CSJ. Decizia nr. 65/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 65
Dosar nr. 132/2002
Şedinţa publică din 5 mai 2003
Asupra recursului în anulare,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14 iulie 1997, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanta RADEF RomâniaFilm, filiala de exploatare a filmelor Bucureşti, a solicitat să se dispună rezilierea contractului de locaţie de gestiune nr. 59/1995, încheiat cu pârâta S.C. „P.” S.R.L. Bucureşti, evacuarea pârâtei din spaţiul ce i s-a pus la dispoziţie, precum şi obligarea acesteia să-i plătească suma de 459.887.856 lei daune datorate ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale.
În motivarea acţiunii, reclamanta a relevat că, la data de 20 decembrie 1995, a fost încheiat contractul de locaţie de gestiune nr. 59/1995, în baza căruia reclamanta a predat pârâtei Cinematograful Griviţa din Bucureşti, pentru o perioadă de 3 ani, în vederea rulării unui număr nimim de 21 proiecţii cinematografice pe săptămână, pe peliculă de 35 mm, desfăşurării de activităţi de discotecă, de alimentaţie publică, organizată prin bufet, bar, restaurant, cofetărie, precum şi a altor activităţi.
S-a mai învederat că, pentru realizarea acestor activităţi, pârâta şi-a asumat obligaţia să execute pe cheltuială proprie reparaţiile menţionate în caietul de sarcini, să asigure igienizarea spaţiului şi să achite sumele datorate la termenele prevăzute în contract.
Referindu-se la prevederile art. 21 din contractul nr. 59/1995, reclamanta a susţinut că, pentru nerespectarea repetată de către pârâtă a clauzelor convenite, se impune rezilierea contractului, evacuarea pârâtei şi obligarea acesteia la daune.
La rândul său, pârâta S.C. „P.” S.R.L. a formulat cerere reconvenţională, solicitând obligarea reclamantei la plata contravalorii lucrărilor de investiţii efectuate în baza contractului încheiat, precum şi constituirea unui drept de retenţie în favoarea sa, la nivelul ratei lunare menţionate în contract, până la achitarea sumei respective de către reclamantă.
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa civilă nr. 3001 din 29 iunie 1998, a admis în parte acţiunea, obligând pe pârâtă să plătească reclamantei sumele de 177.105.600 lei, reprezentând contravaloare cotă de asociere locaţie gestiune, şi de 101.491.559 lei penalităţi de întârziere.
Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus rezilierea contractului de asociere şi evacuarea pârâtei din spaţiul situat în Bucureşti, Calea Griviţei, nr. 166, sectorul 1, precum şi anularea, ca informă, a cererii reconvenţionale.
S-a motivat că, în ceea ce priveşte pretenţiile băneşti, acţiunea se justifică numai pentru suma de 177.105.600 lei, ce reprezintă chirie cotă asociere, stabilită prin contract să fie achitată necondiţionat, cu privire la celelalte sume pretinse considerându-se că nu s-a dovedit nici cuantumul acestora şi nici achitarea lor de către reclamantă.
De asemenea, s-a precizat că, faţă de prevederile art. 11 din contractul nr. 59/1995 şi de dovezile ce s-au făcut, se impune rezilierea contractului respectiv.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, s-a motivat că, deşi s-a pus în vedere pârâtei reclamante să precizeze valoarea pretenţiilor, în vederea îndeplinirii obligaţiei de a achita taxa de timbru, aceasta nu s-a conformat, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 112 şi 133 C. proc. civ.
Împotriva sentinţei au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâta.
După administrare, în completare, de probe cu acte şi efectuarea unei expertize contabile, Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, prin Decizia civilă nr. 709 din 1 martie 2000, a respins apelul formulat de reclamanta RADEF ROMÂNIAFILM şi, admiţând apelul declarat de pârâta reclamantă S.C. „P.” S.R.L. Bucureşti, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis şi cererea reconvenţională, iar ca urmare a dispus compensarea obligaţiei reciproce şi a obligat pe reclamantă la echivalentul în lei, la data executării, a sumei de 260.000 dolari SUA. Totodată, precizându-se că acţiunea principală se admite în parte numai cu privire la pretenţii, a fost respinsă cererea de reziliere a contractului de asociere şi de evacuare a pârâtei.
S-a reţinut în considerentele acestei decizii că, pentru desfăşurarea activităţii sale, locatarul S.C. „P.” S.R.L. a efectuat investiţii în valoare totală de 1.886.388.422 lei (echivalând atunci cu 500.000 dolari SUA), care au fost necesare atât pentru a se conforma contractului, cât şi pentru obţinerea avizelor de la organele abilitate să autorizeze funcţionarea societăţii.
