozit aferent indemnizaţiei de instalare), de 26.288 dolari S.U.A. majorări de întârziere şi de 89.973.007 lei reprezentând tot majorări de întârziere, iar, ca urmare, a exonerat pe reclamantă de plata acestor sume.
S-a motivat că actele organelor de control şi cele administrativ-jurisdicţionale contravin dispoziţiilor art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 32/1991, referitoare la sumele care nu se cuprind în venitul lunar pentru impozitare, cum sunt şi cele care fac obiectul litigiului, precum şi prevederilor din Circulara Ministerului Finanţelor nr. 21550/1996, prin care s-a stabilit că firmelor din România nu le revine în mod direct sarcina de a reţine şi vărsa la buget impozitul pentru veniturile realizate de persoanele ce prestează în cadrul acestora un serviciu sau desfăşoară o activitate salariată pe o perioadă de timp.
S-a relevat că, potrivit acestor reglementări, personalul pentru care s-a stabilit obligaţia de plată a reclamantei are contract de muncă încheiat cu firma T.E.L. Cipru, care a încheiat cu reclamanta contractul nr. 2/1995, obligându-se să-i asigure personal de specialitate pentru exercitarea activităţilor în domeniul club-casino.
S-a mai învederat că, în raport cu specificul contractului încheiat, persoanelor respective le revenea obligaţia de a declara veniturile realizate la organele fiscale în a căror rază îşi are sediul firma la care au lucrat, astfel că reclamanta nu poate răspunde pentru neplata impozitului pe veniturile realizate de către persoanele fizice nerezidente.
Prin Decizia nr. 816 din 27 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, a admis recursurile declarate de Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti şi, casând sentinţa cu privire la suma de 47.069 dolari S.U.A., reprezentând impozit aferent diurnei şi majorările de întârziere stabilite pentru acel impozit, a respins acţiunea cu privire la aceste sume.
Ca urmare, s-a dispus obligarea Ministerului Finanţelor Publice să restituie reclamantei, SC Q.I.N. SRL Bucureşti, taxa de timbru plătită în faza procedurii administrativ-jurisdicţionale, pentru suma de 15.030 dolari S.U.A., reprezentând impozit pentru indemnizaţia de instalare şi pentru majorările de întârziere aferente acestei sume.
S-a motivat că, în raport cu prevederile Circularei nr. 21550 din 23 septembrie 1996 a Ministerului Finanţelor Publice, referitoare la modul de aplicare a Legii nr. 32/1991, în cazul persoanelor fizice nerezidente, care desfăşoară activitate în România, firmele la care se prestează asemenea activităţi, pe baza contractelor încheiate, răspund de încasarea impozitelor şi taxelor datorate ţării noastre de către persoanele fizice nerezidente şi au obligaţia să informeze organele fiscale teritoriale în legătură cu prezenţa acestora şi activitatea desfăşurată în cadrul firmei de la care obţin venituri de natura salariilor şi a altor drepturi salariale.
Ca urmare, s-a reţinut că este întemeiat motivul de recurs prin care s-a cerut obligarea reclamantei la plata sumei de 47.069 dolari S.U.A. – reprezentând impozit aferent diurnei şi majorări de întârziere. În această privinţă, s-a relevat că diurna ce s-a acordat de reclamantă persoanelor fizice nerezidente, sub forma unei sume fixe, de 15 dolari S.U.A. pe zi, nu are caracterul şi destinaţia diurnei reglementate pentru salariaţii români, ea reprezentând, în fapt, salariu, chiar dacă este denumită altfel, încât este supusă impozitării în baza art. 1 alin. (1) din Legea nr. 32/1991, spre deosebire de diurna ce se acordă salariaţilor români, al cărei cuantum, variabil, se limitează la cheltuieli de cazare şi masă pentru perioada relativ scurtă a delegării sau detaşării, cu obligaţia decontării.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care s-a cerut obligarea reclamantei la plata sumei de 15.030 dolari S.U.A. – reprezentând impozit aferent indemnizaţiei de instalare, a fost considerat neîntemeiat, apreciindu-se că o atare indemnizaţie reprezintă o sumă plătită cu ocazia mutării sau transferării în altă localitate, care este exceptată de la impozitare potrivit art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 32/1991, astfel că reclamanta nu datorează nici majorările de întârziere aferente pentru neplata acestei sume.
Împotriva acestei din urmă hotărâri s-a declarat recurs în anulare, invocându-se prevederile art. 330 pct. 2 C. proc. pen.
S-a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, precum şi că este şi vădit netemeinică.
În acest sens, s-a relevat că, în cazul persoanelor fizice nerezidente, care desfăşoară activitate în România, firmelor la care aceste persoane desfăşoară activitate salariată nu le revine în mod direct sarcina de a reţine şi vărsa la buget impozitul pentru veniturile realizate.
S-a învederat că, potrivit reglementărilor din Circulara nr. 21550/1996 a Ministerului Finanţelor, emisă în aplicarea Legii nr. 32/1991, privind impozitul pe salarii, persoanele nerezidente care desfăşoară activitate salariată în România au obligaţia de a depune declaraţii privind veniturile realizate la organele fiscale în raza cărora se află sediul firmei pentru care desfăşoară activitatea.
