CSJ. Decizia nr. 80/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 80
Dosar nr. 185/2002
Şedinţa publică din 9 iunie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Rechizitoriul nr. 204/P din 1 decembrie 2000 a secţiei Parchetelor Militare din Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului O.C., pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2) cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
S-a reţinut că inculpatul O.C., în calitate de comandant al secţiei de fotbal a Clubului Steaua, aparţinând Ministerului Apărării Naţionale, a produs o pagubă de 1.800.000 dolari SUA în gestiunea acestui club, prin prezentarea ca reală a sumei de 2.500.000 dolari SUA privitoare la contractul de transfer a jucătorului I.D., deşi valoarea contractului a fost de 4.300.000 dolari SUA. Contractul din 1994, prezentând modificări la rubrica preţ şi neştampilat de clubul englez, a fost înregistrat în contabilitate numai în 1996, la data controlului, fără a se prezenta acte justificative pentru diferenţa de 1.800.000 dolari SUA.
Prin sentinţa nr. 51 din 20 decembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul O.C. pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) Prin aceeaşi hotărâre, conform art. 346 alin. (3) C. proc. pen., cererea părţii civile Ministerul Apărării Naţionale de acordare a despăgubirilor civile a fost respinsă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, din ansamblul probelor administrate, a rezultat că în vara anului 1994, după desfăşurarea Campionatului Mondial de Fotbal în SUA, mai multe cluburi de fotbal din Europa şi-au manifestat interesul pentru a obţine transferul jucătorului I.D., aflat la sfârşit de contract cu Clubul "Steaua" Bucureşti.
La mijlocul lunii iulie se aflau în Bucureşti emisari ai cluburilor Padova şi FC Koln. Primul a fost dispus să plătească 200.000 dolari SUA pentru un transfer de 6 luni, iar al doilea a propus un transfer definitiv pentru suma de 1.500.000 mărci germane, echivalent la cea dată a sumei de 1.000.000 dolari SUA.
În acelaşi timp, un grup de oameni de fotbal din Monte Carlo, condus de Apollonius Konlienburg, şi-a manifestat intenţia ducerii tratativelor pentru realizarea transferului la Clubul Tottenham Hotspur. În lipsa unui mandat dat de clubul englez, inculpatul a cerut ca tratativele să fie purtate cu un delegat al clubului care, în acest sens, l-a trimis pe Denis Roach.
Tratativele cu emisarul clubului englez s-au desfăşurat pe parcursul a două zile, discuţiile având loc cu conducerea clubului reprezentată de către inculpat, asistat de colonelul M.C. în calitate de translator şi, separat, cu jucătorul I.D.
Negocierea preţului a suferit unele modificări care sunt relatate de inculpat şi de martori, rezultând şi din scrisoarea proprietarului clubului englez, Alan Sugar, adresată lui Rick Pary, directorul adjunct al FA Premier League (omonim cu F.R.F.).
Din corespondenţa purtată şi actele ulterioare semnării contractului rezultă plata comisioanelor şi faptul că, pentru transferul jucătorului I.D., Clubului Steaua i-a revenit suma de 2.500.000 dolari SUA.
Instanţa a analizat dacă transferul jucătorului român a constituit o pierdere sau un câştig pentru club, ceea ce nu a constituit o preocupare nici pentru echipa de control financiar şi nici pentru organul de urmărire penală, constatându-se realizarea unui transfer profitabil.
Totodată, instanţa a reţinut că dreptul de a încheia contractele de transfer revine preşedintelui clubului şi suma de bani transferată în contul C.S.A. Steaua nu a fost nici un moment în posesia sau la dispoziţia inculpatului.
În acelaşi timp, instanţa a reţinut că transferul unui fotbalist este o afacere, supusă condiţiilor negocierii cu celeritate, în vederea obţinerii de profit, ca şi în cazul oricărei alte mărfi, ceea ce s-a realizat în cauză.
Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2) C. pen. este necesar ca inducerea sau menţinerea în eroare a subiectului pasiv să se facă prin folosirea de mijloace frauduloase.