S-a motivat că din concluziile raportului de expertiză, coroborate cu recunoaşterile reclamantei, rezultă că S.C. „P.” S.R.L. a făcut un efort financiar care depăşeşte cu peste 260.000 dolari SUA totalul datoriilor ce le avea faţă de reclamantă, învederându-se că, la efectuarea acestui calcul, s-a impus să fie avut în vedere ordinul ONC nr. 1 din 6 ianuarie 2000, care se referă, prin art. 2 lit. b), la „…investiţii, în activele pe care le utilizează, reprezentând mai mult de 15% din valoarea acestora”.
S-a relevat, de asemenea, că în ceea ce priveşte Grădina Cinematograf Doina răspunderea pentru neplata obligaţiilor revine unei terţe societăţi, respectiv S.C. „O.P.” S.R.L., astfel cum rezultă din protocolul semnat de RADEF ROMÂNIAFILM la data de 24 iulie 1997, la care se face referire prin Anexa 5 a raportului de expertiză.
În fine, în ceea ce priveşte Cinematograful Libertăţii Buftea, s-a motivat că, faţă de concluziile raportului de expertiză, pretenţiile ce decurg în legătură cu exploatarea acestuia urmează să fie soluţionate, potrivit recunoaşterilor ambelor părţi, în funcţie de rezultatul cercetărilor penale ce erau în curs.
În concluzie, făcându-se referire la dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., s-a subliniat că se impune să fie admis apelul pârâtei în sensul admiterii cererii sale reconvenţionale iar, ca urmare a efectuării compensărilor, apelanta reclamantă-pârâtă RADEF ROMÂNIAFILM să fie obligată la 260.000 dolari SUA, respectiv, la echivalentul acestei sume în lei la data executării.
Conchizându-se, s-a precizat că acţiunea principală a fost admisă numai în partea referitoare la pretenţii, fiind respinse capetele de cerere privind rezilierea contractului de asociere şi evacuarea, pe motiv că nu s-a făcut dovada neexecutării obligaţiilor contractuale, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 294 alin. (2) C. proc. civ., care se referă la posibilitatea solicitării conpensaţiei legale direct în apel, instanţa are posibilitatea să dispună compensarea şi, în cazul în care creanţa pârâtului este mai mare, procedează la respingerea acţiunii şi obligarea directă a reclamantului la plata restului creanţei pârâtului.
Reclamanta RADEF ROMÂNIAFILM, Filiala de Exploatare a Filmelor Bucureşti a declarat recurs împotriva acestei decizii.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 5194 din 3 octombrie 2001, a respins excepţiile invocate de reclamantă privind nemotivarea şi timbrarea necorespunzătoare a apelului declarat de pârâta S.C. „P.” S.R.L. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 3001 din 29 iunie 1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială şi, totodată, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta RADEF ROMÂNIAFILM – Filiala de Exploatare a Filmelor Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 709 din 1 martie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială.
Excepţia privind nemotivarea apelului pârâtei a fost respinsă cu motivarea că instanţa de apel s-a limitat la verificarea apărărilor de la prima instanţă ale pârâtei, deoarece singura probă nouă administrată în apel a fost expertiza contabilă dispusă din oficiu, iar verificarea apărărilor de la fond în cazul unui apel nemotivat nu încalcă nici o dispoziţie legală.
În ceea ce priveşte excepţia referitoare la insuficienta timbrare a apelului, s-a învederat că aceasta nu poate fi primită deoarece nu a fost invocată prin motivele de recurs depuse în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., iar discuţia referitoare la timbrare şi obligarea pârâtei la plata sumei de 4.393.471 lei, care a fost achitată, trebuia făcută la instanţa de apel, încât în măsura în care reclamanta considera că acea instanţă a greşit avea calea invocării acesteia în cadrul motivelor de casare scrise. S-a relevat că, din moment ce excepţia respectivă, care nu este de ordine publică, nu a fost invocată în cadrul motivelor din recursul scris, se impune să fie respinsă.
În ceea ce priveşte motivele de casare invocate de reclamantă, s-a relevat că acestea, din moment ce se referă la cazurile de casare prevăzute în art. 304 pct. 9 şi 11 C. proc. civ., vizează exclusiv fondul litigiului, fără să fie incidente în cauză.