Conchizându-se, s-a arătat că răspunderea pentru neplata impozitului revine persoanelor fizice nerezidente, care realizează venituri, firmei SC Q.I.N. SRL revenindu-i doar o răspundere subsidiară, care nu este operantă, deoarece Ministerul Finanţelor şi organele de control financiar nu au făcut dovada că s-au îndreptat mai întâi împotriva persoanelor nerezidente angajate de SC T.E.L. SRL. În concluzie, s-a cerut casarea deciziei atacate, respingerea recursurilor declarate în cauză şi menţinerea sentinţei.
Recursul în anulare nu este fondat.
Este adevărat că la alin. (4) din Circulara nr. 21550/1996, emisă de Ministerul Finanţelor în legătură cu aplicarea Legii nr. 32/1991, privind impozitul pe salarii, se menţionează că „firmelor din România, la care persoanele în cauză prestează un serviciu sau desfăşoară o activitate salariată pentru o perioadă determinată de timp, nu le revine în mod direct sarcina de a reţine şi vărsa la buget impozitul pentru veniturile realizate în cazul persoanelor respective", precum şi că „aceste persoane au obligaţia de a depune declaraţii privind veniturile realizate la organele fiscale de la sediul firmei la care se desfăşoară activitatea în mod temporar".
Dar, prin alin. (5) din aceeaşi circulară se mai prevede că „firmele la care, pe baza contractelor încheiate, se desfăşoară asemenea activităţi, răspund, însă, de încasarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului ţării noastre de către persoanele fizice nerezidente şi au obligaţia să informeze, în acest sens, organele fiscale teritoriale din subordinea Ministerului Finanţelor, cu privire la prezenţa acestora şi la activitatea desfăşurată în cadrul firmei, în urma cărora se obţin venituri de natura salariilor şi a altor drepturi salariale".
Ca urmare, în mod corect s-a reţinut că, prin dispoziţia nr. 99 din 11 februarie 1998 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Bucureşti, precum şi prin Decizia nr. 2127 din 24 septembrie 1999 a Ministerului Finanţelor – Direcţia Generală de Soluţionare a Plângerilor, din moment ce, la solicitarea agenţilor constatatori, reclamanta „nu a prezentat certificatele de rezidenţă fiscală ale persoanelor fizice nerezidente, angajate ale firmei SC T.E.L. SRL,, care au desfăşurat activităţi în cadrul SC Q.I.N. SRL, în baza contractului nr. 2 din 31 august 1995, o perioadă mai mare de 183 de zile", tot acesteia îi revenea şi „obligaţia ca, în perioada în care respectivele persoane fizice au desfăşurat activitate în România, să calculeze, să evidenţieze şi să vireze la bugetul statului impozit pe veniturile salariale realizate de aceste persoane fizice" (dosarul nr. 1335/1999 al Curţii de Apel Bucureşti).
Aşa fiind, faţă de prevederile de la alin. (5) din Circulara nr. 21550/1996, precum şi de împrejurarea că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a prezenta agenţilor constatatori certificatele de rezidenţă fiscală ale persoanelor fizice nerezidente angajate ale firmei SC T.E.L. SRL, care au desfăşurat activitate salariată pentru reclamantă, în mod justificat s-a reţinut răspunderea sa pentru neîncasarea impozitelor datorate de acele persoane la bugetul statului.
Pe de altă parte, în mod judicios s-a motivat prin hotărârea atacată, aşa cum s-a reţinut, de altfel, şi în cuprinsul dispoziţiei şi al deciziei Ministerului Finanţelor la care s-a făcut referire, că din analiza condiţiilor şi a scrisorilor de angajare reiese că persoanele angajate de firma T.E.L. SRL din Cipru, pentru a lucra la firma SC Q.I.N. SRL, au primit, pe lângă salariu, o diurnă zilnică „inclusă în salariu".
În atare situaţie, în raport cu prevederile art. 2 din Legea nr. 32/1991, republicată, potrivit cărora venitul impozabil cuprinde totalitatea sumelor primite în cursul unei luni, indiferent de perioada la care se referă, dacă sunt realizate din salariile de orice fel şi indemnizaţiile de orice fel, instanţa de recurs a considerat corect că se impunea să fie impozitat şi venitul realizat din diurna zilnică de 15 dolari S.U.A., care, faţă de specificul contractului încheiat, era parte componentă a salariului.
În consecinţă, constatându-se că, atât răspunderea reclamantei pentru neachitarea impozitului aferent veniturilor salariale de către persoanele fizice care au lucrat pentru ea, cât şi cuantumul impozitului datorat de acele persoane bugetului statului, au fost corect determinate, se impune concluzia că Decizia atacată nu conţine aspecte de încălcare esenţială a legii sau de vădită netemeinicie, în sensul prevederilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
Aşa fiind, urmează ca recursul în anulare să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 816 din 27 februarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 26 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 56/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 58/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
