CSJ. Decizia nr. 88/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 88
Dosar nr. 115/2002
Şedinţa publică din 9 iunie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 26 iulie 1999, reclamanta I.D. a chemat în judecată Consiliul General al municipiului Bucureşti, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, pârâtul să fie obligat să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenurile, unul în suprafaţă de 10.301 m2 şi două în suprafaţă de câte 5.120 m2, toate situate în parcela M din Şoseaua Nordului (fostă Herăstrău).
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că imobilele au aparţinut autoarei sale, E.C.R. şi că statul nu are titlu cu privire la acestea.
Ulterior, pârâta a precizat că terenurile ce formau fosta parcelă M sunt incluse în pepiniera pentru arbuşti şi flori aparţinând Administraţiei Parcurilor şi Grădinilor din Primăria municipiului Bucureşti şi că nu deţine date cu privire la preluarea acestora în proprietatea statului.
Prin sentinţa nr. 436/F din 15 iunie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, învestită prin declinarea competenţei cu soluţionarea în fond a cauzei de către Judecătoria sectorului l Bucureşti, a admis acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor revendicate.
Totodată, din adresele nr. 22788/1999 şi 25773/1999 emise de Primăria municipiului Bucureşti şi concluziile raportului de expertiză Topa, rezultă că pârâta ocupă abuziv terenurile proprietatea reclamantei, libere de construcţii şi neafectate de investiţii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 742/A din 28 noiembrie 2000, a respins apelul declarat de pârâtă împotriva hotărârii primei instanţe, ca nefondat, cu motivarea că aceasta are calitate procesuală pasivă şi că proba cu înscrisuri putea fi făcută şi în apel, însă această parte nu a produs alte probe.
Prin Decizia nr. 3640 din 11 septembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a constatat nul recursul declarat de aceeaşi parte împotriva deciziei pronunţate în apel, constatând că acesta nu a fost motivat în termen.
Împotriva tuturor hotărârilor pronunţate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 teza II C. proc. civ.
S-a susţinut că procesul verbal încheiat în anul 1942, prin care s-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al văduvei lui R.C., născută R.E., asupra suprafeţei de 1,301 ha teren arabil situat în Herăstrău N.m., nu reprezintă prin el însuşi titlu de proprietate, atâta timp cât în cuprinsul său nu a fost identificat actul de vânzare - cumpărare prin care s-a dobândit proprietatea asupra acestuia. Ca atare, în exercitarea rolului activ, instanţa de judecată trebuia să dispună suplimentarea probatoriului cu actul de proprietate pentru suprafaţa de 1,301 ha teren.
Pe de altă parte, la dosar se află mai multe expertize din care rezultă că terenul se află într-un perimetru de parcele în litigiu, că terenul se suprapune parţial cu o suprafaţă de teren ce face obiectul altui litigiu. În acelaşi timp, în raport de precizarea Direcţiei de cadastru din Primăria municipiului Bucureşti, cu referire la identificarea diferită a imobilelor în timp, rezultă că probele dosarului nu lămuresc nici amplasamentul terenului în cauză şi nici situaţia juridică a acestuia. Ca atare, instanţa şi-a întemeiat soluţia pe un material probator insuficient.
În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor criticate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, se constată următoarele:
Există vădită netemeinicie, în sensul dispoziţiilor art. 330 pct. 2 teza II C. proc. civ., în acea situaţie în care hotărârea judecătorească se află în vădită contradicţie cu materialul probator administrat în cauză sau se întemeiază pe dovezi inexistente la dosar.
Cu alte cuvinte, este vădit netemeinică acea hotărâre judecătorească care, urmare a discordanţei dintre percepţia instanţei şi conţinutul real al probelor administrate, respectiv a lipsei de probe, nu este susţinută de probele din dosar, sau este contrară acestora.
În cauză, instanţa de judecată a fost sesizată cu o acţiune civilă în revendicare de către proprietarul neposesor I.D.
Este adevărat că, aşa cum se susţine prin recursul în anulare, reclamantul este obligat să probeze că este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.
Proba dreptului de proprietate se face prin titlul de proprietate, care poate fi un act translativ sau declarativ.
Totodată, în cazul contestării dreptului dedus judecăţii şi prezentării unui titlu de proprietate de către posesorul bunului, instanţa de judecată este îndatorată de a determina dreptul preferabil şi de a da câştig de cauză părţii al cărei titlu este mai bine caracterizat.
În cauză, pârâta nu a invocat existenţa unui drept de proprietate propriu, provenind de la un alt autor.
Ca atare, instanţa nu a avut a compara titlurile pe care se întemeiază drepturile autorilor ci, numai, de a examina dacă titlurile exhibate de către reclamantă fac dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor revendicate.
Criticile formulate prin recursul în anulare nu privesc dreptul de proprietate asupra celor două terenuri revendicate, în suprafaţă de 5.120 m2 fiecare, ci vizează doar terenul în suprafaţă de 1,301 ha, cu privire la care se susţine că procesul verbal prin care se dispune înscrierea în cartea funciară nu reprezintă prin el însuşi titlu de proprietate.
Or, potrivit art. 168 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, înscrierea în cartea funciară a unei persoane, ca proprietar, este condiţionată de posesia bunului cu titlu de proprietar.
Totodată, în vederea întocmirii cărţii funciare, judecătorul de carte funciară era obligat să facă cercetările şi constatările prevăzute de art. 166 din acelaşi act normativ, care se consemnau în procesul verbal prevăzut de alin. (1) al articolului menţionat.
În acelaşi timp, prin art. 172-175 din Decretul-lege nr. 115/1938 era prevăzută procedura verificării, completării şi rectificării cărţii funciare, în urma încunoştiinţării de către judecătorie şi invitării tuturor celor interesaţi de a depune obiecţiunile privitoare la înscrierile făcute în cărţile funciare.
Aşadar, în mod judicios instanţa sesizată cu acţiunea în revendicare a apreciat că înscrierea în cartea funciară, cu referire la suprafaţa de 1,301 ha teren, face dovada dreptului de proprietate, în baza titlurilor legal prevăzute, verificate de către judecătorul de carte funciară.
Pe de altă parte, probele administrate sunt concludente pentru determinarea imobilelor revendicate, iar eventuala impreciziune a amplasamentului nu priveşte fondul dreptului, ci executarea hotărârii, situaţie ce excede recursului în anulare de faţă.
Ca atare, instanţa de fond a administrat probe şi s-a pronunţat potrivit materialului probator administrat şi normelor legale aplicabile, aşa încât hotărârile criticate nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 teza II C. proc. civ., invocat prin recursul în anulare.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei nr. 436/F din 15 iunie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, deciziei nr. 742/A din 28 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi deciziei nr. 3640 din 11 septembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 82/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 89/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