S-a învederat, în acest sens, că susţinerile din recurs, prin care se face referire la nerespectarea prevederilor din caietul de sarcini ce a stat la baza licitaţiei, nu au legătură cu obiectul litigiului, care nu este anularea licitaţiei, ci priveşte răspunderea contractuală a pârâtei pentru nerespectarea clauzelor contractului nr. 59/1995.
Or, se arată prin considerentele deciziei, însăşi reclamanta recurentă, prin acţiunea cu care a sesizat instanţa, s-a referit la nerespectarea de către pârâtă a obligaţiilor din contract şi a invocat dispoziţiile art. 969 şi 1073 C. civ., ceea ce impune concluzia că a înţeles să stingă obligaţiile născute din contractul nr. 59/1995 prin aplicarea art. 1021 C. civ. privind rezoluţiunea contractului şi plata unor sume stipulate în convenţie.
S-a relevat că, din moment ce obiectul acţiunii priveşte răspunderea contractuală determinată de nerespectarea clauzelor stipulate în convenţia încheiată, trebuie să se aibă în vedere că pârâta nu a invocat, în apărarea sa, necunoaşterea clauzelor contractului sau neacceptarea lor în totalitate, ci executarea în mare parte a clauzelor din contract, între care efectuarea lucrărilor de investiţii, pentru a face spaţiul funcţional, iar pentru obligaţiile neonorate a invocat forţa majoră.
În motivarea deciziei, instanţa de recurs a mai relevat că reclamanta, contrar susţinerilor sale din recurs, a recunoscut prin adresa nr. 3990/2000 o parte din investiţiile făcute de pârâtă, iar compensarea creanţelor este justificată chiar dacă motivarea instanţei de apel nu este corespunzătoare.
S-a arătat în acest sens că, deşi în cauză nu operează compensarea legală reglementată de art. 1143 şi 1145 C. civ., care să aibă efecte în condiţiile în care cele două datorii sunt deopotrivă lichide şi exigibile, operează, totuşi, compensaţia judiciară, ca urmare a cererii reconvenţionale formulată de pârâtă la instanţa de fond, prin care a fost opusă o creanţă nelichidă încă, asupra căreia judecătorul a fost chemat să se pronunţe pe bază de probe şi să facă el însuşi compensaţia prin hotărârea pe care o pronunţă.
S-a mai motivat că reluarea de către reclamantă a fiecărei clauze din contract, pentru a demonstra că nu a fost respectată de către pârâtă, nu poate duce la o asemenea concluzie deoarece, în sprijinul acelor susţineri, se invocă procese verbale şi protocoale anterioare altor întâlniri şi constatări ale părţilor, care au fost consemnate în acte puse la dispoziţia expertului cu ocazia formulării răspunsurilor la obiecţiunile aduse raportului de expertiză. Făcându-se referire la răspunsurile date de expert la aceste obiecţiuni, s-a subliniat că, în mod corect, s-a ajuns la concluzia că pentru perioada iulie 1997 – martie 1998 datoria faţă de reclamantă a fost lichidată, iar pentru perioada contractuală ianuarie 1999 – august 1999 reclamanta nu a făcut dovada că a emis facturi fiscale de încasare, astfel că nu există termen de exigibilitate, pentru a se putea imputa pârâtei nerespectarea clauzei contractuale.
În ceea ce priveşte cererea de reziliere a contractului nr. 59/1995, ca sancţiune pentru nerespectarea clauzelor contractuale, s-a motivat că soluţia instanţei de apel, de respingere a acestei cereri, este întemeiată şi pentru că există inadvertenţă între cererea respectivă şi declaraţia reclamantei prin care solicită să se ia act că a încetat valabilitatea contractului nr. 59/1995 prin expirarea termenului pentru care a fost incheiat şi neîncheierea unui act adiţional de prelungire.
S-a mai relevat că în mod corect a fost respins capătul de cerere privind evacuarea pârâtei, motivându-se că nu poate opera evacuarea cât timp a fost admisă cererea reconvenţională prin care s-a solicitat dreptul de retenţie până la achitarea sumei de 260.000 dolari SUA către pârâtă.
Împotriva ultimelor două hotărâri, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, invocând dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
Prin recursul în anulare se susţine că hotărârile menţionate au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat soluţionarea greşită a cauzei pe fond, precum şi că sunt şi vădit netemeinice.
În acest sens, s-a învederat că prima instanţă, dispunând anularea ca informă a cererii reconvenţionale, a procedat corect deoarece, solicitând obligarea reclamantei la plata contravalorii lucrărilor de investiţii efectuate, pârâta nu a precizat cuantumul sumei pretinse, iar atunci când i s-a pus în vedere să precizeze valoarea pretenţiilor şi să timbreze cererea, nu s-a conformat acestor dispoziţii.