Or, atunci când au fost analizate condiţiile în care s-a ajuns la existenţa în acelaşi timp a două contracte, a rezultat că aceasta era singura modalitate de a realiza transferul, astfel încât să asigure un profit cât mai mare pentru club, precum şi posibilitatea de a se plăti comisioanele şi drepturile pretinse de I.D., cu privire la care Denis Roach l-a încunoştiinţat pe Alan Sugar încă din 26 iulie 1994.
Chiar dacă i se poate imputa inculpatului că nu a înregistrat contractul, acesta există şi, prin probele administrate, s-a făcut dovada că el nu este mincinos, că exprimă realitatea şi că nu s-a urmărit inducerea în eroare a clubului român. Neînregistrarea contractului de transfer este doar o faptă administrativă ţinând de organizarea muncii.
Neexistând o acţiune de amăgire, de inducere în eroare, nu se poate reţine, aşa cum se susţine în actul de acuzare, că s-ar fi pricinuit o pagubă Clubului Steaua. Probele demonstrează că suma obţinută din transferul jucătorului este cu mult peste celelalte variante de transfer. În plus, clubul nu a adus nici un act cu care să facă dovada că avea posibilitatea să obţină o sumă mai mare şi nici prin rechizitoriu nu se reţine existenţa altei oferte, mai avantajoase.
În fine, o altă cerinţă esenţială pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii de înşelăciune, este ca făptuitorul să acţioneze în scopul obţinerii unui folos pentru sine sau pentru altul. Folosul urmărit trebuie să fie material şi injust.
Este injust folosul material la care făptuitorul sau cel pentru care acţionează acesta, nu este îndreptăţit.
Contrar celor reţinute în rechizitoriu, că inculpatul este vinovat de modul în care a condus negocierile şi nu a justificat destinaţia sumei de 1.800.000 dolari SUA, precum şi persoanele care au beneficiat de prime, la dosar există acte doveditoare din care rezultă că încă din lunile iulie - septembrie 1994 s-au stabilit sumele şi persoanele care urmau să beneficieze de ele.Acestea sunt: I.D. care a primit 700.000 dolari SUA, Denis Roach care a primit 200.000 dolari SUA şi grupul de 6 persoane conduse de Apollonius Konlienburg din Monte Carlo care a primit comisionul confidenţial.
Cât timp este dovedit că sumele respective se cuveneau persoanelor implicate în realizarea afacerii - a transferului, nu se poate reţine că s-a urmărit obţinerea unor foloase materiale injuste, necuvenite.
împotriva hotărârii primei instanţe, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 171 teza II şi pct. 18 C. proc. pen.
S-a susţinut că finanţarea Clubului Steaua se realiza, conform bugetului anual de venituri şi cheltuieli aprobat, din surse proprii, subvenţia pusă la dispoziţie de Ministerul Apărării Naţionale şi credite bugetare aprobate. Totodată, în limitele aceluiaşi buget, cheltuielile secţiei de fotbal se făceau numai din veniturile proprii realizate.
Controlul făcut în 1996 a constatat că la club nu fusese înregistrat contractul de transfer al jucătorului I.D., încheiat în anul 1994 între clubul român şi Clubul Tottenham Hotspur din Anglia, iar în contractul de transfer, redactat în limba engleză, prezentat comisiei de control, suma era înscrisă de mână şi că în conţinutul acestuia existau unele corecturi.
Din cercetări a reieşit că valoarea contractului de transfer era de 4.300.000 dolari SUA, că în contul clubului a intrat suma înscrisă de mână în valoare de 2.500.000 dolari SUA şi că nici o clauză a contractului nu prevedea plata unor comisioane către firme sau persoane intermediare.
Prin urmare, diferenţa de 1.800.000 dolari SUA se consideră ca nefiind înregistrată în contabilitate şi reprezintă lipsă în gestiunea Clubului Steaua.
Ca atare, nu este admisibilă nici o altă justificare de traficare a sumei menţionate, pe căi ilegale, dar scuzabile, când se pune problema prejudicierii clubului român.
Totodată, se susţine că nu intră în atribuţiile organului de urmărire penală să aprecieze cu privire la avantajele şi dezavantajele negustorilor din fotbal şi, în funcţie de acestea, să apreciete cu privire la existenţa sau inexistenţa unei infracţiuni.
În consecinţă, se apreciază că procesul verbal de constatate financiar-contabilă privind neînregistrarea contractului de transfer şi prejudicierea clubului român cu 1.800.000 dolari SUA, constituie proba săvârşirii infracţiunii de înşelăciune, pe care apărarea inculpatului nu a reuşit să o înlăture.
S-a mai susţinut că hotărârea primei instanţe este casabilă şi pentru încălcarea prevederilor art. 349 C. proc. pen., cu referire la nepronunţarea asupra cheltuielilor judiciare.
În concluzie, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a solicitat admiterea recursului şi casarea sentinţei atacate, în limitele arătate.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Din dispoziţiile art. 17 alin. (1) C. pen. rezultă că infracţiunea este o faptă care constituie o manifestare a făptuitorului, în sfera relaţiilor sociale, împotriva valorilor ocrotite de legea penală, aptă a le vătăma sau a le pune în pericol.
Singurul temei al răspunderii penale, potrivit art. 17 alin. (2) C. pen., este infracţiunea.
Ca atare, când fapta nu este infracţiune, nu există răspundere penală.
În raport de textele menţionate, se poate conchide că nu există infracţiune dacă o persoană nu a vătămat sau nu a pus în pericol, printr-o faptă săvârşită cu vinovăţie, una din valorile sociale ocrotite de legea penală.
Prin rechizitoriu, punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului O.C. a fost fundamentată pe faptul neînregistrării în contabilitatea Clubului Steaua a contractului de transfer a jucătorului I.D., încheiat cu un club englez, coroborat cu înscrierea în contractul prezentat organului de control financiar şi încasarea efectivă de către clubul român a unei sume, mai mici cu 1.800.000 dolari SUA, decât cea convenită cu partenerul extern, apreciindu-se că acestea întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2) C. pen.
Pentru a achita pe inculpat, instanţa de fond a reţinut un impediment rezultând din lipsa de temei a acţiunii penale în sensul că fapta reţinută în sarcina acestuia nu există.
Din probatoriul administrat în cauză a rezultat, necontestat, încheierea unui contract având ca obiect transferarea jucătorului I.D. de la Clubul Steaua Bucureşti la clubul englez Tottenham Hotspur, pentru suma de 4.300.000 dolari SUA, din care clubul român a încasat efectiv suma de 2.500.000 dolari, rezultând o diferenţă de 1.800.000 dolari SUA.
În apărare se susţine, în esenţă, că transferul constituie o afacere supusă legislaţiei comerciale. Ca atare, o astfel de faptă intră sub incidenţa legii penale, în mod excepţional, în condiţii determinate, ce nu se regăsesc în cauză.
Din examinarea pertinentă a actelor normative care reglementează activitatea clubului român de fotbal, atât în etapa urmăririi penale, cât şi etapa judecării în primă instanţă a cauzei penale, a rezultat desfăşurarea acesteia pe principii comerciale şi calitatea inculpatului de conducător al secţiei de fotbal.
Aşa fiind, pentru caracterizarea faptei ca act de comerţ, supus legislaţiei comerciale sau ca infracţiune supusă răspunderii penale, instanţa de judecată avea a stabili dacă contractul de transfer şi derularea acestuia, inclusiv sub aspectul plăţilor efectuate, a avut loc potrivit competenţei stabilite conducătorului cu respectarea condiţiilor prevăzute de actul constitutiv, regulamentului de funcţionare a clubului şi legii, în limitele capacităţii de folosinţă a persoanei juridice şi pentru realizarea obiectului de activitate a acesteia sau prin manopere nepermise, de natură a înfrânge dispoziţiile legale şi a vătăma valorile ocrotite de legea penală.