S-a mai arătat că, după declararea apelului, pârâta nu l-a motivat, ci doar a achitat taxa de timbru aferentă, iar după inchiderea dezbaterilor a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 260.000 dolari SUA, ca fiind rezultată din compensarea datoriilor dintre părţi, dar fără să facă dovada achitării taxei de timbru aferentă pretenţiei formulate.
Făcându-se referire la dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, sub sancţiunea anulării cererii, s-a relevat că instanţa de apel putea să examineze legalitatea şi temeinicia sentinţei doar cu privire la fondul cererii principale, iar cereea reconvenţională era susceptibilă de a fi verificată numai sub aspectul dacă a fost greşit anulată ca informă, cercetarea ei fiind posibilă numai după timbrarea corespunzătoare şi precizarea valorii obiectului acesteia.
Susţinându-se că instanţa de apel numai cu încălcarea prevederilor legii a procedat la judecarea cererii reconvenţionale, care putea fi calificată întâmpinare, s-a subliniat că pretenţiile formulate de pârâtă, în cadrul acesteia, trebuiau reţinute doar ca mijloace de apărare până la concurenţa sumei pretinse de reclamantă.
S-a mai învederat că aprecierea corectă şi completă a materialului probator administrat în cauză impune concluzia că numai suma actualizată de 441.176.204 lei (echivalentul a 159.905 dolari SUA în 1996) putea fi compensată pentru pârâtă din suma pretinsă de reclamantă, fără ca aceasta din urmă să fie obligată, însă, la plata vreunei diferenţe deoarece cererea reconvenţională a fost legal anulată de prima instanţă.
În concluzie, s-a subliniat că instanţele de control judiciar au respins nejustificat apelul reclamantei şi l-au admis în mod nelegal şi neîntemeiat pe cel al pârâtei, procedând la soluţionarea cererii reconvenţionale, cu toate că aceasta era informă şi insuficient timbrată.
Ca urmare, s-a cerut casarea celor două decizii atacate cu recurs în anulare şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel Bucureşti, în vederea rejudecării apelurilor declarate de părţi.
Recursul în anulare este fondat.
Potrivit art. 119 pct. 1 şi 2 C. proc. civ., „dacă pârâtul are pretenţii în legătură cu cererea reclamantului, el poate să facă cerere reconvenţională”, iar „cererea trebuie să îndeplinească condiţiile pentru cererea de chemare în judecată”.
Ca urmare, în raport cu dispoziţiile art. 112 C. proc. civ., cererea reconvenţională formulată de pârâtă trebuia să cuprindă, între altele, obiectul cererii şi valoarea lui, ceea ce prezenta inportanţă atât pentru fixarea taxei de timbru, cât şi pentru determinarea limitelor judecăţii.
În această privinţă, prin art. 133 alin. (1) C. proc. civ. se prevede că obiectul cererii de chemare în judecată, deci şi al cererii reconvenţionale, este un element esenţial, precizându-se că o atare cerere „care nu cuprinde…obiectul ei”, „ va fi declarată nulă”.
În speţă, însă, pârâta S.C. „P.” S.R.L. a formulat cerere reconvenţională, pe care a timbrat-o cu 100.000 lei, solicitând obligarea reclamantei la plata contravalorii lucrărilor de investiţii efectuate în baza contractului încheiat, fără să precizeze cuantumul sumei pretinse. Mai mult, cu toate că prima instanţă, prin încheierea din 6 aprilie 1998, a pus în vedere pârâtei să precizeze valoarea pretenţiilor şi să timbreze corespunzător cererea reconvenţională, aceasta nu s-a conformat dispoziţiei respective.
În atare situaţie, dispunând anularea cererii reconvenţionale, ca informă, prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale, astfel că instanţa de apel nu era îndreptăţită să infirme această soluţie.
Pe de altă parte, din actele dosarului mai rezultă că pârâta nu a motivat apelul declarat, ci doar a achitat taxa de timbru aferentă exercitării acestei căi de atac.
În această privinţă este de reţinut că valoarea pretenţiilor reprezentând investiţiile efectuate a fost precizată de pârâtă abia la 25 februarie 2000, după încheierea dezbaterilor în apel, care au avut loc la termenul din 23 februarie 2000.