Din actele dosarului, cu referire la finanţarea activităţii clubului, a rezultat că una din surse, încadrată în capitolul bugetar „surse proprii" este constituită de sumele reprezentând valoarea transferării sportivilor. Totodată, cu referire la competenţa încheierii unor astfel de contracte, a rezultat atribuirea acestei activităţi în competenţa conducătorului clubului.
Aşadar, în raport de actele normative care reglementează activitatea clubului român, a rezultat că inculpatul, în calitate de comandant al secţiei de fotbal, încheind contractul de transfer al jucătorului I.D. la un club englez, a săvârşit un act de comerţ, în limitele mandatului legal de conducător al secţiei, în realizarea obiectului de activitate şi cu respectarea capacităţii de folosinţă a clubului sportiv menţionat.
În consecinţă, în mod judicios prima instanţă a apreciat că activitatea examinată reprezintă o afacere, un act de comerţ în limitele legislaţiei comerciale, neintrând din acest motiv, sub incidenţa legii penale, aşa încât, sub acest aspect, criticile formulate în recurs sunt neîntemeiate.
Potrivit rechizitoriului şi criticilor formulate în recurs, cu referire la hotărârea primei instanţe, incidenţa legii penale este atrasă de modificarea contractului, în urma căruia din suma de 4.300.000 dolari SUA reprezentând valoarea contractului de transfer, clubul român a încasat efectiv 2.500.000 dolari SUA, fiind păgubit, prin înşelăciune, cu suma de 1.800.000 dolari SUA.
Din actele dosarului a rezultat încheierea contractului de transfer de către clubul român cu un club englez.
Elementul de extraneitate, reprezentat de un club englez, particularizează raportul juridic ca fiind de drept internaţional şi în consecinţă, susceptibil de a i se aplica mai multe sisteme de drept, inclusiv sub aspectul dreptului material.
În apărare s-a susţinut, în esenţă, că diferenţa de 1.800.000 dolari SUA a făcut obiectul unor plăţi efectuate potrivit uzanţelor.
Or, potrivit art. 73 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, contractul este supus legii alese prin consens de părţi.
Potrivit art. 74 din acelaşi act normativ, cu referire la condiţiile de fond a contractului, alegerea legii aplicabile acestuia trebuie să fie alternativ, expresă ori să rezulte din cuprinsul acestuia sau din circumstanţe.
În acelaşi timp, potrivit art. 75 din lege, părţile pot alege legea aplicabilă totalităţii sau numai unei părţi a contractului.
Totodată, potrivit art. 79 alin. (2) din Legea nr. 105/1992, dacă în scopul încheierii contractului, părţile aflate în state diferite au negociat prin schimb de scrisori, telegrame sau telefon, contractul se consideră încheiat în ţara domiciliului sau sediului părţii de la care a pornit oferta fermă de contractare ce a fost acceptată.
Printre altele, potrivit art. 80 din acelaşi act normativ, legea aplicabilă fondului contractului priveşte executarea obligaţiilor izvorâte din acesta.
Pe de altă parte, uzanţele internaţionale constituie izvor de drept în raporturile juridice cu element de extraneitate.
Ca atare, pentru a atrage aplicarea legii române, în raport de normele legale menţionate, era necesar a se constata că derularea contractului, cu referire la plăţi, a avut loc cu nerespectarea uzanţelor internaţionale. Totodată, în condiţiile restrictive prevăzute de art. 8 din Legea nr. 105/1992, trebuia să se constate înlăturarea acestora, respectiv inaplicabiliatea legii străine.
Or, în cauză s-a stabilit că, potrivit uzanţelor internaţionale, suma totală plătită de clubul la care se transferă jucătorul este compusă din suma cuvenită clubului de la care acesta se transferă şi comisioane cuvenite pentru intermediere, fără a se face dovada unui alt conţinut al uzanţelor, nerespectat de partenerul român.