De aceea, faţă de prevederile art. 20 din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora taxele judiciare de timbru se achită anticipat, sub sancţiunea anulării cererii, instanţa de apel trebuia să constate că pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 260.000 dolari SUA, pe care a considerat-o diferenţă rezultată în urma compensării datoriilor, fără să fi făcut dovada achitării taxei de timbru aferentă pentru aceste pretenţii.
Mai mult, instanţa de apel trebuia să observe că din actele dosarului rezulta că declaraţia de apel a pârâtei nu a fost urmată de motivarea acestei căi de atac în termenul prevăzut de dispoziţiile OG nr. 13/1998, care erau în vigoare la acea dată.
Or, în raport cu precizarea de la art. 2881 C. proc. civ., introdus prin ordonanţa menţionată, că „după comunicarea hotărârii potrivit art. 288, părţile vor motiva apelul în fapt şi în drept”, se impunea să se constate nulitatea apelului datorită nemotivării acestuia în termenul prevăzut de lege.
De altfel, cât timp cererea reconvenţională nu a fost timbrată şi nici nu s-a precizat obiectul acesteia, instanţa de apel nu putea să verifice decât măsura în care s-a procedat corect la anularea cererii respective ca informă.
Cum, însă, aprecierea ca informă a cererii reconvenţionale se justifică deoarece, aşa cum s-a subliniat prin considerentele sentinţei, pârâta nu s-a conformat dispoziţiei primei instanţe de a preciza obiectul cererii, în vederea satisfacerii taxei de timbru, este evident că susţinerile formulate în cuprinsul cererii respective nu puteau fi luate în considerare decât ca apărări faţă de cuantumul pretenţiilor din cererea principală.
Dar, nici sub acest aspect susţinerile pârâtei nu sunt justificate.
Aşa cum s-a subliniat şi prin criticile formulate în cadrul recursului în anulare, concluziile la care s-a ajuns prin completările aduse ulterior raportului de expertiză nu se bazează pe situaţiii neechivoce, rezultate neîndoielnic din actele dosarului.
Referirea din completarea adusă raportului de expertiză, ca urmare a obiecţiunilor formulate de pârâtă, în legătură cu efectuarea de către aceasta a unor lucrări evaluate la suma de 1.276.106.632 lei, nu poate avea relevanţa ce i s-a atribuit de instanţa de apel şi de cea de recurs, cât timp din Caietul de sarcini rezultă că pârâta, în calitate de locatar, s-a angajat să efectueze pe cheltuiala sa exclusivă acele lucrări, iar dotările aduse cinematografului Griviţa prin acele lucrări au şi fost ridicate de locatara pârâtă, fără ca locatorul reclamant să beneficieze de vreuna din îmbunătăţirile ce se pretinde că ar fi fost aduse cinematografului respectiv.
De altfel, cele două instanţe de control judiciar cu omis să observe că, potrivit prevederilor din Caietul de sarcini, orice cheltuială de natura celor menţionate trebuia să aibă acordul prealabil al locatorului şi să fie consemnată în protocoale semnate de ambele părţi, ceea ce nu s-a pretins că s-ar fi încheiat.
Aşa fiind, compensările propuse de expert prin completările aduse la cererea pârâtei nu puteau fi luate în considerare încât, sub acest aspect, soluţiile pronunţate în apel şi în recurs sunt şi vădit netemeinice.
Tot astfel, ţinându-se seama de conţinutul actelor din dosar, la care se face referire prin considerentele sentinţei, se impune a se reţine că prima instanţă a diminuat corect valoarea pretenţiilor reclamantei, încât soluţia pronunţată de aceasta se impune a fi menţinută, ca legală şi temeinică, nefiind necesară reluarea judecăţii în apel, în vederea efectuării unei noi expertize.
În consecinţă, recursul în anulare, fiind fondat, urmează a fi admis, a se casa Decizia pronunţată în recurs şi, prin admiterea recursului reclamantei, să se dispună modificarea în parte a deciziei instanţei de apel, în sensul respingerii şi a apelului declarat de pârâtă împotriva sentinţei, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale acestei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Casează Decizia nr. 5194 din 3 octombrie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială.
Admite recursul declarat de reclamanta RADEF ROMÂNIAFILM – Filiala de Exploatare a Filmelor Bucureşti.
Modifică în parte dicizia civilă nr. 709 din 1 martie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, decţia comercială, în sensul că respinge şi apelul declarat de pârâta S.C. „P.” S.R.L. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 3001 din 29 iunie 1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
Menţine celelalte dispoziţii ale acestei decizii.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 mai 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 64/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 145/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