În consecinţă, în mod corect prima instanţă a reţinut că suma de 1.800.000 dolari SUA nu constituie pagubă pentru Clubul Steaua, acesta încasând suma ce i se cuvenea din realizarea transferului, iar plăţile au fost efectuate potrivit clauzelor contractului şi această sumă nu reprezintă folos material injust, în sensul dispoziţiilor art. 215 alin. (2) C. pen.
Ca atare, hotărârea atacată este temeinică şi legală, criticile formulate fiind neîntemeiate şi sub acest aspect.
Pentru considerentele expuse, critica privind lipsa clauzelor contractuale de precizare a beneficiarilor plăţilor, cu referire la suma de 1.800.000 dolari SUA, este de asemenea neîntemeiată, lipsită de relevanţă sub aspectul înlăturării aplicării legii străine, cu referire la uzanţele internaţionale.
În fine, o altă critică priveşte pronunţarea hotărârii de către prima instanţă cu neobservarea vinovăţiei inculpatului constând în nejustificarea cu acte a destinaţiei sumei de 1.800.000 dolari SUA.
Sub un prim aspect, este de reţinut că, pentru motivele arătate mai sus, realitatea plăţilor efectuate nu este supusă exigenţelor probatorii ale legii române.
Prima instanţă a reţinut declaraţia martorului I.D. şi un articol din ziarul „Ziua", precum şi corespondenţa cu grupul Apollonius, respectiv clubul englez, constatând că, în limita sumei de 1.800.000 dolari SUA, încă din iulie - septembrie 1994 s-au stabilit sumele de plată şi beneficiarii acestor plăţi.
Ca atare, faţă de probele administrate şi în raport de particularizarea contractului ca raport juridic de drept internaţional privat, în mod corect prima instanţă a stabilit că s-a justificat destinaţia sumei şi că nu se poate reţine că s-a urmărit de către inculpat obţinerea unor foloase materiale injuste pentru sine sau pentru altul, aşa încât şi această critică se constată a fi neîntemeiată.
Aşa fiind, sentinţa primei instanţe nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., invocat prin recursul declarat împotriva acesteia de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Cel de al doilea motiv de casare priveşte pronunţarea hotărârii cu încălcarea dispoziţiilor art. 349 C. proc. pen.
Este adevărat că desfăşurarea procesului penal ocazionează efectuarea unor cheltuieli necesare pentru îndeplinirea actelor de procedură, administrarea probelor ş.a., atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată şi că, potrivit dispoziţiilor art. 349 C. proc. pen., instanţa trebuie să se pronunţe asupra acestora.
Din examinarea cheltuielilor judiciare ce pot apărea în procesul penal se constată că acestea se compun din cheltuieli avansate de stat şi cheltuieli avansate de părţi.
Ca atare, obligaţia prevăzută de textul menţionat, cu raportare la distincţiile prevăzute de art. 189-193 C. proc. pen., priveşte suportarea cheltuielilor judiciare în raport de culpa procesuală.
În cauză, inculpatul a fost achitat şi nu s-a dovedit că cheltuielile judiciare au fost determinate de partea civilă.
În aceste condiţii, în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.
Este adevărat că prima instanţă nu s-a pronunţat cu privire la suportarea cheltuielilor de judecată.
Însă, recursul are ca finalitate desfiinţarea hotărârii care conţine erori de fapt şi de drept şi pronunţarea unei hotărâri conforme cu legea şi adevărul.
Rezultă aşadar că recursul are caracter de remediu procesual.
Or, dacă s-ar admite recursul, pentru acest motiv şi s-ar face aplicaţia art. 192 alin. (3) C. proc. pen., nu s-ar putea aprecia soluţia ca având consistenţa unui remediu procesual, atâta timp cât cheltuielile judiciare nesuportate de părţile din proces, se suportă în fapt de către stat, independent de faptul stipulării exprese în dispozitiv sau nestipulării.
Aşa fiind, se constată că hotărârea atacată nu este supusă nici cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., invocat în recurs.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei nr. 51 din 20 decembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 79/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 146/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
